De ceva vreme (sa tot fie doua toamne), ma tot gandesc daca sa impart cu voi pretioasa si infailibila reteta de castraveti in saramura a mamei. Vorba cercetatorilor britanici, “I could tell you, but I’d have to kill you”. Ei bine, ca sa scapati cu viata si sa mancati si cei mai buni castraveti murati ever, eu va conjur sa nu suflati o vorbulita, let this be our little secret;) Nu de alta, dar marfa asta se da pe sub mana, asa-i de nemaipomenit de raritatea-raritatilor. De cate ori ati mancat pe la restaurante castraveti cu gust de putinica? Well, no more! De astazi, o lume minunata vi se deschide in fata ochilor. Aceea a castravetilor care rezista un an si ce-ti pasa, care-ti crantane in dinti azi de parc-a fost ieri, care nu-s nici moi, nici sarati potroaca, nici scarboshenia pamantului in otet cu zahar. Step into my (mama’s) office:)

Totul incepe cu niste spalat: spalati voi frumusel borcanele (de 800g sau de 1,700g, cum va trebuie), spalati si capacele, spalati castravetii (pe care i-ati ales in prealabil avand grija sa fie cam de aceeasi marime, mai degraba potriviti decat uriasi, proaspeti, cu coaja buburoasa, nu neteda), spalati frunze de telina cu vrej cu tot, morcovi grosi romanesti, hrean si radacina de telina (curatate!). Va trebuie si niscaiva catei de usturoi, precum si niste tije de marar uscat.

Bun. Dupa toate aceste spalaturi, purcedeti la “cladit” borcanele, in felul urmator: pe fund puneti o frunza de telina, cu tot cu cotorul ei. Apoi, pe verticala, indesati castraveti. Intre ei – doua bastonase de morcov, doua bastonase de telina, hrean – cam cat degetul mic de la mana, taiat si el in 2-3 bastonase subtiri, un catel de usturoi (la borcane mai mari, doi catei potriviti sau unul mai mare). Deasupra “constructiei” puneti iarasi niste frunze de telina si o mana de “tulpini” de marar uscat.

Saramura se prepara in proportia de 1 lingura rasa de sare mare de muraturi la 1l de apa. Se da chestia asta in clocot. Asa, oparita, se toarna cu polonicul (nu toata odata) peste castravetii din borcan. Borcanul sa-l puneti inainte pe “gratarul” aragazului, ca sa nu se sparga. Bun. Turnati, ziceam, saramura, pana cand acopera bine castravetii. Potriviti capacul borcanului deasupra, dar nu insurubati.

La 24h schimbati saramura. O agitati bine pe cea veche, ca sa se curete cat de cat depunerile de la fund, varsati, repetati operatiunea cu o noua tura de saramura oparita.

La 48h iar schimbati. De data asta, puteti infileta capacele strans, coz this is it. Odata umplute a treia oara borcanele cu saramura, se depoziteaza undeva la intuneric, acoperite bine. Se lasa sa zaca asa cel putin doua saptamani. De-abia apoi se muta in camara, cand a inceput sa se limpezeasca zeama.

Abia astept sa imi ziceti cum v-au iesit. Add that to the list of “ma’ mamma knows best”, exact acolo cu cea mai buna placinta cu mere, cea mai buna crema de zahar ars, cele mai bune fursecuri si cele mai bune gogosi😀

Asta-i darul meu pentru voi, in cinstea Doamnei cucurbitaceelor:) Rontz rontz!

Later edit: Sarea tre’ sa NU fie cu iod!

Iepu’ doarme bustean de vreo 9h, pesemne ca a dovedit-o excitementul zilei de ieri, pouvre pouvre Iepu’. O s-o trezesc negresit, ca se cam facu ora de mic dejun, dar inainte de asta sa va povestesc repede repede reteta de prajitura cu visine a mamei, una din clasicele copilariei mele. Cica:

8 oua, 8 linguri de zahar, 8 linguri de ulei, 1 lingurita de praf de copt, 1 plic de zahar vanilat si 10 linguri de faina. Se bate albusul spuma, tare de sta-n cap. Se adauga zaharul si zaharul vanilat. Se bate in continuare. Apoi vine uleiul, apoi galbenusurile. Mai la coada, faina amestecata cu praful de copt. Pentru prima parte folositi cu incredere mixerul, iar cand ajungeti la faina, switch to lingura, cu care amestecati lejer, de jos in sus, ca o rasturnare. Coca astfel obtinuta o turnati in tava pe foaie de copt, si in ea popositi visine proaspete, carora le-ati scos samburii cu o agrafa, asa cum m-a invatat pe mine mama. Atat de simplu e! In treacat fie spus, nu contenesc a ma minuna cum din aceleasi eterne ingrediente, mama scoate prajituri complet diferite. Si inainte sa-mi sara in cap dietistii, fratilor, e o prajitura, normal ca e dulce si ingrasa, doh!

