Si se facura doua saptamani de cand ne-am apucat serios de treaba cu somnul. Doua saptamani de major adjustment din partea intregii familii. Doua saptamani de cand gandim si respiram si traim dupa un nou principiu: “protect the sleep”. Sa mergem, dara, inainte, pe firul (epic) al postului pentru mame extenuate. Stiti de unde am plecat, acu’ o sa va zic unde-am ajuns. Cu precizarea, din capul locului, ca nu e aceasta vreo reteta a fericirii universale, ci un tablou de viata de familie care surprinde in timp real framantarile noastre de parinti diletanti. Nu exista “calea”, ci doar o sumedenie de drumuri sinuoase care duc ori la bal, ori la spital. Cu acest disclaimer in cap, let’s all follow the yellow brick road.

Rezumat: Iepu’ nu dormea ziua. Deloc. Ora ei de culcare era in jur de 11-12, uneori chiar 1 noaptea, dupa care se trezea de cateva ori ca sa manance. In tot acest timp, plangea mult de tot. Nu statea singura nici un picut. Degeaba leagane, degeaba jucarii, degeaba salteluta de activitati. Eram miserable, toti trei, si habar n-aveam de ce. Nu ne trecuse prin cap ca avem o problema, credeam ca asa e, ca asa trebuie sa fie, ca e o cumpana, un test. Ca daca nu ti-e greu pana-n ficat, nu esti buna de mama. O mare tampenie de altfel. Salvarea ne-a venit din carti, nefiind noi aceia care se nasc invatati. Am vizualizat elefantul, dupa cum si cestile de portelan care zaceau sparte pe jos. Si-am inceput sa le adunam. Si-a inceput sa ne fie bine. De care bine chiar aveam mare nevoie.

Primul lucru pe care l-am facut a fost sa sucim ora de culcare a copilului, din 12 in 8 seara. Ne-am autoconsemnat la domiciliu incepand cu ora 7 si ceva si-am mers inainte cu ritualul de culcare, ala cu frectie, baie, mancat si somn. Pentru care ocazie speciala, am intzolit Iepu’ cu cele mai adorabile pijamale de la Next Baby. In primele trei zile a fost usor. Iepu’  a acceptat noua ora de culcare, iar ziua si-a tras in cap trei reprize de somn asa, lejer si fara proteste. Dupa care am scris eu primul post on the subject. Dupa care, deoarece o cautasem cu lumanarea, I jinxed it. Asa ca in urmatoarea zi n-a mai mers deloc cu nap-urile doi si trei. M-am intors la carte. Care carte zicea ca in cazuri de-astea cand copilul se supraoboseste ceva de nedescris, sa-l culci in chip exceptional undeva intre 5 si 6 dupa-amiaza. De tot cum ar veni. Am facut asta. I-am facut baia pe la 6, iar la 6:30 dormea dusa. Excelent, am zis eu. Doar ca pe la 19:15 s-a trezit. Si-a purces sa se jeleasca. Si (acu’ sa te tii cata ghetele-n fund ma astept sa-mi iau), am lasat-o sa planga. A plans 45 de minute. A fost groaznic. 45 de minute de negocieri aprige cu mine, cu Mishu, cu mama care-mi tipa in telefon ca omoram copilul… M-am simtit ca un posterior. Pe urma a tacut.

De atunci incoace, a fost smooth sailing. Fix din ziua urmatoare, n-am mai avut niciodata probleme cu culcatul seara. Ora 8 a ramas ora ei de somn, pe care a invatat sa si-l ceara cu indarjire. Cu somnul de peste zi a mai durat oleaca. Pe cel de dimineata l-a acceptat bine, de indata ce m-am prins eu ca punctul critic la care-i cadeau ochii in gura era cam la 1h 30′ dupa ce ne trezeam prima oara. La somnul de dupa-amiaza s-a opintit ceva, dar de vreo cinci zile functioneaza si ala. Si mai exista somnul de late afternoon, care se intampla natural in jur de ora 16. Am observat ca ajuta alaptatul in preajma orei de somn. Si-am mai observat ca Iepu’ adoarme bine si fara balamuc daca e pusa in patul ei. Cu mine in pat, gaseste mereu ceva de investigat. Un iepure pe pijama care trebuie neaparat desprins de-acolo, niste dungi interesante pe fata de perna, o carpa pe mine de care e musai sa traga… Pe toate aceste dragutzoshenii le-as fi interpretat pana acum drept nevoia copilului sa stea treaz. Teorie care nu se pupa insa deloc cu faptul ca, scoasa dintre imprimeuri distractive (distracting), adoarme bustean in doua secunde fix.

