category: publicitate


viata la mall (o trilogie, aceasta fiind partea intai. pentru celelalte doua va trebui sa mai asteptati. stiu, este foarte, foarte greu)

October 13th, 2013 — 1:01am

Baneasa Shopping City

Captain’s Log, Stardate 12101.3: Am intrat in Baneasa Shopping City. Un fabulos sistem stelar binar din sectorul traitului frumos, ce prezinta o misiune critica pentru cercetarile noastre de-a dreptul astrofizice. Eminentul meu companion, mademoiselle Boo, va fi instrumentala pentru studiul expulziei cardului din portofel la viteze relativiste, in contextul exploziilor masive de placere care se vor petrece in urmatoarele ore.

shoppingPrima destinatie: sMAColine Uuuuu, ce-mi place oja asta! Dar de asta ce zici? Mama, mama cum e asta! Ei daa, asta e cu adevarat misto! Ah, tu pe care ti-ai lua-o? Da, stiu, e greu. Ah, de ce, de ce doar zece degete? Astia nu au acetona aici? La naiba! Deci pe care sa mi-o iau? Ah, imi place cum arata asa, impreuna. A doua destinatie: Douglas. Ei da mai, ai dreptate, ojele astea Dior sunt perfecte! Ah, j’ador Chanel!

more shopping

Suna telefonul intergalactic. Raspunde Capitanul. “Tu esti, mai Data mai? Engage sau ceva! Ah, sa venim noi la GAP? Beam me up, Scotty!” Se infig in scara rulanta doi convershi tavaliti (ai mei) plus o pereche de botine superbe, mov-electrice (ale lui Boo). With our powers combined, salvam prietenul Bursucu de la moarte clinica prin asfixiere estetica de picior in blug nepotrivit. GAP avand, se stie, cei mai misto blugi. (Ei nu, nu din toata galaxia ma, ce-aveti?! Dar din dulapul meu… precis!) In intimitatea cabinelor de proba, mimam skinny jeans si facem video instagrame cu viitor de meme. I’m too sexy for my car, too sexy for my car, too sexy by far. The way I’m disco-danciiiiing. Mdaaa.

Dupa asa cardio ghebos, avem nevoie de combustibil. Antrepriza noastra spatiala nu poate naviga in siguranta inapoi la Federatie fara sa se fi alimentat cu inghetata si sushi, nu neaparat in aceasta ordine. Caci dupa cum bine spune my (same sex) significant other, Boo, “rule #1 for a happy long term relationship: regularly sample each other’s drugs!”

noi douasushi ko & haagen dazs

La Sushi Ko e bun. Bun de Bucuresti asa, dar bun. Mai bun decat celebrul sushi de la Ruse, dar drept ca si de vreo doua ori mai scump. Macar nu ti-e frica sa mananci, ca stiu eu cateva locuri in orasul asta unde bine ar fi sa-ti fie. Si nefiindu-ti frica… mananci, ce sa faci. Zice Bursucu: “As manca mult, mult suhsi, pana mi-e rau”. Si noi: “Dude, nu esti in pericol, one can never eat too much sushi!”

“Word!”, zice si (nume de cod) Un Amic, de dupa punga uriasa de Cinnabon. “Excuse my French (tot el, catre chelner acum), se poate sa-mi mananc cornuletul aici? Stiti, eu nu mananc sushi!”. “Sigur!”, zice omul, de buna cuviinta si credinta. “Va aduc ceva de baut?” “Nu, ca am si Cola!”:))))

Asa. Se remarca pozitiv platouasul pe numele lui Fantasy Set, dar si o combinatie de rolls pe baza de Crazy Crispy, pe care am mancat-o je (Jean Luc). Rawr!

fantasy set sushi ko crazy crispy

De la Sushi Ko pana la Haagen Dazs e o zvarlitura de bat. Asa ca intram in Peek&Cloppenburg, cat sa se aseze pranzul si sa abordam problema desertului cu simt de raspundere. Isi ia Boo o camasa azurie, io un tricou cu dungi, pe care il plimb pana la casa si inapoi (fac asta din ce in ce mai des in ultima vreme, pe modelul “it’s the journey, not the destination”:p) Coliziunea cu planeta rece sloi nu mai poate fi evitata. Ne izbim frontal de: doua cupe de beligian chocolate si caramel sarat, cu topping de nuci caramelizate si “decat” o cupa de cappuccino truffle (ah, cum e asta, moartea nefericirii, jur!), cu cirese amare poposite in cuib patrat de waffle cald. Langa astea, cate un espresso. Si noi, ca fetele: “Picard, trai-ti-ar, este raiul asta, sau ce?”, la care Picard: “These are the voyages of the starship Enterprise, dupa cum stii. Adica to boldly go where no man has gone before, but women often do!”. “Afirmativ!”, zice Boo, si mai ia o lingurita de rai.

PS: Baneasa Shopping City si The Practice m-au instigat sa traiesc frumos sambata asta (as if I know any other way, wink wink). Drept care, in ciuda faptului ca trebuia sa fie soare, dar a plouat, iar eu trebuia sa am ciorapi colorati si funda in par, dar am avut blugi rupti si ciufulitura de om pe care toata noaptea l-a bazait un tantar (la intrebarea “dar ce, mai exista tantari?”, raspunsul este “da”), ne-am prezentat dimineata la Baneasa si ne-am mai extras din filmul asta seara. La final de zi, nu ne cocosau pungi mari, lucioase, dar, vorba aia, o zi intreaga in loc de pierzanie mall cu my bff – priceless! Oops, asta era alta reclama. Luna viitoare, episodul doi: la Baneasa mall cu iubirea vietii. Bine c-am mancat acum fineturi, caci urmeaza probabil o dieta monogama pe baza de popcorn. Vorba aia, sa luam si nachos. You… complete me!

1 comment » | filled under: publicitate

fabrica de lapte nu e acasa, but it sure feels like home:)

October 3rd, 2013 — 3:24pm

Cand zic “povesti de la fabrica de lapte”, am in cap numai brandul ce nu va fi numit, Voldemort style, nici in gluma. Adica na, altii sunt specialistii in plimbat lumea pe la fabrica, sa vada si sa zica mai departe ca e curat si frumos (nu zic ca n-o fi). De asta, in ciuda iubirii ce le-o port astora de la Olympus (group hug!), am ezitat vreme lunga sa ma duc la Hălchiu sa le vizitez “uzina” [de-asta, si pentru ca am inteles ca nu sunt vacute:))] Ei, dar deoarece in septembrie am executat vacanta noastra romaneasca partea a paishpea (ah, si despre asta tre’ sa vorbim!), ce includea, cum altfel?!, si niste Brasov, am zis: frate, fie ce-o fi, io ma duc. Daca iese de-o poveste, bine. Daca nu… oh well… no one has to know. I’ll be quick, tzaca si paca, intru, ma plictisesc nitel si ies. No harm done.  Si… m-am dus.

où sont les Moo
Am ajuns intr-o luni dimineata la fabrica Olympus, dupa ce in prealabil ma ratacisem romantic cu sotzu prin Hălchiu, strasnica asezare! (turns out ca nu trebuia sa intram in localitate, fabrica e mai hârles asa). Era frig al naibii si noi eram cam dezbracati, ce sa-i faci, ca omu’ in vacanta la munte. In mijlocul campului, unde colonizasera grecii situatia, batea un vant rece de te taia de la mijloc. Asa ca multumim, tanti de la poarta, ca nu ne-ati retinut mai mult decat prevede protocolul la, say, Pentagon, fetzele noastre “asteptate” inspirandu-va suficienta incredere incat sa ne lasati a intra pe baza de buletin only, si fara verificari la Interpol:)) Da ma, fabrica de lapte nu e asa, un loc unde intra orishicine, deci ce noroc, m-am gandit eu, ca am intrat.