Vedeti ca exista si o alta reteta de prajitura de-asta cu visine, una la care blatul e mai afanat, mai pandishpanos, dar mie aia nu-mi place si nu este aceasta reteta. La asta, consistenta aluatului e asa, umeda si oarecum clisoasa, de la toate fructele alea bune si zemoase si, intre altele, de la ulei. Deci nu va asteptati la pufoshenie, da?

Ah, si ca sa vedeti how my mind works in mici cerculete colorate (wheeee!), m-am sculat azi din dormitorul celor 27.5C cu strania si placuta revelatie ca locurile sunt ca oamenii si niciodata la fel, ceea ce face complet inutile ghidurile de calatorie. Asta am constatat dupa ce am urmarit in paralel vacantele a trei oameni aflati simultan in acelasi oras, doar ca sa descopar de fapt trei orase diferite. As fi jurat, dupa mood si dupa fotografii, ca nu e nicicum acelasi. Dupa care, incantata de aceasta epocala concluzie, am purces a ma gandi ca mi-ar placea si mie sa ma duc in orasul asta care e asa bun cu lumea. Dupa care mi-am dat seama ca nu imi trebuie sa plec nicaieri, ca tot ce iubesc e aici si cu mine. Si uite-asa, nici nu stiu cum, a germinat pe fertilul sol al imaginatiei mele razna dorinta sa initiez si eu o leapsa, desi I never do that. In apararea mea, e o leapsa introspectiva de mare folos omului, aflat sau nu la ananghie personala. Zice-asa: “10 pentru care sunt recunoscatoare”. Oricare 10, fie ele ce-or fi. Pomelnicul meu il gasiti mai jos, din fiecare liniuta rasar inca 10 si-nca 10, that’s the beauty of it:) Ziua recunostintei ar trebui sa fie in fiecare zi, iar ghidusia asta merge mai departe catre toata lumea, blogger ne-blogger, dar mai ales catre Boo, Printesa urbana, Zazuza, Bogdana si Zu. Si catre voi, comentatorii – hai sa vedem, ce va umple de recunostinta pe voi precum cafeaua de dimineata cestile. Decalogul meu:

1. familia mea minunata: mama si bunul meu tata care nu mai este, dragul meu sot si produsul nostru de conceptie a carui dragalasenie nu conteneste sa-mi aduca zilnic lacrimi in coltul ochiului, sora mea from a different mother Boo si toata iubirea cu care ma incarca zilnic toti acestia.

2. prietenii mei dragi, pe care nicicum nu puteam sa-i aleg mai bine si carora le multumesc ca m-au ales.

3. pantofii mei Camper, toti, care-s asa buni cu picioarele mele.

4. casa mea plina de blanet de pisici si de micile si multele mele obiecte colectate de-a lungul anilor cu aviditate – ranging from surprize Kinder to ambalaje de ciocolata adusa din Germania inainte de ’89.

5. metabolismul meu uluitor, care-mi tolereaza neincetat de atata amar de vreme desfraurile alimentare.

6. indispensabilele mele gadgeturi si aparate, fara decare viata ar fi trist: blackberry, kindle, aparat foto, masina de spalat vase si vanatorul de dust bunnies – aspiratorul manual.

7. spatiul meu virtual, ureleul asta zis si casa mea numarul doi, unde musafirii sunt vesnic poftiti si cel mai adesea de calitate. de unde ma incarc eu de fluffiness in orisice zi. batatura din degetul cu care click refresh.

8. facebook – mare mare inventie! nici nu stiu ce faceam inainte sa existe. si cum tineam legatura cu atata amar de lume.

9. muzica. emotia aia fluida de la concertele la care-am fost, lacrimile amestecate cu transpiratie si raguseala de a doua zi.

10. si una proaspata, Google-ul de azi, o potriveala deosebita:

PS-I-Love-You: Andra, happy birthday, stiu ca ne citesti:)!