Dupa cum ma gandeam eu in sinea mea acum cateva zile, nu stii ce e aia sentiment de vinovatie pana nu faci copil. Evident ca nu mi-a placut ca a plans, m-a durut burta si capul si mi-a venit sa vomit niste ore bune dupa ce ea tacuse. M-am gandit ca poate toti aia care zic ca face copilul brain damage daca plange or avea dreptate. Mi-a fost frica. M-am invinuit. Pe urma, mi-am dat seama ca in alea 45 de minute nu mi-am facut unghiile cu oja si nici nu m-am uitat la seriale. Am stat lipita de usa si mi-a trebuit toata stapanirea de sine si tot reframingul ca sa nu intru. Ceea ce mi-a dat incredere ca I’m not a bad mother after all (speaking of which, imi place mult postarea asta a lui Zu despre mame bune, mame rele, pls to read!).

Nu cred ca lasatul copilului sa planga e metoda de aur. Habar nu am ce as fi facut daca plansul ar fi continuat si in zilele ce au urmat. Asa s-a potrivit insa ca pentru noi nu a mers altceva. Si, believe me, I tried everything.

Acum ne este bine, in sfarsit. Am inceput diversificarea de luni. Programul de somn curge lin ca un paraias, de la sine, fara fuss. Ceea ce ma face sa cred ca-i bun. O sa mai fie bumps along the way, dar cumva ma simt trezita. Am realizat ca nu pot sa fiu genul de parinte pasiv (nu ca ar fi ceva in neregula cu asta, it’s just not for me). Attachment parentingul nu merge pentru noi. Nu am un copil care iubeste portabilitatea (am investit milioane bune in manduci si wrapuri si alte alea), nu am un copil caruia ii prieste maxim co-sleepingul in orisice situatie… Am un copil dupa chipul lui ta-su si asemanarea mea, caruia ii prieste ordinea, oricat de putina. Ordinea lui, nu ordinea mea, but still, ordinea. Asa suntem. Si sa nu ne acceptam asa cum suntem e in general metoda universal valabila de ratare a fericirii. Pfoai, deci… da:)

___________________________________________________________________________

Matrimoniale

Acestea multe fiind zise, m-am hotarat brusc sa-mi fac my very own support group cu mame. Le vreau pe mamele alea neintuitive. Care nu stiu. Care nu s-au nascut invatate. Care invata. Care se cocoseaza zilnic sub presiuni diverse. Pentru care micile decizii taie in carne vie. Care se vantura pe blog aicisha si in miezul carora sa ma simt ca acasa. I know you’re out there. Cine ma vrea, sa-mi lase un comment si sa ne strangem. Ca asa nu se mai poate:)

Am avut un unchi cu parul alb. Nicusor. Era un om tare blajin, care-si iubea baietii ca pe ochii din cap si se ingrijea de ei mai ceva ca o mama. Ei, si Nicusor facea, pentru scarnaviile alea mici, de mancare tot soiul de gustari bite-size, cu de toate cele bune, un fel de imbucaturi perfecte. Pe care mai tarziu le-am numit noi “nicusorisme”. Nicusor s-a stins acu’ multi ani, eram ceea ce se numeste “ciutanca” la vremea aia. Azi am facut la pranz nicusorisme cu ficatel si varza de Bruxelles inabusita, pe bucatele de paine de Pucheni unse cu strat gros de unt. Si l-am pomenit pe unchiu’ Nicusor cu duiosia pe care ti-o dau trecerea timpului, propriul copil si propria inaintare in varsta.

Stiti pachetele alea de semipreparate din peste care polueaza populeaza vitrinele frigorifice din orice supermarket? Uitati de ele. Make your own junk, I always say. Si cu acest principiu sanatos in minte, va poftesc la niste fish fingers. De casa.

Va tre’ niste peste alb nu foarte “peshtos” (eu le-am facut din file de cod), sau niste somon. Pe asta il bucatiti la robot, ca sa fie echivalentul carnii tocate, dar de peste. Radeti cativa cartofi (la o punga de 1kg de cod congelat, am pus trei cartofi medii), radeti voi si-un morcov, tocati marunt o ceapa, doi-trei catei de usturoi, o legatura de marar si una de patrunjel. Borfoliti toate astea cu pestele si cu doua oua crude. Rezulta un fel de compozitie de chiftele. Pe care o modelati in forma de bastonase. Pe care le treceti prin pesmet si le prajiti in ulei(!). Nu va mai zic ca uleiul nu tre sa fie de masline (pentru ca asta nu-i proiectat pentru deep frying, devine toxic la temperaturi mari ), pentru ca precis stiti.