IMG_8285

Bun. Si de cum am intrat, mi s-a parut o cana cu ceai cald de tei cu miere. Fata de la front desk m-a intrebat, de dupa niste ochi vioi de veverita-cu-ghinda-la-ea, de la ce firma sa spuna ca sunt. “Nicio firma”, am baiguit stingher, ca mi s-a parut ciudat sa zic ca-s de la Easy Peasy Incorporated, pana la urma, nu eram acolo in nicio calitate oficiala, ci doar in aceea de Curious George. M-am suit cu bashchetii pe presul branduit de la intrare si mi-am facut o poza de hillbilly ranjit, fiind precisa ca in interior nu or sa ma lase sa pozez. I was right. Si oricum, dupa ce ne-a preluat Ionut si ne-a imbracat, ca un tata grijuliu, in niste “sarici” si “capishoane” albe, de unica folosinta,  nu mai era nicio posibilitate in iad sa ma pozeze cineva. Srsly dude, m-am vazut intr-un geam si numaidecat am facut o buba pe retina, asa de dubios aratam.

Cum care Ionut? Ionut ma. Ionut-no-last-name-necessary. Companionul nostru de-a lungul intregii vizite, care asa frumos ne-a povestit despre toate, ca m-am emotionat groaznic. Pe bune, o sa vedeti, aparent, chiar si fabricile foarte, dar foarte automatizate, au un suflet si niste infinite capacitati de a-ti face pielea gaina.

Nu, nu sunt vaci la fabrica de lapte. Ceea ce este, desigur, logic, doar ca eu mi-as fi dorit sa fie. Mi-as fi dorit sa le mangai pe bot si sa le multumesc pentru tot ce fac pentru noi. Instead, a trebuit sa ma multumesc cu o cisterna, care tocmai parcase cand am ajuns noi. Noi care, pe parcursul vizitei, am urmat cumva traseul laptelui. Adica intai ne-am insinuat in camera de colectare, unde vin tancurile cu lapte colectat de la fermele agreate. Care lapte e testat si la ferma de unde provine, dar si la fabrica. Asa.

Odata plecat laptele din containerul initial, cisterna se spala. Se spala de catre o… camera intreaga (si imensa, mi s-a parut mie), de instalatii de spalat. Daca ma gandesc bine, pentru fiecare incapere in care se mermelesc lactatele astea, exista cel putin inca una cu statii de cleaning in place. Nu, deci nu va pot descrie in cuvinte ce ikebana de tevi si containere e acolo si in ce hal de aseptic se pune problema.

Laptele din cisterne se “vireaza” in niste sticle, decat ca-s niste sticle de 30.000 de litri, asa, cam cat un bloc cu doua etaje. In orataniile astea incepe procesul de pasteurizare, intr-o parte e lapte de consum, in alta e UHT. Cam asa. Ce mi s-a parut mie amuzant (deh, bucurii de om simplu), e ca ambalajele pentru lapte (fie ele cutii sau peturi), nu exista pana in momentul efectiv al ambalarii. Adica sticlele de pastic sunt un soi de eprubete care se termoformeaza pe loc, iar cutiile sunt un sul gigantic de carton. Foarte interesant:)) La linia de imbuteliere lapte e cam singuratate, adica nu sunt, cum credeam eu, 10.000 de muncitori care stau si pun dop la sticle. Totul se face automat. Si vazuta de sus, de pe pasarela, camera asta arata asa, ca un fel de macheta de circuit de formula 1.

Asa. Mai e camera cu microbi. Mwahahhahaha. Kidding, nici urma de microb, doar culturi ma, culturi de iaurt pastrate la temperatura la care ingheata iadul si introduse in lapte ca sa rezulte, si anume, iaurt. IAURTUL MEU IUBIT, da da da! Tot aici se produce si cel mai mic copil al portofoliului Olympus, iaurtul bio. Doar ca, desigur, e singur pe circuitul sau, nu deavalma, dimpreuna cu iaurtul ala care nu e bio.

Mai e camera cu branza, unde nume-de-indian-Ochi-de-Soim a identificat imediat un anume ambalaj de marca proprie unui magazin, despre care branza chiar zisese Soim ca “ba, e buna rau branza asta!”. Numa’ ca sa realizeze cu aceasta ocazie ca normal ca-i buna, daca o face tot Olympus. Doh!;) In camera cu branza (ma rog, camerele, adica na, halele), miroase a branza si sunt oameni. Si exista linie de-aia pe care vin bucatile de branza taiata gata, de-ti vine sa te asezi tunel gastric, cu gura cascata la cap de traseu. Vorba aia: “Ce vrei sa te faci cand te faci mare?” “Feliator de branza, maria ta!”.

Ah, asa, anecdotic, vreau sa mai zic ceva. Stiti vorbele alea de circula ca pojarul, zicand ele ca pe fundul unei cutii de lapte e o cifra care arata de cate ori a fost intors din magazin si repasteurizat/recirculat? Ei bine, eu sunt dispusa sa-mi bag mana si-un picior in foc ca n-are cum fi asa. Nu i-as fi suspectat oricum pe Olympus de astfel de practici, dar cand am vazut cum arata o fabrica de lapte, am realizat sa faci asta e fix o epopee a ineficientei. Adica hai sa vedem: deci laptele se strica pe raft (stoc, by the way, asumat de magazin, deci vandut, pa, la revedere). Magazinul il returneaza ambalat la fabrica (fiind foarte draguta, fabrica primeste returul, chiar daca ea vinde, practic, pe comanda data de magazin). Ei, si pe urma, undeva in curtea din dos (ca in alta parte nu ar fi loc), niste tantici si niste neni varsa rand pe rand continutul fiecarui tetrapak intr-o cisterna mare, pana cand ajung la niste tone. Dupa care cisterna se face ca pleaca si intra pe poarta din fata. Aaaa…?! N-are cum sa fie asa ma, sa fim seriosi, e mai ieftin sa arunci expiraciunile decat sa treci prin tot procesul asta. Legenda urbana, zic. Poate sa se intample cu producatori mai mici, sau nush, chiar nu imi imaginez cu ar putea functiona.

Asaaaa. Deci cam asta e fabrica, la pe scurt. Si sa vedeti chestie: oricat de marete ar fi sculele, oricat de desteapta investitia grecilor, oricat de bine ar fi totul, oricat de frumos, curat si mega tehnologizat, oricat de spectaculos si ce mai vreti voi, pe mine cel mai mult din toata vizita asta m-a impresionat Ionut. Nu stiu daca orice fabrica are un Ionut al ei (daca n-are, vorba aia, sa-si cumpere), dar Olympus e o fabrica vie ma, datorita lui si altora ca el. Cand ne-a povestit omu’ asta despre ziua in care au dat drumul la prima sarja de iaurt, mi-a venit sa plang, jur! Si m-am gandit atunci ca noi, astia care muncim nu la fabrica, ci la open space, iar cand ajungem seara acasa si ne intreaba dragii nostri ce am facut azi, ne aflam in reala dificultate, ei da, noi n-avem decat a fi gelosi pe Ionut. Pentru ca el are ce raspunde. “Azi am facut 16.000 de litri de lapte UHT”, de exemplu.

