În fiecare martie de câțiva ani încoace trăiesc această apocalipsă internă care este ziua copilului. Ani de zile de terapie mi-au trebuit ca să fac legătura între startul greu în viața de părinte și angoasa care apare în preajma zilei de naștere a lui Iepu-Bubu Naie. Într-un an m-am trezit cu vânătăi pe picioare. În altul, cu ceva criză existențială. În altul m-am reapucat de fumat. Mereu câte ceva și mereu la final de martie. Desigur că nu despre asta voiam să scriu azi, dar se pare că eu scriu încotro mă duc gândurile, ca un autobuz în care te urci fără bilet și fără destinație, doar pentru că era loc la geam. Anul ăsta am trăit un altfel de martie, un fără-frică-martie. A venit după aia un altfel de aprilie. Obișnuită cu sentimentul uriaș de relief care se instala odată cu aprilie-de-după-apocalipsă, m-am trezit pe 1 (și pe 2, și pe 3, și pe 4, și așa mai departe), cu această nedumerită energie vitală. Motiv pentru care treaba merge greu, căci lipsa de epuizare emoțională contravine grav actului artistic 🙂

Am petrecut mult timp la Mazi la studio în ultima vreme. Așa de mult timp încât (disgusting confession ahead), îmi miroase transpirația a chimion. Mereu când mă simt pierdută (de ce, asta este an entirely different story), cineva îmi deschide o mare ușă. “Intră!”, a zis ea, Mazi. Și mi-a dat să mănânc, și mi-a dat unde să lucrez, și mi-a dat timp să gândesc. Pentru că ține la mine. Pentru că sunt foarte norocoasă.

Lunile astea cât am tot ars-o pe la studio, s-au întâmplat diverse. Per exemplu, am cunoscut-o mai bine pe Mishetta. Misha. Misha Cancel, care mi-a scris odată, acum câțiva ani, că vrea să vină la un workshop de-al meu. După care a făcut apendicită și nu a mai venit. Și n-am putut să nu râd ca proasta-n târg că Misha Cancel cancelled, în ciuda faptului că de fel sunt o persoană empatică și cu bun simț. În calitate de observator al sticomului inspirațional care este activitatea de la studio, nu pot să nu remarc a whole new level of respect pe care l-am dezvoltat pentru cineva. Misha lucrează cu Mazi. E colega ei. Misha e minunată. E un om pe care îți vine să-l respecți de-a dreptul exagerat, pentru că are un control fabulos asupra lucrurilor. Misha care știe și face și poate, mai mult decât oricine cu care am lucrat eu vreodată. Misha râde serios. Mi-e drag de ea de mor și mă simt realmente mai productivă doar pentru că respiram același aer condimentat câteva ore pe zi.

Otrî șoz? Păi am petrecut, prin concursul împrejurărilor fericite, mai mult timp cu Titică și cu noua ei colegă Ramona, gonite și ele din viața lor la studioul cu zorele de ceva internet nefuncțional or something. Concluzii de țață: da, Titică este ȘI mai frumoasă în realitate decât în poze și da, e funny AF. Și Ramona mi-a cusut goblen cu versuri de Florence + The Machine. Și amândouă mi-au dat să mănânc Diplomat de la Coana Mare, aparent ceva vestită cofetărie din zona Moșilor, despre care habar nu aveam, dar care își merită faima nostalgică de “ca pe vremea lu’ Ceaușescu”. Acea vreme când, practic, frișca vegetală era un mare lux.

Mazi, te-am lăsat la urmă și la vocativ deoarece:

1. mi-am propus să te fac să plângi și
2. știam că o să mă apuce și pe mine plânsul, capacitățile mele de auto-impresionare fiind din cale-afară.

Mazi, te știu de când erai jurnalist de muzică la Mediafax, ți-am mâncat primul salam de biscuiți, erai foarte tânără atunci, iar eu eram oleacă mai tânără. Și după aia anii au trecut și când am terminat de clipit, tu erai acest exquisite butterfly of accomplishments. Un om care a muncit pe brânci pentru visul lui, cu tenacitate despre care doar citești în cărți. I am so immensly proud of you. De ce-ai făcut cu studioul și cu viața. De sufletul tău bun, de șarmul tău larger than life, de your immaculate taste și de tot ce ne pui în farfurie (over and over again până la perfecțiune).

Mazi, gătești minunat. Gătești mai bine decât scriu eu. Și ești prietena mea. Sunt foarte norocoasă. Aprilie e mai bun anul ăsta și datorită ție.