Ei, daca aveti timp (si nu aveti ce face cu el), va recomand un sos tartar de casa, preparat din doua galbenusuri fierte zdravan, frecate cu mustar si cu ulei pana se fac, gen, maioneza, amestecate cu o lingurita de otet, cozi de ceapa verde, capere ciopartite si castravete murat taiat fin. Daca aveti si mai mult timp (in care caz, I really do hate you!), puteti “praji” degetele de peste la cuptor, pe hartie de copt, in loc sa le imbacsiti in tigaia cu ulei. E mai sanatos asa (doh!).

Ah, si pentru ca vorbim de sos, am o marturisire de facut: sunt Cookie si sunt dependenta de sosul din sandvisul mcd ala cu peste…! Uneori, cand ma napadesc placerile vinovate, ma duc si-mi iau ACEL sandvis, cer extrasos si o lingurita, dau chifla la o parte, uneori si pestele, si mananc doar sosul… cu lingurita… Deci… da. Cine nu are nicio placere vinovata, nu are decat sa arunce cu pietre. Iar cine are, aici sa o impartaseasca! Ia sa vedem, cu ce va ingrosati arterele zilele astea?

Sambata asta ne-a impins de la spate toamna cea calda-color catre Cornu, locul unde multe bucati de carne si-au gasit sfarsitul la frigarea cu lemne si carbuni. De la badica pan’ la opinca, de la carnati de oaie pan’ la fleica, am ras tot ce ne-a stat in raza vizuala. Pe urma am dat raptul prin gradina familiei, caci prea “mustea” neobrazata de bunatati de tot soiul. Morcovi, pastarnaci cat Iepu’, gogosari, ardei grasi, telina, cartofi… le-am vrut, vorba aia, pe toate!

Si pentru ca nu ne ajunsese atata paguba, ne-am dus si-n livada. Unde am devalizat merii ionatani, ca, nu-i asa, sa manance asta mica eco bio shmoomoo, doar n-ati fi vrut sa-i luam fructe de la aprozar, cand tataia are cele mai smechere mere, de-alea de care cresc si-n prun (luati de-aici daca nu ma credeti – http://www.totpal.ro/senzational-prunul-care-face-mere-de-la-cornu/, yep, that’s us:)).

Anyway, Purcifer a facut CTC la merele bunicului, a zis ca merg o tura, asa ca le-am incarcat in sacose pi tati si pe-aci ne-a fost drumul inapoi la Bucuresti, unde in pruni nu cresc mere si nici in meri nu cresc prune, pentru simplul fapt ca traim in orasul asta de… piure de mere, ca sa zic asa.

Anyway, de fapt altceva vroiam sa va zic. Treaba e ca de azi incepe mare diversificare a iepurelui. Dupa indelungi rascoliri, am decis ca e timpul. Mergem pe o schema foarte apropiata de ce-o sa gasiti pe http://wholesomebabyfood.momtastic.com, si-am inceput fix azi dimineata cu piure de avocado. Care nu doar ca-i plin de toate cele bune, dar prezinta si avantajul ca pot sa mananc eu cu maxima placere resturile lui Purci’, pe paine, cu nitica sare. Uite-asa. Prima tentativa de mancare solida s-a soldat cu aplauze, asa ca zic ca am intuit corect momentul si ma felicit si pe aceasta cale.

Ia sa-mi povestiti voi aici, cand aveti vreme, ce mananca iepurii vostri? Necesit sa absorb informatie precum un burete deshidratat. Multumesc si revin cu niste fish fingers, poate si cu o supa cu galusti. Pana atunci, hasta la vista si guacamole, baby!

Sa tot fie o saptamana si ceva de cand ne-am apucat de programul de somn al lui Iepu’. Si l-am luat pe pardalnic de coarne, si l-am tavalit pe jos, si m-am luptat cu el pana l-am imblanzit. Acu’… de vreo doua zile zic ca i-am aratat io lui. Scuip in san si-mi vad acolo de treaba, dar mai multe despre asta cu alta ocazie, ca-s satula eu de vrajeala mea, sa mai si mancam, zic!

Dupa ce intr-o zi am facut supa de pui cu taitei, mi-a ramas lighioana. Aveam o vanata, da, una singura, cat bratul asa, de la unchi-miu de la tara, the good stuff. Asa ca m-am pus de-am facut o mancare de vinete cu pui.