badge-blogCand entuziasmul asta de om cu purpose se propaga de la za big boss al operatiunii pana la portarul fabricii, nu este, pentru mine, absolut nicio mirare ca Olympus e marca de lactate preferata de din ce in ce mai multi cetateni. Ca-s curati. Curati in fabrica, curati in suflet si curati in comunicare. Speaking of which, tocmai si-au relansat site-ul, http://www.olympusdairy.ro. Give it a click, give it a high five, up top si ce mai vreti voi:) Si fiti pe pace (nu ca nu erati), burtile noastre sunt pe maini bune;)

10 comments » | filled under: life, publicitate

gusto della leggerezza: minipizza gourmet

September 2nd, 2013 — 8:52am

minipizza

Exista duminici in care te trezesti inainte sa cante cocosul, iti sufleci manecile, framanti o paine de casa, fierbi o gaina, faci din ea supa cu galuste, rumenesti bucatile de carne in unt, le tragi frumos in ciulama si te ocupi sa le sada alaturi o mamaliga la tuci. Cat fierbe mamaliga, numa’ bine-i gata si prajitura. Pe la 12, toate-s la locul lor. Masa-i infatata cu alb imaculat. Pe o farfuriuta e patrunjel proaspat tocat, pentru supa. Mamaliga-i rasturnata pe fund de lemn. Prin geamul intredeschis adie vant de vara. Miroase a liniste. Familia intreaga mananca in tihna. Dupa care se culca toti de pranz, vasele pot sa mai astepte. Da, clar exista duminici de-astea.

Ei, si pe urma, exista celalalt fel de duminici, in care te trezesti cu intarziere, ii fierbi copilului un ou, tie o cafea, te urci despletita pe cal si tagadam tagadam la Simbio, sa te vezi cu mamele, sa mananci mic dejun si sa stai fix pana s-ar face vremea de dejun. Sa pleci ultima, s-o iei in sus pe Selari, sa te impiedici grav cu fatza in doua cupe de inghetata artizanala, sa petreci apoi un ceas la libraria cu carti ieftine, din cap de Lipscani. Sa-ti iei de dus si de-acolo, doar ca s-o arzi dubios intr-un Sephora, unde sa-ti folosesti, in sfarsit!, cuponul de 10% reducere. Sa mananci de pranz tarziu la o trattorie si s-ajungi acasa aproape in timp pentru cina. Ei da, aste-as duminicile in care vrei sa existe in frigider, pregatit de altu’ de cu seara, niste aluat de pizza. Si mai vrei sa ai niste mozzarella de calitate si, eventual, un borcan cu passata de rosii, facuta-n casa. Plus tot felul de margele, la libera inspiratie.

mozzarella Granarolo

In chip convenabil (si nu neaparat intamplator:)), aveam de toate astea la rece duminica la 6 seara, cand am ajuns acasa (mare haimana ce sunt!). Aluat de pizza framantat de my better half (pe numele lui, Simplizabest Naie), mozzarella Granarolo (senza conservanti, si de-aia-n zer, si de-aia chunky, pentru pizza sau gratin-uri), sos de rosii roz, fiert chiar de mine intr-o alta duminica, si tot felul de bunatati proaspete, care aveau sa faca obiectul unor mici pizze gourmet de hranit intreaga familie.

Paranteza: aluatul de pizza e treaba simpla, in masura in care gandul de a va mess-ifica din cap pana-n picioare cu faina si “lipici” nu va provoaca fiori reci pe sira spinarii. Din fericire, lucrurile s-au petrecut, dupa cum v-am zis deja, in absenta mea, dar am aflat pentru voi, din surse sigure, ca s-a folosit 1/2 lingurita de drojdie uscata, “desfacuta” cu cca o ceasca de apa calduta. Lasata sa zaca asa 15 minute. Apoi desertata in craterul central al cca 300g de faina alba, poposita intr-un castron si “scobita” la mijloc. In faina – musai si juma de lingurita de sare. Asa. Framantata chestia asta vreo zece minute, cat sa se faca matasoasa si elastica. Invelita in folie de-aia alimentara si refrigerata pana la folosire (dar nu 1000 de ani, more like cateva zile, cel mult).

ingrediente pentru pizzaAsa. Despre momentul “folosirii” o sa vorbim imediat. Care moment se afla la intersectia lui “mor de foame” cu “mi-e o lene de ma doare” si “mama, ce tarziu e”. Ei, si cum stateam eu a prost in intersectia asta, iau coca, o framant un minut-doua si o impart in 8 parti egale. Intind la ele cat sa se faca “cerc”. Mozolesc fiecare minipizza cu putin ulei de masline. Le astern pe toate intr-o tava mare, pe hartie de copt. Le manjesc cu oleaca de passata de rosii si le garnisesc ghebos cu mozzarella. Excesiva, fibroasa, topibila, preafericita mozzarella. Ei da, asta e basic pizza margherita. Mai departe.

Minirotocoalele se coc in cuptorul preincins la 200C pret de maxim 10 minute, ideal la pizza mode, daca stie cuptorul. Blatul sa fie crunchy, branza sa fie topita, dar nu “arsa”. Imediat ce le-ati scos, napustiti-va asupra lor cu ce-aveti la indemana. De exemplu mozzarella in zer, rosii cherry, rucola, prosciuto crudo si masline verzi. Sau mozzarella, pasta de masline, rosii uscate si ansoa. Sau anghinare din conserva, mozzarella si busuioc. Orice, zau, chiar orice. Numai sa va placa si sa mearga “raw”. Ca nu ne mai intoarcem in cuptor pe caldurile astea, nu nu.

Gusto della leggerezza, zic italienii astia de la Granarolo. Ei, da, curat gustul usurintei ce e mozzarella asta. Din cate te scoate ea cand ti-e foame, dar si lene. Pana si un platou simplu de caprese pare ceva studiat. Iar cu minipizzele astea gata-n cateva minute, sansele sunt sa rupi gura targului. Chiar daca, uneori, targul esti doar tu:)) Ia sa le dau eu si-un “party” tag, ca sa fie clar.

Comments Off on gusto della leggerezza: minipizza gourmet | filled under: party food, publicitate

senzational: s-au aruncat in groapa cu lei si au supravietuit! afla totul despre prima intalnire a iaurtului Olympus Bio cu un grup de mame

July 25th, 2013 — 5:40pm

olympus bio mommy workshop

“Si… putem sa va punem intrebari incomode?”, am zis eu ranjind fasolele la doamna doctor Alina Condoiu, medic pediatru rezident la Spitalul Clinic de Urgenta pentru Copii „Grigore Alexandrescu” Bucuresti si consultant nutritie pediatrica. “Freca-mi-as mainile de bucurie, in sfarsit voi avea raspunsurile la tot ce ma roade!” am continuat in sinea mea. Adica na, “Este iaurtul 0% moartea?”, “De ce nu se pun de acord colegii dvs. de breasla cand e vorba de diversificarea sugarului?”, “Nu-i asa ca natural nu e tot aia cu bio?”,  “Ce se intampla cu laptele bio colectat si ramas nefolosit intr-o zi?” Si, desigur, preferata mea, de la o cititoare a blogului venita, “Auziti, e bio pe bune?”