PS: Dacă vreți să citiți despre cum am decorat studiouă, click aici.

“Anul trecut era asa si asa si pe dincolo!”, comentam eu aseara, de sub atotcuprinzatorul, sub frunzele lui, nuc de La Seratta. Depanand amintiri de la primul barbecue party GoodFood, in timp ce infulecam ca o morsa zgariam cu furculita faimosul pate a la Mazi si ma bucuram, sincer, ca pot sa fac asta (sa depan amintiri, adica). Insemnand ele ca am fost si sunt pe lista de friends a celei mai simpatice publicatii pe hartie, care nu stiu in ce masura te face sa gatesti din placere, dar precis te face sa gemi de placere. In a foodie, non kinky way, ma, ce credeati?

Trec foarte repede peste bunatatile din meniu (humus, pate de ciuperci cu cimbru, salata de pastrav cu hrean, salata cu naut, salata marocana cu morcovi, salata de cartofi, salsa cu porumb si ceapa rosie, kisir cu rodie, pateul lui Mazi cu vin si stafide, ala despre care va ziceam mai sus, coleslaw – excelent, tabbouleh, pasta de masline, o suta de alte salati si dips pe care nu mi le mai amintesc, paine de la pain Plaisir si multa, nefiresc de multa carne, cheese cake cu lamaie, crumble cu fructe, tort de ciocolata, prajitura cu zmeura si fistic, cupcakes… nu mai stiu, zau, o isterie generala). Trec repede peste toate, zic, pentru ca sa ajung la ceea ce e mai demn de retinut, cu liniuta si de la capat:

• Mazi e tot bella si tot cu toti ochii pe ea, nush la ce cantina mananca, dar ii prieste.
• Catalina e foarte tare, frate! Face niste poze asa faine si e asa cool si laid back cu coditele ei negre si razboinice! Mi-a facut si mie o poza de sus, Through The Looking Glass style, pe care mi-am pus-o numaidecat la profil! Ah, j’aime!
• Am zis si mai zic: food bloggerii sunt a great bunch. Nush cum se face. Lavinia, Monica, Florin, Ana, sweet CookieJar, mereu o bucurie sa va vad.
• Carticica GoodFood cu bbq specials e de-acum la chioscuri. Tot ce trebuie sa stiti despre gratare, ca sa muriti in propriile bale. De luat, musai!
• LaSeratta e the loveliest, most welcoming place, pe bune! Mereu ma gandesc cu ciuda ca daca as fi stiut despre ei, acolo mi-as fi facut nunta. Mergeti si vedeti. O sa va placa, promit!
• Petrecerile astea GoodFood sunt din ce in ce mai reusite. Ok, au fost doua, dar de-abia o astept pe urmatoarea:)
• Geo, noul food editor GoodFood, e o bucurie de om, so funny and bubbly, ma foarte bucur ca am cunoscut-o si in persoana. Ii urez bafta si condei:)
• O fata tare tare draguta mi-a zis ca-s mult mai funny si mai misto in realitate. Add that to the “mult mai slaba in realitate” I got a few weeks ago si uite pretext sa ma revars ca o gogoasa implodata. Corina, fenks girl, nice to finally meet you:) Dupa cum ti-am zis si in privat, cred si sper ca inainte sa-mi fi primit eu complimentul:)))
• Mai multe poze martor gasiti aici.

Cam asta e. N-am nici barfe suculente, nici retete, nici behind the scenes. Am doar sentimentul ala lenes, placut, tihnit, pe care il ai cand te ridici satul de la masa familiei in ziua de duminica. Dupa supa cu taitei si copanel cu piure. Props echipei GoodFood ca stie sa faca lumea sa se simta asa. E mare lucru:)

Pe modelul Dumnezeu iti da, dar nu-ti baga-n traista, sambata trecuta mi-a facut Mazetta un schelet de Pavlova (ca aici: http://chez.mazilique.ro/2011/06/pavlova-cu-capsuni.html). Dupa care l-a trimis pe Iv la cumparaturi, pentru cele trebuincioase la umplut afurisenia. Bai, si nu zici ca mi se face mie de povesti la cafea, si sun Mazi si zic: auzi bai Mazi, da-o incolo de prajitura, hai tu mai bine sa iesim noi ca fetele. Si Mazi tzushti, cu scheletul la ea. Pana la urma, ne gandim noi, asta e partea complicata. Ca-n rest, ce mare lucru sa bat eu niste frisca si s-o asez numai bine in scobitura de bezea, cu ceva fructe on top. Zis si facut.