Din ciclul “si de-astea mancam cand eram mici”, azi avem cornulete. Se fac super-usor: 1 cana de ulei sau de unt topit, un praf de copt, 1 cana de iaurt si faina cat cuprinde (cam un kilogram), si uite-asa, tac pac, avem coca sa ne punem si-n cap, n-am numarat cate ies, dar is multe. Se intinde foaie mare si subtirica, se taie din ea cu cutitul patratele, se umplu patratelele cu rahat sau nuci sau gem, se ruleaza si se coc la foc potrivit, pe hartie de copt. In coca nu punem zahar deloc, pentru ca e destul ca le tavalim pe ele calde prin zahar pudra.

In alta ordine de idei, AMR fix trei saptamani. Nu mai am niciun picut de rabdare… Am spalat lucrusoare, le-am impaturit, am eliberat sertare, am mutat mobila… What now? Of, greu nene… Poate sa ma mai inveselesc de la caldura, aud ca vine primavara.

Stiti deja ca mama mea face cea mai buna crema de zahar ars, cele mai bune gogosi, cea mai buna placinta cu mere, cele mai bune fursecuri, cele mai bune sarmale… Dar poate nu v-am spus niciodata (si ce zi mai buna ca sa fac asta decat 8 martie), ca mama mea stie sa faca dintr-o coca moale, plamadita cu multa dragoste si-atat, cea mai buna viata pentru puiul ei de om. Nu exista dar mai de pret decat lectia de iubire neconditionata pe care mi-a dat-o mama, din prima secunda in care ne-am intalnit pe lumea asta si pana astazi, neobosita, pentru totdeauna. Si-n cele mai negre clipe, cand ma sapa indoiala, cand ma intreb daca am sa fiu o mama buna pentru Lorelai, ma gandesc la mama si-mi zic ca n-am cum sa nu reusesc, pentru ca I learned from the best!

Draga  mama, mi se innoada lacrimi in barbie cand scriu asta, mi-aduc aminte de desenele pe care ti le faceam la gradinita de ziua mamei, de bietul tata, care in 30 de ani n-a uitat o data sa ne aduca flori de 8 martie (e grea ziua asta fara el), mi-aduc aminte de multe lucruri mici care se tes impreuna intr-o emotie si-o bucurie si-o certitudine ca nu-s pe pamant a nimanui, atata timp cat te am pe tine. Te iubesc!

E trecut de ora 2, by now ati mancat cu totii de pranz, un moment propice sa va lovesc cu reteta de gogosi a mamei mele. Si ca sa va conving de seriozitatea cu care tratez acest demers, va zic ca duminica am mancat un vailing de gogosi de-astea, doar ca sa fiu sigura ca ce va recomand este the very best. Este. Pai da, ati ghicit, mama mea face cele mai bune gogooooooosi! De-alea inaltute ca o perna de la Ikea, fara gauri pe dinauntru, dense, dar foarte pufoase.

Zice mama asa: 500g faina, un ou, 200 ml lapte, 3 linguri de zahar, jumatate de pachet mic drojdie proaspata, ulei pentru prajit si zahar pudra pentru garnisit.

Drojdia, tinuta la temperatura camerei cu cateva ore inainte de intrebuintare, se dizolva cu putina apa calduta si o lingurita de zahar. Se freaca oul cu zaharul. Se pune faina pe blatul de lucru in chip de gramajoara, cu o scobitura la mijloc. In crater se pun oul frecat cu zahar, drojdia dizolvata si laptele. Se framanta o coca moale, pana cand se poate desprinde de pe maini (cat de cat, acu, n-o luati chiar de buna pe asta, ca nu mai terminati in veci). Se lasa coca sa creasca acoperita, la loc caldut, pana isi dubleaza volumul. Se intinde o foaie grosuta, in care se taie cu gura unui pahar gogosile.

Pana aici e simplu, zau. Treaba odioasa e cu coptul lor, de fapt, prajitul in tone de ulei. Operatiune de care eu incerc sa ma tin departe, caci daca vad, nu mai mananc. Da nene, gogosile se prajesc intr-o craticioare cu mult, mult ulei. Mai mult decat folosesc eu in cca juma’ de an. Dar ce sa-i faci, no pain, no gain. Rezultatul – gogoasa aia fierbinte, tavalita prin zahar pudra – este prea-minunat. Mai cu seama ca asa rar ni se intampla sa indulge intr-o astfel de nenorocire. Eu zic asa: weekendul asta aveti dezlegare la gogosi deep-fried. Va astept cu impresii:) Ah, si daca cineva are o reteta de gogosele mici, care se fac cu iaurt in compozitie, sa vorbeasca acum, ca eu am avut-o, am pierdut-o si o vreau.

In alta ordine de idei, mi-am scormonit blogul dupa retele de la mama si am facut un proaspat tag: http://easypeasy.ro/tag/reteta-mamei/. Enjoy!