Contextul intalnirii lui Olympus Bio cu niste mamici fabulos de informate (si slabe, si misto, si foarte destepte, si unice in felul lor!) nefiind, am considerat noi, destul de dificil pentru bietii reprezentanti ai produsului biologic, ne-am adus, care cum a putut, si produsul de conceptie. Ca sa fie treaba treaba. In teorie, kinderii aveau sa se joace frumos la etajul unu de la Ambasador Play, iar la doi aveam noi sa ne bem tihnit cafeaua si suculetul de portocale Olympus la sticla, in timp ce vorbitorul avea sa… vorbeasca. Teoretic, am zis. Ca practic, din 5 in 5, cate un omulete baga un “mmmaaaammmaaaaaaaaa!”, iar mama cu musca pe caciula zbura prin cadru cu pleata in vant si un incert “Asta cred ca e al meu!”. Daca aveti copii, stiti precis despre ce vorbesc:))

Asa. Si totusi. In ciuda intemperiilor, am reusit sa ne intelegem. Oamenii ne-au primit cu caldura si transparenta. S-au lasat torturati de vocea colectiva a mamicilor si ne-au raspuns la toate intrebarile. Eu nu ma dusesem sa ma conving, ca, stiti prea bine, believer eram deja.  Ma dusesem insa ca sa innod niste ate ramase dezlegate, ceea ce, in mare masura, am reusit. Chiar daca sunt pretty sure ca am inportunat-o nitel de doamna doctor, mi scuzi, mi scuzi. Asa.

Ne-a vorbit intai Ilias Pliatsikas, director Olympus Romania. Care mi-a confirmat ce stiam: “natural” nu inseamna “bio”. Nu exista nicio reglementare in privinta uzului acestui cuvant. Poti sa scrii linistit pe ambalajul produsului tau ca e natural, nu te cauta nimeni sa te intrebe de sanatate. Daca nu stiati, si Cola e naturala, says so on za dop. Nu zic ca produsele marketate ca “natural” sau “cu ingrediente naturale” sunt evil toate, zic doar ca “naturalul” nu e neaparat garantia calitatii unui produs. Bio, in schimb, este. Fiindca bio inseamna… well, inseamna, intre altele, ca-ti vine organismul de certificare pe nepusa masa si zice: “Ia, baieti, ce-avem noi aici? Ooo, laptic bio, ziceti? Ia aratati-mi si mie documentele. Cum care documente? Carnetul de sanatate al vacii bio, facturile cu intrari hrana bio pentru vaca bio, analizele solului bio unde paste vaca bio…” Si asa mai departe. Nu e joaca. Si nici vrajeala. Olympus s-a certificat in Austria, avand, in plus, si recomandarea Bio Romania. Poarta, pe ambalaj, simbolurile acestor organisme. Nu pentru ca romanul s-a nascut bolnav de suspiciune, ci pentru ca asa e… natural. Si legal.

Ce misto e in Grecia, m-am gandit din nou cand il ascultam pe Ilias povestind despre ce e aia iaurt la ei. Deci la greci, se poate numi “iaurt” (textual pe eticheta) numai acel produs care contine EXCLUSIV lapte si fermenti selectionati de iaurt. Orice produs care are ceva in plus, nu se poate marketa ca “iaurt”. Se va numi “preparat de iaurt cu…”. Preparat de iaurt cu fructe, sau preparat de iaurt cu cereale, sau preparat de iaurt with lots of aditivi si niste zaharel (ok, pe asta l-am inventat eu, nu exista asa ceva, nuuu!). Asta e ceva foarte misto pentru consumator. Ca nu mai poa’ sa plece la cumparat iaurt si sa se intoarca acasa cu o sacosa de junk.

Ei, si, sa zic, ultimul lucru fain pe care l-am invatat de la Ilias este ca poti evalua calitatea unui iaurt uitandu-te la continutul lui de proteine. Un iaurt bon calite are multa proteina. Multa proteina inseamna mult lapte. De aia si sunt iaurturile Oly si Olympus asa de goddam creamy. Pentru ca se fac din lapte folosit fara zgarcenie. Un iaurt mai putin calitativ inlocuieste proteina cu altceva. Ca na, e scump sa faci iaurt cu proteinele la el. Ah, si pentru ca ziceam mai sus, in chip de trivia va zic ce mi-au zis si ei mie: daca din laptele bio colectat ramane ceva nefolosit intr-o zi, si inteleg ca ramane, el se foloseste la fabricarea celorlalte sortimente Oly/Olympus. Ca doar n-or sa arunce bunatate de lapte!

Pe scurt zic sa vorbim si de 0% ala. Nu-l aveam la inima inainte de intalnirea asta si nici acum nu pot sa zic ca il salut cu caldura cand il vad pe raft, insa mi s-a explicat ca procedeul de fabricare a lui 0% este practic o concentrare mai mare a laptelui din care rezulta el, dupa ce i s-a scos toata grasimea. De aia are si mai multe, ati ghicit, proteine. Ca sa ii dea structura. Nu e singura maniera in care poti produce un iaurt 0%. E maniera scumpa si cinstita. Exista si maniera simpla in care il ingrosi cu una si cu alta. Dar mi s-a spus si cred ca nu e cazul lui Olympus 0%. So, daca haliti asa ceva, knock yourself out.

Cu doamna doctor s-a frecat mult subiectul alimentatiei copiilor, de la cele mai fragede varste si pana mai incolo. Am trecut prin toate, uitand ca plecaseram de la iaurt. Am vorbit de lapte praf versus lapte de vaca (nu, nu insistati, nu va spun la ce concluzie am ajuns), despre cresterea incidentei alergiilor la proteina laptelul de vaca si cum alimentarea copilului cu lactate bio poate contracara tendinta asta, am vorbit si despre copii mofturosi, si despre preferinta copiilor pentru iaurturile cu textura mai “curgatoare”, cum e si Olympus Bio asta (vedeti ca nu e genul tzeapan cu care v-au obisnuit grecescul sau probioticul 2%). Deci am epuizat-o pe saraca femeie, noroc ca erau pe masa fructe de sezon si iaurturi, asa ca am mancat si am prins puteri si am luat-o de la capat.

Si apoi am plecat acasa. Pam pam.

Nu stiu daca Romania traieste bio, dar stiu precis ca nu e segment mai preocupat de ce mancam decat mamele de copii. Si asta le face deopotriva cel mai bun consumator de iaurt bio si cel mai exigent. Va reusi Olympus sa le satisfaca gusturile si nevoile? Vom afla, cu siguranta, in episodul urmator. Stay tuned!

7 comments » | filled under: publicitate

innorat cu sansa de chiftele: pariul meu in razboiul clanurilor Hutton

July 16th, 2013 — 12:27pm

spaghetti & meatballs

sefu'

Despre maniera (mai putin flatanta) in care mi-am inceput cariera de sef de clan am povestit epopeic aici. Suficient de zis ca hopul a fost trecut, iar razboiul, ah, acest cuvant urat care descrie varsare de sange de tomate, s-a pornit ghebos intre cinstiti adversari de ocazie si prieteni pe viata. Reputatia clanului spaghetelor onorabile odata stearsa la gura de sosuletz, m-am avantat in a gati ceva cu spaghete (doh!). Un last minute “branci” si pentru voi, daca va anima la un fel gandul ca ati putea castiga, via Hutton Satu Mare, un preafrumos city break in Sicilia, dupa regulile jocului succint listate aici.

Asadar, daca sunteti cu clanul Cookie si vreti in concurs, intrati degraba in aplicatia Hutton de pe fb, depuneti pe altarul ei poza unei retete cu spaghete pe care ati executat-o voi insiva, si puteti castiga excursie la mama lor de mafioti, dvd-uri cu The Godfather sau paste pentru un an (quelle idée, m-as face cat dulapul, probabil:)). Pentru inspiratie, aveti la dispozitie bibliografia easy peasy, 101 de combinatii de la Hutton, sau, de ce nu, chiar aceasta reteta de spaghetti & meatballs (clasic, nene, clasic!), pe care numaidecat o sa v-o povestesc. Cica:

1/2 kg de carne tocata (vita-porc, as zice) se amesteca avec, ca sa nu zic cu: nitica apa calda, ca ajuta la modelare, un ou, niscai rozmarin tocat, oregano, paprika dulce, sare si piper dupa gust siiiii, surpriza!, doua linguri cu varf de mustar de Dijon. De la Jamie citire, chestia cu mustarul face toti banii, va zic!

chiftele

Se framanta bine compozitia si se modeleaza chiftelele. Eu nu pun paine in ele, nici cartof. Pentru reteta asta, necesit carne, nu prosteala. Denisitate, cum ar veni. Asa. Modelam chiftelele, le asternem pe un fund si le ungem cu ulei de masline pe fiecare in parte. Apoi, le bagam la frigider pana mai incolo.