Chestia ea ca, ma jur cu mana pe inima si-n fata clasei, n-am avut timp dom’ profesor. Si Iepu’ mi-a mancat tema. Si… si… ng ng ng, Mazi don’t kill me pentru ce va urma…

Dupa ce in fiecare zi Mazi ma intreba: “Ai mancat prajitura?”, iar io luam pozitia ghiocelului scaldat in bale si raspundeam “nu” (insert rosu ca sfecla here), intr-un final am zis azi ca ce-o fi o fi. Ca doar n-are sa se supere pentru atata lucru. Atata lucru fiind un borcan de iaurt oly 5% (dap, macar am folosit iaurtul de sarbatoare), desertat intr-un bol. Crampotit bucati de bezea multe de tot pe deasupra si azvarlit in combinatie niste mure.

Deci da… Ma simt de parca am descoperit America. O America de bezea intr-un ocean de iaurt, cu insule plutitoare de mure rascoapte, din care curge zeama mov. Dulceata de bezea, in combinatie cu murele acrisoare si cu iaurtul ala fin – aaaaah! Bai Mazi bai, promit ca a fost ferking delicious! Te rog sa nu te superi ca am ucis Pavlova si-am jucat tzontzoroiu pe cadavrul ei, a meritat, zau! Hai, zi-mi ca ma ierti… Ma?

Asta iarna, pe cand burta mea era asa de mare ca abia incapea in sortul albastru primit cado’, le-am cunoscut for the first time in carnita si oasele lor pe fetele din echipa Electrolux. A fost, pare-mi-se, primul cooking session organizat de GolinHarris cu si pentru de-alde-noi-food-bloggerii-ce-ne-mai-place-papica…, si mi-am zis atunci “bai, uite ce chestie misto fac oamenii astia!”. De fapt, v-am zis si voua, aici. Au urmat altele, sh’aletele, si uite cum, la mai bine de jumatate de an since it all started, ma suna saptamana trecuta Roxana-draga-de-ea, sa-mi spuna ca se infiripeaza an all-time-cooking-marathon cu toata floarea cea vestita, un fel de Super Bowl al gatitului de placere. Nu se putea sa lipsesc, nu nu nu. Asa ca m-am milogit la buni lu’ Iepu’ sa babysit (mamiiii, te roog, te rog mamica mea, vreau si io sa ma duuuuc – stiti cum, doar nu tre’ sa va invat eu;), si dus-am fost.

Ei, daca data trecuta era zapada de-o palma in curte la Cortina, de data asta sa tot fi fost vreo 50C la umbra celor doua gratare sfarainde cu care ne-au intampinat mai-mult-ca-perfectele noastre gazde. Eu, nevorbita cum ma stiti (statul acasa m-a transformat intr-un monstru social), am navalit in miezul blogosferei culinare, excelent reprezentate la fata locului, precum gaina in gramada, cu gura pana la urechi si decibelii la mine. Pe aceasta cale imi cer scuze co-gatitorilor si co-mancatorilor mei Mazi, Le Blog Piquant, Placeri simple, Raftul bunicii, blogculinar.ro, gurmandino.ro, Dulcegarii culinare, Bucatar sub acoperire, Cooking with my soul, precum si acelora pe care nu i-am retinut pentru ca-s o varza (dar promit sa later edit dupa ce-mi fac temele:) – da, Carmen-de-la-Electrolux, degeaba ne-am prezentat cu totii ca la sedinta, ca eu asa emotii aveam incat am uitat tot, lame, I know. Ma iertati, oameni buni, pentru scleroza si pentru exuberanta atitudine-desi-n-am-baut-decat-o-bere.

Si-o limonada foarte buna, care ne invita s-o consumam sporit.

De cum am ajuns, am luat premiul pentru cea mai mare mizerie la bancul de lucru. Burgerii mei de curcan au mozolit tot ce le statea in cale, dupa care s-au perpelit la foc iute with a lil help from ma’ man, de atunci fiind cunoscuti drept cei mai urati burgeri de pe fata planetei. Ah, am aflat cu aceasta ocazie ca Electrolux face si tot felul de electrocasnice de-astea mici si indispensabile, like blendere, choppere si mixere verticale, I had no idea. Sunt ultrasilentioase si arata stylish too, cred ca lui Iepu’ i-ar placea de ele, chopperul meu vechi face atata scandal ca te scoala si din morti:p Asa ca e either maruntit patrunjelul, or culcat copilul. Deci… da.