O stiti pe aia cu “mama mea face ceam mai buna…”? Well, mama mea face cea mai buna crema de zahar ars! E crema de zahar ars perfecta, si zic asta dupa ce am incercat multe, da’ multe alte creme de zahar ars, prin restaurante si pe la alte mame. Majoritatea cremelor de zahar ars testate sunt buretoase asa, au o textura ciudata, cu gaurele, putin aspra si aerata. Crema pe care o face mama e densa, nu are nicio gaurica si are cea mai fina textura posibila. Reporter Cookie a mers azi la fata locului (ma rog, actually, a venit fata locului la ea), si a aflat pentru voi cum se face cea mai buna crema de zahar ars. Iata:

“Mamaaaa, ce faci acolo?”
“Spal vase. Ce doriti?”
“Sa-mi zici reteta de crema de zahar ars.”
“Ah, pai asta-i cea mai usoara prajitura!” (nu zau!)

Zice mama asa: Intr-o cratita de 1,5l, cu pereti inalti, se ard sase linguri de zahar. Cum adica se ard? Adica se topesc pe foc mic si se ard pana cand rezulta un sirop cu o culoare maronie, nu foarte inchisa ca asta inseamna amar. Se inclina cratita pe toate partile, ca sa se acopere peretii cu sirop, apoi se lasa la racit.

Intre timp se bat opt oua intregi cu opt linguri de zahar, bine bine pana se topeste zaharul. Se poate adauga si un zahar vanilat. Se toarna apoi peste ele un litru de lapte rece (integral, nu degresat). Se amesteca bine bine toate astea si se toarna in cratita cu zaharul ars, fara sa amestecati sau sa agitati cumva. Se baga cratita intr-o alta cratita mai mare, cu apa fiarta care sa vina pana la manerele cratieti cu crema. Se da la cuptor la foc potrivit. E gata cand se desprinde de pe margini sau cand, incercata cu un pai lung sau un bat de frigaruie, acesta iese curat. Cica iese buretoasa daca se fierba prea mult. Mama zice ca la ea e gata cam intr-o ora, dar I guess ca depinde de cuptor.

Eu una nu m-am bagat pana acum sa fac, mi se pare complicat, si-apoi, mie imi face mama:) Voua va urez succes!

Later edit: Am uitat sa va zic ca mama rastoarna crema de zahar ars ca pe tort, pe un platou, si ea ramane intreaga si rotunda, numai buna de taiat in felii. Ceea ce rar am vazut la alte creme, care sfarsesc bucati plutitoare intr-o balaceala de sirop…

V-am zis deja la ce exceleaza familia mea adoptiva, Naie (reteta de cozonac – aici). Dupa care a venit Ada si m-a-ntrebat: “auzi, da’ o reteta de carnati nu are familia Naie?”. Pai familia Naie nu are, dar familia mea de origine face niste carnati de belea. Asa ca am zis sa va scriu si despre ei, carnatii, asa cum ii facem noi de ani de zile, cum ne-a invatat buni, cum i-a facut tata cat a trait si cum ii face acum mama, ducand mai departe traditia.

Pai n-a zis nimeni ca e usor. In primul rand, va trebuie musai o oratanie de-aia zisa si masina de tocat carne. Chiar daca ati putea sa luati carne deja tocata din magazin (ceea ce nu va recomand), tot nu ati putea umple carnatii fara ustensila cu pricina, asa ca really, there’s no way around it. Odata achizitionata magaoaia, aveti de ales dintre fel si fel de retete de carnati. Iata ce trebuie sa stiti daca optati pentru a noastra: carnatii despre care vorbim aici sunt destul de slabi, adica nu contin foarte multa grasime. Contin carne de porc, fara vita sau oaie sau strut sau mai stiu eu ce, si se “ambaleaza” in mate tot de porc, we don’t dig oaie. Condimente isi pune oricum toata lumea dupa gust, noua ne plac carnatii moderat usturoiati si usor on the spicy side, cu mult piper.

Asa. Acuma, pentru un metru de carnati aveti nevoie de aproximativ un kilogram de compozitie. Proportia de carne si grasime e asa: la un kilogram de fleica va trebuie cam 400g de slanina. Slanina si carnea se taie cuburi si se indeasa in masina de tocat intercalat asa, pastrand proportiile, ca sa iasa o compozitie uniforma. Pasta astfel rezultata se framanta cu putina apa calduta, sare, piper, usturoi, cimbru si boia dulce dupa gust. Se trag carnatii in mate speciale de porc (noi am luat de la Angst), cu ajutorul masinii de tocat (de la care se scot intai sita si cutitul si se ataseaza palnia speciala). Se lasa la uscat metrii de carnati, atarnati gen “rufe”. Macar cateva zile. Se prajesc in tigaie sau se dau la cuptor fara ulei sau altceva. Tin excelent si la congelator, asa ca puteti face mai multi, nu e panica.