Ne-apucam de sosss.

sos pentru paste

Intr-o tigaie cu pereti drepti punem la perpelit in doua linguri de ulei de masline o ceapa mare, tocata mic. O vanturam vreo cinci minute de colo colo, pana se aureste. Apoi, adaugam echivalentul zdrobit al unei capatani de usturoi, o mana de chilli flakes si una de frunze proaspete (si intregi) de busuioc.

Numaidecat venim si cu rosiile. Doua conserve de-alea de 450g will do. Plus o lingura de otet balsamic. At this point, it’s more of a juggling business, as zice. Adicatelea intr-o cratita facem sos, apa pentru spaghete fierbe in oala de langa, iar pe ochisorul numarul trei incepem a praji chiftelele. In cca patru linguri de ulei de masline, cu grija sa nu-l supraincingeti. Bine si pe toate partile, incet noi le rumenim.

multitasking

De-a gata le punem pe chiftele in sos, lasandu-le sa se imprieteneasca la foc mic cu dansul, cam cat se fierb spaghetele.

Paranteza (mind the gap!): Cum se fierb spaghetele? Caredecat… simplu, veti spune! Ei da, si totusi, insist, cum? Pai:

  • Aveti nevoie de un oloi mare, da’ mare rau, deoarece la fiecare 250g de spaghete va trebuie cel putin 2.5l apa. 250g de spaghete insemnand cca portia a doi cetateni care nu mananca, in general, mult.
  • Apa trebuie sa clocoteasca monstruos inainte sa mostroflocim in ea pastele.
  • O lingurita de sare e musai de pus in apa asta fiarta.
  • Spaghetele se imerseaza stiintific in apa fiarta si sa vanturesc cu un cleste special doar la inceput, asa incat sa nu se lipeasca intre ele de prea mult drag si amidon.
  • In apa in care se fierb spaghetele, NU se pune ulei de masline. Da, stiu, tentatia e mare, dar ce rezulta in urma demersului e epic fail. Pastele, separate, dar uleioase, sunt ca tziparii, sosul cel bun aluneca de pe ele de numa’. Ne, repet, NEgustos.
  • Odata fierte (al dente, conform instructiunilor de pe pachet), spaghetele… sunteti pregatiti? NU se clatesc cu apa rece. Deoarece prin clatire se indeparteaza si amidonul, lipiciul care face sosul de care vorbeam mai sus sa imbrace in chip fericit fiecare spagheta/spagheata?
  • Spaghetele fierte se trec prin strecuratoare, dar nu foarte temeinic. Planul nu e sa le uscam ca pe pesmeti, ci sa ramana oleaca de starchy water pe dumnealor. Ca sa, ati ghicit, se lipeasca de ele, tadaaa, sosul!
  • Se agita ele presto pronto cu clestii clestilor aia, se pun in sos si se servesc fierbinti.

Paranteza over.

Revenind. Gata pasta? Gata chifteaua? Gata sosul? Pai asamblati-le pe o farfurie mare si da-i, si lupta!

spaghetti & meatballs

Cu busuioc din glastra, totul e mai frumos. Din glastra, zic, pentru ca eu sunt moartea plantelor la ghiveci, asa ca iau rasaduri, le tin pe post de flori in vaza si le ud la radacina constiincios, cate zile or avea.

busuioc

Mai mafioti mai, a fost o placere sa ma razboiesc in compania voastra. Mai sunt cateva zile in care va puteti juca. Eu sper sa castige careva din clanul nostru, iar de n-o fi asa, ce sa zic, multe spaghete vom manca, acum si, bineinteles, pururea.

2 comments » | filled under: publicitate

clanul spaghetelor onorabile va cheama la actiune. cu broderii personale despre seful clanului: eu

July 10th, 2013 — 9:06am

“Buongiorno Signora Naie,
Aceasta e o oferta pe care n-o poti refuza. Sau desigur ca poti, insa unde ar mai fi fun-ul?”

Asa mi-au scris intr-o zi “mafiotii” de la Hutton, clan de vita veche, pasta makers de 20 de ani, din tata-n fiu. Romani de-ai nostri, nu va ganditi. De la Satu Mare. Facatori de taitei de nunta cu 8 oua in compozitie, cum facea buna de la Arad in fiece duminica, de pus in strasnica supa de gaina de curte. Ea le zicea “tashcute” – paste mici in forma de romburi, pe care le-am regasit mai apoi si in portofoliul Hutton si care mi-au dat lovitura de gratie. M-au facut, cum ar veni, la sentiment. A trebuit, vedeti, sa zic da. Asa m-am “uns” eu sef de clan peste toate spaghetele onorabile. Treaba deloc usoara, dar plina de carbohidrati satisfactii.

Ce aveam de facut in calitate de sef de clan? Pai primul lucru pe ordinea de zi era sa va duc in ispita. Sa va chem la oaste cu puterea lui “paste”. Cum aveam sa fac asta, eu plecand la Sinaia cu my very own Cosa Nostra, societatea onorabila “MamiTatiIepursBuni”? Ei, dar asta ar fi putut fi o problema pentru un mafioso din vremuri de demult, nu pentru conectatii de noi in anul de gratie 2013. Asa ca am plecat. Ajungem la Sinaia, vai ce frumos, ce aer curat, ce viata dulce. Ups! Dar unde este rucsacul cu gadgeturi? Tantanaaaa. Pentru seful clanului spaghetelor, tocmai se imputzise treaba. Cineva scrisese cu picioarele acest scenariu. Conceptul de “pe viata si pe moarte” fiindu-i complet strain, bulise plotul asa incat se filma cu live audience si publicul era pe jos de ras. Aratandu-ma cu degetul: “ahahahhaha, si-a uitat laptopul acasa, ahahahha, suckerrr!”. Mdaaa.

What to do, what to do? In onoarea care imi caracterizeaza clanul, pun mana pe telefonul cu 20% baterie (lipsa incarcator, desigur:p) si sun un prieten. Unu’ bun ma, ca la noi, la mafioti, asa e. Facem orice unul pentru altul. Chiar si un drum impromptu pana la Sinaia. Da. Facem orice. Si pe urma fumam trabuc. Asa. Sun la om si ii zic: “Dude, mai wise guy, mai one of us, I am in deep sos.” Si el zice: “Say no more, Capo!”. Nici nu apuc sa-i inchid omului, ca si aud batai la usa. “Cioc cioc cioc, sunt eu, Consigliere. Am venit sa salvez onoarea spaghetelor, pasta di tutto pasta!” And that he did, my friends. That he did. Caci datorita lui, iata, clanul nostru, la care simt, SIMT ca deja ati aderat, chiar inainte sa va povestesc despre ce e vorba (pentru ca, nu-i asa, that’s the kind of family we are, we have each others’ back and all that jazz, cine nu ar vrea sa fie parte din (p)asta?!), ziceam, clanul nostru este salvat, curat si placut uscat.