Am terminat repejor. Ceea ce nu ni s-a parut ciudat decat mai incolo, dupa lasatul intunericului, cand unii mai trudeau inca la bucate, pe cand altii o frecau royal pe sezlong sau cu picioarele in piscina. Si pentru asta ne prezentam scuzele.

Am mancat… dar ce n-am mancat! Nici nu mai tin minte! La sfarsitul operatiunii, aveam de-a face cu un bufet cat China, mai ceva decat la o nunta romaneasca. As vrea sa mai tin minte tot, as vrea sa fi putut gusta din toate. Dar asta ar fi presupus probabil o spitalizare mica.

Nu m-am abtinut, sa nu ma intelegeti gresit. Am gustat pe pielea mea urmatoarele feluri de mancare (pe care, sadly, nu prea sunt in stare sa le descriu): niste cartofi cu boabe de mustar, susan, si altele, indieni asa; baghete cu unt, ierburi si mozzarella – perpelite pe gratar in folie de aluminiu – the most awesome thing on the menu!, mai tare ca porcul; speaking of which – porc marinat de Mazi in niste cevauri cu zeama de portocale intre altele; pui marinat de Mihai, cu un fel de salata greceasca alaturi; un peste marinat senzational, despre care mai mult nu stiu sa va zic, dar promit sa aflu; o salsa cu ananas absolut divina; cous cous cu legume si stafide; porumb copt; coleslaw, tzatziki si sos tartar, toate la un loc; ciuperci fripte, cu topping de rosii si verdeata; vinete cu feta si rosii… of, nu mai stiu…

Needless to say ca totul a fost excelent. Si ca ne-am distrat. Si ca am plecat pe la miezul noptii-trecut-de, mai mult de rusinea alora de mai si munceau a doua zi, ca daca era dupa mine si dupa Mazi, ne-am fi asternut pe iarba de langa piscina la o bere si-o poveste toata, pana-n zori.

Ah, si sa nu uit sa va zic de panna cotta buna buna cu care ne-au rasfatat gazdele noastre si care mergea la fix dupa porceala si caldura dupa-amiezei noastre prelungi.

Multumirile le trimit imprastiat catre everybody, de la badica la opinca. Abia astept sa mai facem. Draga Electrolux draga.

“Uite cine mananca Vindaloo”

Regizor si mastermind: Mazi – Chez Mazilique; Producator executiv: Arun Kumar

In rolurile principale:

Elena – Le Blog Piquant, Bianca – Chat de Chocolat

Florin – Crazy Mother Cooker, Madalin – Wine & Knives

Supporting roles: Cookie & Mishu, aka The Easy Peasy Family

Filmat pe platourile Agra Palace, Soseaua Pipera-Tunari Nr. 47

Sinopsis: Bianca vine din Elvetia de sarbatori. Este timpul sa se cunoasca in sfarsit cu Mazi si Cookie. Bianca crede ca un restaurant indian e o idee buna. La fel si Mazi, care se da de trei ori peste cap si-l convinge pe Kumar sa le gazduiasca micul get together. Urmeaza trei zile de facebook spam: veniti? Da. Si eu. Si eu. Si eu. Eu nu stiu. C-o fi, c-o pati. Ei hai ca venim si noi. Pam pam. In ziua cea mare, cei sapte bloggeri se intalnesc la ceas de seara in Pipera (nr. 47), pentru un feast indian in toata legea, la Kumar’s Agra Palace. Intra in scena Florin – acest micromanager al grupului, cu sugestii care sa previna uitatul la meniu precum rata la polizor. Apare si Kumar, care le recomanda neinitiatilor diverse, nu foarte picante cica, asa, ca pentru copii.

Mancarea umple masa:  mai intai niste papadums cu raita, sos de iaurt cu menta si ceva muraturi traditionale. Apoi – aperitivele, toate foarte bune: Delhi Wala Samosa (pateuri cu mazare si cartofi si condimente), Murgh Kathi Kebab (rulada de pui), Murgh Pakora (pui pane, usor picant) si Pyaz Bhaji (chiftelute indiene cu ceapa si sos de menta). Si-apoi – main course-urile, multe: Kashmiri Lambchops  (cotlete de miel cu sos picant de ceapa si rosii), Saag Gosht (bucatele de miel cu spanac, smantana si ghimbir), Murgh Madras (pui cu nuca de cocos, rosii, sos de caju si condimente indiene), Gosht  Biryani (miel cu orez, ghimbir, usturoi, ierburi indiene si fructe uscate), Aloo Gobhi Masala (conopida cu cartofi, sos de ceapa si rosii), Jhafrani Pullao (orez cu sofran, nuci si fructe uscate), Murgh Makhani (pui condimentat in sos de rosii si smantana), Lamb Vinadaloo (zis si flacarila – fel de mancare abia atins de majoritatea mesenilor, dar dovedit cu gratie de Elena). Servite toate cu naan cu usturoi, roti prata si raita (sos de iaurt racoritor, numai bun de stins iuteala mancarurilor de mai sus).