Se incumeta careva?:)

Daca lui Mos Craciun ii dam milk & cookies, merita si Mos Nicolae niste fursecuri. Se fac foarte usor si sunt bune rau! 1 ou, 1 ceasca de zahar, 1/2 ceasca de ulei, o cana jumate de faina, zeama de lamaie dupa gust (eu zic ca o jumatate de lamaie stoarsa e destul) si miez de nuca pentru decorat.

Se freaca zdravan oul cu zaharul. Se adauga uleiul treptat, ca la maioneza, apoi zeama de lamaie. Se incorporeaza faina. Din coca rezultata se modeleaza fursecuri cu lingurita intr-o tava cu hartie de copt. Sa lasati loc destul intre ele, pentru ca o sa mai creasca. Pe fiecare fursec se pune un miez de nuca. Se coc la foc mic, pe incercate (ca stiti cum e, depinde de cuptor). Astea nu-s fursecuri moi ca alea de cofetarie, sa nu va speriati, sunt mai crunchy asa. Si merg grozav de bine cu lapte cald sau cu ceai.

O saptamana frumoasa, sper ca ati gasit cu totii in ghete altceva decat proverbialul batz:)

Later edit: O intrebare care ma roade de azi dimineata: sunt eu oare singura care mananca intai marginile fursecului, ca sa ramana miezul de nuca la coada?:))

Face mama un chec cu mere nemaipomenit! I love it! E genul ala de prajitura umeda asa, nu inecacioasa cum e checul obisnuit. Si cum mai avem inca multe mere din productia Cornu, am zis ca-i pacat sa go to waste si ca le-ar sade nemaipomenit de bine in forma de chec. Se face asa: 5 albusuri se bat bine spuma. Se bate apoi spuma cu 5-6 linguri de zahar si unu-doua pliculete de zahar vanilat, adaugate pe rand. Se toarna in compozitie un paharel mic de ulei, asa, treptat, in firisor subtire si batand in continuu. Apoi, 5 galbenusuri, tot pe rand. Apoi 5 linguri de faina, cu varf. Pe rand si omogenizand compozitia. La final – o lingurita de praf de copt, stins cu zeama de lamaie. Si, in fine, merele rase si scurse bine  in prealabil, amestecate cu scortisoara dupa gust. Mixul asta se toarna in forma de chec unsa cu unt si se coace la foc potrivit pana cand trece cu succes proba intepatului cu scobitoarea (stiti, cand aceasta ramane curata, e semn ca s-a copt prajitura). That’s all folks! Pofta buna la chec cu mere si o saptamana usoara.

Asta-i o reteta traditionala de la buni de la Arad. De care aproape ca uitasem, noroc ca mi-a facut mama un refresh ieri, pe care… l-am mancat! Nu-i mare smecherie: se face o coca asa ca de paine, dar mai moale. Din 0.5 kg de faina executam o gramajoara cu scobitura la mijloc, ca un vulcan. In care crater punem o jumatate de pachetel de drojdie proaspata care a fost stinsa cu nitica apa calduta si o lingurita mica si rasa de zahar. Se acopera drojdia astfel lichefiata cu un strat de faina si cand incepe sa erupa vulcanul (adica sa se crape acoperisul), ne-apucam de framantat coca folosindu-ne de putina apa calduta cu sare. Ziceam – coca sa fie moale. O lasam la crescut pana-si dubleaza volumul si-apoi facem din ea niste gogoloaie ca niste chiftele mai maricele. Pe care le intindem cu sucitoarea pe o suprafata unsa in prealabil cu ulei, le umplem cu branza, cu varza calita cu chimen sau cu carne tocata, calita cu ceapa si mireseme. Le impachetam frumos parte peste parte, le sigiliam indoind marginile si le prajim in tigaia cu ulei. Puteti face si simpli langosii, fara umplutura, tavaliti la final prin zahar pudra sau topped cu gem.

Nu-s de mancat every day, ca, na, e clar ca nu-s sanatate curata, dar every once in a while e asa groazav sa musti dintr-un langos aburind si sa-ti aduci aminte de copilarie. Before we all started counting calories:)