Ok, acum ca relatia noastra a inceput asa de bine, numa’ cu onoare si cinste, mergem mai departe. Si nu oricum, ci la razboi. Da, eu sunt capul spaghetelor onorabile. Si daca nu veniti cu mine, o sa sufar ca un caine. Un caine mafiot, dar necreditat. Cu cine ne luptam? Practic, nu avem concurenta. O lasagna se coace in bucataria lui Teo, Chinezu’ are ceva taiteti familisti usor de dovedit… poate doar picanteriile lui Mazi sa ne faca o problema, sau doua, sau trei. Nu aveti decat sa ma urmati, veti vedea ce e aia onoare si ce-i aia o pasta de calitate. Adica ffs, pentru noi s-a inventat AOP, aglio, olio e peperoncino, the ultimate pasta experience. Nu exista pe lume ceva mai bun. Afara de, poate, aglio, olio e gamberi. Si daca nu va convinge asta, ganditi-va numa’ ce fain e sa fii prieten cu mine. Ai parte de excursii spontane la Sinaia, asa, dupa program, cand poate te-ai fi dus si tu cu o fata in oras, la o cafea. Ah, si vezi ca mi-am uitat si periuta de dinti acasa. Da, si pasta (de dinti). Da, si pe-a lui Mishu. Si pe a lui Iepu, normal.

Haideti cu mine in clanul spaghetelor onorabile si nu o sa va simtiti niciodata singuri. Nu o sa va mai fie niciodata foame. Pentru ca spaghetele sunt cel mai fain lucru de gatit in sub zece minute si de impartit cu frati, prieteni sau iubiti. De la Doamna si Vagabondul pana la Copilul Problema 2 via GoodFellas, sunt vedetele de portofoliu ale oricarui pasta maker. Si daca stapaniti bine tehnica manuitului furculitei concomitent cu lingura, le chiar puteti manca fara sa va zoiti pana la coate:)) Ce e de facut? Pai:

  • Pledge allegiance (musai!)
  • Intrati in aplicatia Hutton. Jucati-va. Gatiti pasta clanului nostru. Incarcati poza. Puteti castiga o excursie in Sicilia, de unde ne tragem cu totii:)) Hai ca e easy peasy. AOP, alla’matriciana, arrabiata, bolognese, carbonara, all putanesca, sau my own personal favorite, spaghetti & meatballs, despre care mai multe o sa povestim saptamana viitoare, nom nom.
  • Optional: studiati istoria onorabilului clan din care ati ales sa faceti parte. Aflati despre Hutton. Ca ii insufleteste, business-wise, traditia, pretuirea muncii si a oamenilor. Ca deservesc tot Ardealul si au ganduri sa “colonizeze” si partea asta de tara. Ca fac paste bune, de casa, cu ou sau de post. Ca folosesc fainuri bune. Ca au taitei de nunta. Ca-s mandri, dar nu ocoshi. Ca au ales sa se prezinte in masa cu aceasta campanie simpatica si inovativa, asa un mix dragut de work & play am vazut mai rar:)

Un comentariu ar fi nice, gen, suntem cu tine, oh Cookie, sef de clan de spaghete si “vai steaua ta de uituca”. Caci cand au zis in The Godfather aia cu “In Sicily, women are more dangerous than shotguns”, asta au avut in cap. Va astept in aplicatie:D

10 comments » | filled under: publicitate

bine ai venit, mai, iaurt bio produs in Romania

June 12th, 2013 — 1:41pm

Image courtesy of federico stevanin at FreeDigitalPhotos.net

Acum mai bine de juma de an, am fost supusa unui teasing monstruos. Se facea ca stateam la o masa cu niste oameni de-aia de vrei sa-i iei acasa, si fiecare povestea una alta. Si-apoi, un comesean mi-a aruncat-o la fileu, de mi-a stricat iremediabil linistea serii. Mie ca mie, dar sa vedeti lui in ce hal:)) Cica provocare: urmeaza sa lansam un produs nou, ceva fabulos, nu ghicesti ce, nu nu. Bai, dar nu va puteti imagina… n-am mai fost om din clipa aia. Da-i si speculeaza, linge portofoliul Olympus pe fata si pe dos, stoarce-ti creierii, gandeste-te la ceva din strafundurile ADN-ul brandului Olympus de la mama lui, mituieste-ti intuitia cu carnati grecesti de la Meze Taverna sa produca treburi… intuitive. E un alt iaurt cu fructe? E vreo mare branza? E lapte cu cacao? Sunt cutiute de-alea decadente cum are Olympus in Grecia, cu iaurt intr-o parte si miere intr-alta? E kefir? E unt? Doamne iarta-ma, asa am tinut-o toata seara. N-a fost chip sa extorchez informatia pretioasa de la oameni. Am plecat acasa caine ud, caci na, I hate dares, mai ales cand e destul de evident ca I’m not winning.

Ei, si cum stateam eu, miezul noptii bine trecut, motz cocotz in pat, cu ochii in tavan, deodata m-am ridicat in fund si cu un gest maret, de Mihai Viteazul pe cal, am zis: STIU! E IAURT BIO! Trecut-au lunile, iar eu… cum sa zic, nestramutata in convingere, eram cuminte in viata mea, imi vedeam de treaba si asteptam anuntul. Si nu zici ca de ieri e oficial?:D E el ma, el e, iaurtul Olympus bio, primul si singurul iaurt bio romanesc de pe piata. Ceea ce, in sine, mi se pare o super veste. Nu mai zic ce dans al bucuriei am facut cand mi s-a fost pusa in brate prima transa, caci, se stie, I love dares, mai ales cand e destul de evident ca I’m winning:))

Radem, glumim, dar acum pe serioaselea sa vorbim. E magic ca incep sa apara si la noi lactate bio made in Ro. Nu pentru ca e trendy-flendy sa mananci bio, ci pentru ca, mi se pare mie, e parte din aceeasi nevoie de schimbare pe care o resimtim din ce in ce mai multi si din ce in ce mai tare. Care nevoie zice ca daca nu facem ceva, o sa ne ingroape industria asta alimentara bolnava cu care am avut nesansa sa ne sincronizam. Un produs bio local, scos la un pret corect si ok (2 lei si ceva), care mai e si bun la gust, cu un continut echilibrat (proteine din belsug, 5g la suta, carbs in cantitate mai mica decat ce gasesti in iaurturile bio de import, fermentii cei corecti, no junk, lots of calciu si B12) zice, practic, “ne pasa de tine, mai Consumator mai”. Presupun ca Olympus Romania nu si-a propus sa se imbogateasca din gama asta si nici nu cred ca le-a fost usor sa gaseasca laptele cel bio, sa faca la un fel sa separe productia bio de cea non-bio, sau sa sparga cu produsul lor local rafturile bio dominate zdrobitor de marci internationale highly overpriced. Păsare, da, asta imi sugereaza mie toata intiativa. Sustinere pentru producatorul local de lapte bio si drag pentru consumator. In atare conditii, cum sa nu-i iubesc, ziceti voi, cum?

Din aceeasi sursa, a dragului, de data asta, dragul meu de ei, ma lipesc si eu de campania Olympus – Romania traieste bio. Care campanie suna asa, nitel bombastic, dar de fapt e code for “hai sa dezvoltam impreuna”. Hai sa ne pese mai tare de ce punem in gura. Hai sa sprijinim producatorul local care-si bate capul sa se certifice bio (daca v-a interesat subiectul, stiti precis ce pain in the behind e lucrul asta, vorbim de ani de zile de sol netratat cu nimic, de vaci care pasc iarba de pe solul ala, care cresc in libertate, netratate cu mizerii, antibiotice si hormoni, hranite numai si numai cu hrana certificata bio… etc.). Un “hai sa” frumos, din care sunt asa, cumva, happy and proud ca fac parte.