Acu’ tre’ sa stiti ca cea mai buna mancare de vinete cu pui e din pui de tara, iar vinetele si ardeiul capia tre’ coapte inainte. Dar cum eu nu aveam:

1. pui de tara
2. ardei capia
3. timp sa coc, scurg, curat vinete si ardei

ci aveam:

1. pui cocorico grill, fiert in supa
2. niste rosii
3. o ora pe ceas in care sa fac totul (mai putin scazutul la cuptor, ca ala se face singur)

a iesit urmatoarea chestie.

Intai am tocat doua cepe si le-am pus la calit in doua linguri de ulei de masline si-o lingura grasa de unt. Cu niscaiva cimbru proaspat si nitica boia. Am adaugat bucatile de pui fiert si le-am rumenit bine pe toate partile. Apoi le-am asternut frumos intr-o tava. Am taiat vanata cuburi (cu coaja cu tot) si am calit-o cu ulei de masline si mirodenii diverse. Apoi le-am inabusit pe cuburi cu un strop de apa si le-am asternut in tava. Peste amestecul asta de vinete si pui am taiat vreo trei rosii dulci si zemoase. Am completat de zeama cu suc de rosii. Am taiat niste usturoi si l-am plasat strategic all over the place. Am stropit cu ulei de masline, am presarat cu sare, piper, cimbru si ceva maglavais provensal de la Nomu si-am dat la cuptor tava, la foc minuscul, ca sa se faca incet si sa nu se arda pe deasupra. Am intors carnea o data, sa se rumeneasca frumos. Cred ca a fost gata intr-o ora de cand l-am bagat la cuptor.

Am mancat cu mamaliga si patrunjel tocat. Mancarea vedeti sa aiba nitica zeama, nu sa scada de tot pana se arata fundul tavii.

Azi nush’ ce mai gatim, dar in weekend stiu sigur c-o punem de-un gratar. Weekend fain la toata lumea si pofta buna la vinete!

V-am zis ca ma dedau la un post off topic si nu glumeam. Asta-i despre de ce nu dormea Iepu’, cu aplicatie pe toti copiii care nu dorm si pe mamele lor cu cearcane mov. Din seria da’ pe mine nu m-a invatat nimeeeeni [lacrimi si suspine aici]. Din capul locului sa stiti ca o sa fie a long one. Bine? Hai cu mamele!

Mai avem putin si facem sase luni de cand ne cunoastem, eu si Iepu’. Mi s-a pare c-a trecut fix o viata, ca asa se masoara timpul cand stai acasa si cresti copil, si te dai cu patinele in capul tau de la agonie la extaz in 30 de secunde fix. Desigur ca sase luni e plenty of time ca s-apara si primele greseli parintesti. Pe care iti ia ceva vreme sa le constientizezi. Nu odata mi-a venit sa zic “copilul asta e stricat, dati-mi altul”. De fapt, sa vedeti chestie, copilul era ok, in tot timpul acesta, noi eram defecti. Sa va spun ce-am patit.

Primele saptamani au fost asa, ceva de-o incetosare teribila. Nu-mi amintesc mare lucru, ca eram o roboata somnambula al carei corp umbla singur prin casa ca un strigoi in pijamale XL. Cam de pe la sase saptamani asa, s-a luminat treaba brusc. It’s all about sleep, eu asa am zis atunci, si mentin. Pentru ca la varsta de sase saptamani, Iepu’ a inceput sa doarma noaptea. Toata noaptea. Cum am facut? Pai am stabilit ca ora de baie o sa fie 10. Juma de ora frectie/baie, apoi o ora alaptatul (ca na, la astia mici dureaza), si-apoi somn de voie de pe la, sa zic, 12 pana dimineata la 6, uneori chiar 7. Doamne, ce bine-a mai fost. Copilul dormea in patul lui, noi dormeam in patul nostru (cu dopuri in urechi pentru ca lasam iPod-ul pe white noise all night, ca sa-i semene lui Iepu’ treaba cu burta mamei), toata lumea dormea deci! Ziua nu-mi amintesc cum era, dar parca era bine. Aveam timp.