 Acum pe bune, ce-am invatat din filmul asta:
– mancarea indiana e menita sa fie consumata la masa mare cu prieteni, ca sa poti sa sample diverse chestii
– daca ajungeti vreodata la Agra Palace, ceea ce va doresc, incercati musai musai specialitatea de orez cu miel Gosht  Biryani, este the yummiest thing on the menu, dupa capul meu

– orice cu terminatia vinadaloo arde ca focul pe tot tractul, nerecomandat pentru cei cu nervii slabi; also, Elena mananca vindaloo fara sa se inroseasca, she cannot, I repeat, CANNOT be human
– marea majoritate a felurilor de mancare sunt picante to a certain degree, dar daca le stropiti din belsug cu raita, devin tolerabile
– pregnant chick primeste ultimul rulou cu pui

So thanks Mazi, Elena, Bianca, Florin si Madalin for a lovely evening! Iar pe voi ceilalti va indemn ghebos catre Agra Palace, the place to be these days daca vi s-a urat cu porcul. Cheers!

Daca o stiti de-aici sau de-aici sau de-aici , daca ati intalnit-o offline sau daca doar i-ati admirat pozele si i-ati poftit bucatele, daca ati gustat macar o data din tarta ei cu lamaie sau din delicioasele cupcakes, daca ati visat impreuna la al ei bistrot exquis, atunci join me in wishing Mazi “happy b-day” <3

Exact cand Uruguay batea Ghana, Mazi facea Mazini :)- cuvant inventat de Pufix-the-man – adica linguini facute de Mazi. Deci da, she took our pasta frenzy to a whole new level, dar si eu am spalat vase si am raschetat aluatul de pe blatul de bucatarie, da?! O sa cititi pe chez.mazilique intreaga poveste. Pana una alta, urmeaza weekend plin, cu party party si nebunie mare pricinuita de ziua mea. Sarbatorita inca de-acu cateva saptamani de la concertul Aerosmith (pentru care mi-a luat Bursucu bilete-supriza si mi-a zis ca acolo mergem doar cand eram prin Floreasca) si, pesemne, pana-n august. Ah, can’t wait:D Let the birthday bash begin! Happy 31!

Luni – Trattoria Verdi, Popa Nan: spaghete aglio olio & peperoncino, cu creveti extra. Cca 31 de lei (nu-mi mai amintesc exact). Verdictul: the suck – balacite in parmezan si cu mult prea mult usturoi. Iar eu urasc combinatia de branza cu usturoi si mereu uit sa le zic sa nu-mi puna parmezan in aglio olio, din cauza ca mie una nici nu mi-ar trece prin cap sa fac asta. 

  Marti – dupa un teasing cu penne all’arrabbiata la Cafepedia,
  ajung acasa cu Mazetta si ne-apuca o foame monstruoasa.
  What to do, what to do?
  Noroc cu un kil de paste si o punga de peperoncino di vero,
  ca  Mazi numaidecat tzushti la cratita.
  Dupa cum se poate vedea.
  Iar eu, ca sa nu ma las mai prejos,
  daruiesc masa cu niste halci de somon la tigaie.

  Joi: sala, energie, the works. Ajungem noi acasa, cu Pufix,
  saracul, plin de sperante ca there WILL be food.
  Eu, neinspirata, zic: sa fac niste aglio olio.
  Dar pe urma imi aduc aminte ca avem peste la
  congelator, mai exact cod, asa ca ma apuc sa-l dezghet
  si il azvarl in cratita cu ulei de masline, decorandu-l
 abundent cu peperoncino, nomu, usturoi, ceva patrunjel verde
si, surpriza emisiunii: susan. Mult susan.

Cand pestele iute e gata, adaug niste creveti si o rosie maruntita, pe care le las sa se ameteasca in oala vreo trei minute. Fierb un pachet intreg de rice vermicelli si amestec totul in oala cu pestele, picurand sos de soia. Pam pam.

Vineri: Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand ma gandesc ca vine Mazi pe la mine diseara, parca-mi miroase iar a paste. To be continued…