In urmatoarele luni vreau sa-mi aduc si eu “adusul”, sa ne cunoastem mai bine, eu si vaca bio, sa facem impreuna entuziasm, cu cuvintele noastre. Asta-i badge-ul campaniei si asta-s eu, felicitand din inima intreaga echipa care a lucrat la a pune pe piata produsul asta. Two thumbs up:)

http://www.olympusdairy.ro/

https://www.facebook.com/OlympusDairy

5 comments » | filled under: every day, publicitate, reviews

creveti poşaţi in ulei de masline

May 20th, 2013 — 3:36pm

De cand m-au cautat oamenii de la Costa d’Oro sa-mi propuna sa facem impreuna ceva cu uleiul lor de masline, ma tot gandesc cum sa fac sa pun cu adevarat in valoare campania “uleioasa”. Ceva bun, clar ca ceva bun, in care uleiul de masline sa fie vedeta, nu o treaba insesizabila pe fund de castron. Mhm. Deci asa… Deci nu o salata. [Kidding, salata este foarte buna, este foarte buna si sanatoasa, trebuie, nu, nu trebuie, VRETI, sa mancati salata. Salata cu ulei de masline extravirgin.]

Pana la urma, vinerea trecuta, la birou fiind, ora pranzului fiind si niste arici teposi in burta mea fiind, ma loveste inspiratia si zic: daca-i bal, bal sa fie! O sa va arat azi ceva aparent extravagant, dar zau, atat de simplu si de bun ca ma trec fiori imaginari in timp ce scriu. The true meaning of food porn. O sa va arat tehnica preferata de bucatarii profesionisti pentru prepararea pestelui si fructelor de mare. Anume, poşatul in ulei de masline (notice ce bine folosesc diacriticele?! sunt o pasare maiastra, am dat cu insert symbol:)))

Ce e, dom’le, poşatul asta (poaching), ma veti intreba. Pai e atunci cand scufunzi ceva intr-un lichid aromatizat si fierbinte, in cazul nostru, in ulei de masline extravirgin, si lasi ceva-ul ala sa sfaraie acolo in legea lui, la foc mic, pana-i bun de tot de mancat. O tehnica foarte potrivita pentru gatit lucruri delicate, like oua, peste si fructe de mare.

Care e diferenta dintre poşat si prajit, ma veti intreba. Pai prajitul e pe flacara de aragaz, la foc mare. Poşatul e, cum ziceam mai sus, o sfaraiala lenta, de regula in cuptor, la o temperatura mult mai mica decat aceea la care prajesti lucruri. Prajitul e rapid, pentru ca nu vrei ca treaba pe care o prajesti sa ia gustul lichidului in care se prajeste. Poşatul e nice & slow, pentru ca vrei ca uleiul de masline aromatizat sa-si transfere gustul asupra trebii de poşat. E mai sanatos, pentru ca nu se supraincinge uleiul (by the way, sper ca stie toata lume ca orice ulei are un burning point la care nu vrei sa ajungi, adica o temperatura dincolo de care fumega si devine toxic; in cazul uleiului de masline, aceasta temperatura este undeva intre 190 si 210°C). E precis mai putin messy. Adica sansele sa-ti zoiesti toata bucataria in the process sunt mici, oricat de putin dibaci ai fi. Una peste alta, e foarte bine si frumos sa poşezi lucruri (de mancare, nu poşete).

All on board pana aici? Ok. Atunci, despre creveti poşaţi sa vorbim.

Eu am folosit creveti mari, congelati. Daca va tin nervii, folositi de-aia proaspeti, evident ca is mult mai buni. Intai am aromatizat uleiul. Adica l-am turnat gal gal din sticla intr-o cratita de inox, am pus in el o mana de chilli, niscai catei de usturoi in coaja, dar usor maltrati cu chestia aia de-mi scapa numele, cu care faci mudjei in mojar… (pisalog? pisalau? nu, serios:)), cateva crengute de cimbru, doua foi de dafin si o mana de boabe de piper negru. Am incalzit uleiul la foc foarte mic, pe aragaz, pana cand am detectat sfaraiala. Nu zic sa-l gustati, dar macar mirositi-l. E gata cand miroase a toate cele din el.

Bun. In uleiul fierbinte, aromatizat si sfaraitor, scufundam crevetii (decongelati si uscati bine in prealabil). Nu e sote, chiar e musai ca uleiul sa invaluie bine orataniile. Acoperim cratita cu capac sau folie si o dam la cuptor cca 10-15 minute, la un maxim maximorum 180°C. Cand sunt gata crevetii (gata, nu overcooked), nu-i strecuram imediat, scoatem cratita din cuptor si ii mai lasam oleaca in ulei. Cam pana cand ii punem pe masa, altfel se usuca.

  

Ca garnitura la treaba asta uleioasa, dar deloc grea, culmea, ne trebuie ceva acid. O salata cu multa lamaie. Broccoli sote cu o storsura de lime. Salata de rosii cu capere. In esenta, fie ce-o fi, dar sa fie leguma si sa fie cu acid. Nu mai zic ce bine merge in combinatie o maioneza de casa cu usturoi. Nu ma fortati, ca nu zic!

Imi place mult varianta asta de a gati crevetii, ii face asa de soft, delicati, juicy, cum nu s-a pomenit. La fel se intampla si cu o bucata de peste. Try it, o sa aveti o revelatie! Nu o sa mai vreti sa gatiti creveti altfel. Se topesc in gura, pardon the cliche!:p

As putea sa va spun la final de ce e bun uleiul de masline si de ce e rau uleiul rafinat, la pet, dar ma tem ca va insult. Adica na, stiti ca are cam cel mai mare continut de grasimi mononesaturate dintre toate uleiurile (astea fiind the good, heart healthy ones). Dar nush daca stiti ceva ce am invatat eu la cursul de nutritie si mi s-a parut oh so funny si nefericit deopotriva. Ceea ce numim “gust” se concentreaza in grasime. Altfel spus, fat tastes good. Si daca tot asa stau lucrurile, macar, zic, macar sa alegem the right kind of fat. Nu aveti niciun motiv sa aveti in casa ulei de floarea soarelui la sticla de plastic. Dar aveti toate motivele sa aveti in casa una (sau mai multe) sticle de ulei de masline. Si motivele astea au de-a face cu sanatatea, dar si cu faptul ca nu-s pe lume multe lucruri mai bune decat un colt de paine adevarata, cojoasa, muiata in uleiul de masline in care ati poşat crevetii:))

PS: Cu ocazia acestui post publicitar, am descoperit si eu uleiul Costa d’Oro, care, believe it or not, e mult mai fain decat ce foloseam pana acum (respectiv unul marca proprie “stitivoice”). E fruitty, gustos, s-a comportat fain la gatit si exista in o mie si una de variante, despre care o sa aflam cu totii mai multe cand o sa avem de dat niste daruri la cosulet. Stay tuned!

Later edit: Am uitat sa va spun ca acei catei de usturoi, scosi din ulei, dezbracati de hainuta si azvarliti in gura, sunt o magie, de-a dreptul! Nu-i aruncati sub nicio forma!

65 comments » | filled under: publicitate

my manifesto despre publicitatea pe blog

January 29th, 2013 — 5:57pm

Ma scuzati, am amanat cat s-a putut sa ma bag in ciorba discutiilor despre bloggeri, piscotareala si publicitate platita. Au scris alti colegi de suferinta inaintea mea destul de elocvent on the subject. A scris, de exemplu, Simona aici. A scris si Adi Hadean, nu mai gasesc linkul, poate ma ajuta cineva. Ei, astazi am primit un comentariu care m-a uimit, despre cum blogul meu nu e al meu si eu nu sunt eu, ci o versiune a mea despletita de principii, pareri si, in general, coloana vertebrala. Caci, citez, “da-o incolo de treaba… doar lucrezi in domeniu si stii foarte bine cum stau lucrurile in marketing”. Asa ca am simtit nevoia sa scriu, intr-un post proaspat si separat de restul glumitelor pe care mi le permit pe-aici, urmatoarele chestii cat se poate de serioase:

  1. Postul de astazi nu e menit sa va goleasca credit cardurile in buzunarele gigantului Lidl. Nu este un post publicitar, nu este platit, nu ma vand pe taitei cu ou.
  2. Mentiunile recurente de branduri de pe blogul meu (sunt cateva, cred ca va ajung degetele de la o mana daca va apucati a le numara), sunt facute natural, din convingere si din experienta personala. Nu o sa ma autocenzurez si sa va spun ca mananc iaurt marca BIP, sau ca imi petrec duminicile perfecte intr-un local din BIP care se numeste BIP. Imi plac brandurile, imi plac, nu mi-e sila sa le mentionez. Imi place publicitatea bine facuta. Imi plac mult cativa oameni de PR din cei pe care am avut ocazia sa-i cunosc in ultimii ani si nu-mi plac deloc altii. Cred ca viata unui piarist care lucreaza cu bloggeri e lucru greu si pe alocuri scarbos. De aceea, evit sa ma port urat cu oricine ma contacteaza, pentru ca it sucks to be at the other end of the cow tail, ca sa zic asa, intre importantul client si egal de importantul blogger. Mereu mereu pastrez o abordare cinstita si fata de ei, si fata de voi, dar, more importantly, fata de mine. De aceea…
  3. Mi se par jignitoare insinuarile sau explicitele referiri la necuratele mele intentii fata de cei care ma citesc. Imi doresc, cu sinceritate va spun, ca toti cei carora asta am reusit sa le transmit in patru ani de blog sa-si ia bocceluta si sa plece spre pasuni mai verzi. Nu incurajez trollingul inflamat. Nu imi doresc o astfel de audienta.
  4. Posturile platite sunt marcate cu tagul si categoria Publicitate.
  5. Posturile care reprezinta opinia mea personala sau descriu experienta mea personala cu un brand cu care nu ma aflu in niciun fel de relatie comerciala sunt marcate cu tagul si categoria Reviews.

Nu vreau sa incep un flame war si nici nu ma iau foarte in serios cu treaba asta, dar intre o supa de linte si un rest de sandvis, m-am gandit sa share with the group acest disclaimer. Am scris cu convingerea ca cei care inteleg deja nu aveau nevoie de explicatii anyways, iar cei care gasesc comportamentul meu de blogger revoltator se vor autoselecta natural in urmatoarele cinci minute. Or so.

Comments off, doar de data asta:) Cheers!

Comments Off on my manifesto despre publicitatea pe blog | filled under: off topic, publicitate

“pai si io ce fac cu asta…?”

November 29th, 2012 — 1:39pm

… a fost primul meu gand atunci cand m-am trezit la usa cu o cana Aqua Sense de la prietenii mei electroluxosi. Pe biletel scria asa: “Draga Ana, o surpriza te asteapta […]”. You bet your ass, am zis eu, studiind oratania. Adica cum adica sa beau apa de la robinet? Ce e aceea? Adica… nush, da’ mie si la spalatul de rufe imi vine a folosi apa imbidonata, iar voi vreti sa ziceti ca sa beau cocktailul asta de rugina, plumb si carcalaci? Pai da, mai, ca acum, scria tot pe biletel, exista o metoda safe de demizerabilizare a apei de la robinet, este chiar cana Electrolux AquaSense™.

Nu e vreo complicatenie si nu, nu au uitat fetele de la agentie sa-mi trimita si stecherul, purificatoarea cu pricina CHIAR nu se baga in priza (silly me, noroc ca nu le-am sunat sa le intreb, ma mai faceam si de cacao). Are ceva filtru smecher 3M (despre care, daca sunteti curiosi, puteti citi aici mai multe), care se schimba periodic si care retine sau reduce porcariile, pe numele lor: calcar, clor, impuritati organice, plumb si cupru. Infigi cana in buza robinetului, o umpli cu apa cea rea si scarboasa, iar pe partea ailalata iese o apa decenta, de baut. Cam tare, as zice.

Si acum, un joculet sa ne jucam.

Stiati ca apa plata fiarta nu-i buna la Iepursi? Cica prin fierbere ii creste concentratia de minerale, ceea ce o face nepotrivita pentru copil. Pai si-atunci, sufletu’, cu ce apa sa-i faci ciorba si paste si aia si cealalta, ca daca pui la fiert apa de la robinet, poate pier crocobaurii din ea, dar precis plumbul ramane tot acolo. Pai cu apa filtrata de Aqua Sense asta.

Stiati ca pe mine ma umple de scarba sa curat de calcar diverse aparate mici, like cana de fiert apa, steamerul sau incalzitorul de haleala bebeluseasca? Cand vad mazga aia mazgoasa, imi vine sa le arunc la gunoi direct. In loc de asta, deversez in ele otet sau pliculete de-alea fizzy de la DM, le bag in priza si imput toata casa, ca na, calcarul nu bun si tre’ sa fac cumva sa le scot fatza every once in a while. Pai da, dar cu apa de-asta decalcarificata, sansele sunt ca otetitul aparatelor se va petrece mult mai rar.

Stiati voi ca gustul cafelei – umm! si respectiv, bleax! – depinde in mare masura de calitatea apei cu care faci cafeaua? Deci… da.

Stiati ca daca eu nu beau apa de la robinet, nici pisicile mele nu ar trebui sa bea? Si nici apa minerala plata nu-i buna pentru ele, ca mineralele alea le fac rau la rinichi. Cu cana magica am rezolvat-o si pe-asta, na!

Stiati ca daca faceti cuburi de gheata din apa de la robinet, e ca si cand beti apa de la robinet? Scary shit, I tell you! Dar daca faceti cuburi de gheata cu apa purificata, e ca si cand nu au gust de tzeava:)

Stiati ca mahmurului ii e sete? Si na, n-o avea fix mereu 2l de apa plata imbuteliata la cap de pat. Zic si eu, am auzit, nu ca as sti din experienta, am o vecina care…

Acu’ pe bune: sunt pregatita sa renunt la apa plata si sa-i dai lui Iepu’ sa bea apa de la robinet trecuta prin filtrul lui Aqua Sense? Nu prea. Dar o sa folosesc apa asta purificata la gatit si alte alea, intocmai cum ziceam mai devreme? Aia clar!

Cine vrea sa se dea o tura cu ea (unde o tura egal 150l de apa pura, ca atata faci cu un filtru inainte sa fie nevoie sa-l schimbi), poa’ sa si-o ia de aici, de exemplu. Pentru o viata sanatoasa… Stiti voi!

PS: Mi-a placut articolul asta: http://group.electrolux.com/en/electrolux-aquasense-%E2%80%93-great-tasting-water-faster-12272. Si aici am citit despre cat de buna-not este apa de la robinet asa cum vine ea pe teava, dar si despre efectele dubioase ale apei minerale: http://www.adevarul.ro/life/sanatate/Apa_de_la_robinet-bauta_zi_de_zi-e_periculoasa_0_229177435.html.

Later edit: Ma gandeam si la un slogan pentru cana asta, ar fi cam asa: Think of all the water bottles you won’t be carrying!:))) Adica no more baxuri de apa pe scari, pam pam!

5 comments » | filled under: publicitate, reviews

Back to top