Pe la patru luni, s-a rupt lantul de iubire. Prima schimbare, si nu neaparat cea mai deranjanta, a fost aia cu trezit si mancat noaptea. Cam de doua ori. Am pus pe seama dintilor, credeam ca ne pregatim de asta. Si felul in care am ales noi sa gestionam situatia a fost cam asa: culcam Iepu’ in patutul ei seara, iar la prima “trezire” o luam in pat cu noi si-o hraneam la orizontala. Si-asa dormeam pana dimineata, ceea ce s-a dovedit foarte comod. Looking back, ma gandesc ca asa trebuia sa facem de la inceput, doar ca ne-a fost teama de cosleepingul cu un botz de copil de 50+ cm, daca ne rostogoleam peste ea si-o storcoseam ca pe o clatita, am zis noi. Anyway. Aici am ajuns si-aici suntem si-acum. Nu ne mai e frica de bau bau, ca s-a facut mare si vartos si roll over Beethoven, ne da niste picioare in spate de numa, cred ca pericolul in care noi o incomodam pe ea in pat a trecut.

Acu’, ziua, alta poveste. Tot pe la patru luni asa, Iepu’ a devenit… cum sa zic… nesimpatica. O zi din viata noastra “domestica” a inceput sa arate astfel: ne trezeam dimineata pe la un zece (ca de pe la 6-7 ii tot dadeam snooze copilului care vroia sa ne sculam, pacalind-o cu singura mea arma valabila, bufetul suedez pe baza de all you can eat lapte). Urma o harjoneala constanta. Iepu’ vroia more and more. Cea mai buna jucarie eram eu. Cel mai bine era in brate. In brate si in miscare. Spre dupa-amiaza, situatia devenea negestionabila. Copilul nu suporta sa stea singur nici un minut. Ajunsesem sa ma duc la baie o data pe zi, si atunci cu asumarea unor urlete dolby surround. Apa nu beam, de mancat – numai noaptea. Ceva de groaza pamantului. Cand venea Pufix acas’,  ne gasea pe amandoua pachet de nervi. Eu, epuizata, il asteptam cu lacrimi in ochi si-un ghem de par in mana, al meu (care-mi cadea intr-o zi cat altora intr-o luna). Trageam pe urma amandoi de ora aia de baie, 10, ca asa stiam noi, ca tre sa respecti programul copilului. In tot acest timp, Iepu’ se miorlaia si se fojgaia si nimic nu-i placea. Ei, si la 10 o bagam la baie, si-apoi manca mult si nu adormea pe loc. Uneori sa intampla ca adormea pe la 1 noaptea de-abia. Si tot asa.

Lesne de inteles de ce pe la cinci luni eram deja varza cu carne si la mijloc carne. Nedormita, nemancata, nebauta, ne…pieptanata, o luasem lejer fuga fuga prin porumb. Intr-o seara, pe cand eram numa’ buna sa-mi crosetez venele mileu, vorbeam pe chat cu draga de Ioana, mama de gemene. Si zice Ioana: uite, noi avem o carte care ne-a ajutat mult – asta: http://www.amazon.com/Healthy-Sleep-Habits-Happy-Child/dp/0449004023. Doua clickuri mai tarziu (thank God for Kindle, cea mai tare inventie ever), ma apucam sa citesc cartea. Si acum despre carte.

Inca de la primele pagini m-a palit revelatia: copilul meu nu era rau, era pur si simplu obosit. Bai, ce simplu era, cum de nu mi-am dat seama, am zis eu. Am continuat sa citesc si sa ma minunez. Ahaaa. Deci asa. Pai eu credeam ca un copil doarme el daca i-e somn, habar nu aveam ca trebuie “pus” sa doarma. In loc de asta, noi il over-stimulam cu tot felul de traznai si joculete, pana cand saracu’ Iepu’ devenea asa de epuizat, incat plangea incontrolabil si nu mai stia cum se face chestia asta cu dormitul. Cartea explica la modul stiintific cum e cu ciclurile naturale de somn la copii de diverse varste, de la nastere si pana in adolescenta. Din ce m-am prins dupa-aia, citind si cele 1400+ de review-uri de pe Amazon, o oarescare opozitie intampina autorul din partea celor care il vad sustinator al metodei cry it out (adicatelea, lasa tu copilul sa planga pana cade lat). Mie nu mi s-a parut insa asa. E destul de echitabil nenea, ofera toate variantele de gestionare a chestiei cu plansul, de la nu plans la plans controlat si la plansu’ plansului. Cu avantaje si dezavantaje la fiecare. Ca de cele mai multe ori, tre’ sa-ti iei din carte ce ti se potriveste. Noi am luat urmatoarele, pe care le-am si aplicat incepand de a doua zi, cu rezultate de domeniul fantasticului:

1. Am inceput sa culcam copilul mai devreme. In loc de spalat la 10 si culcat la 12+, acum spalam copilul la 7:30 si pana la 8 si putin e pa la revedere nani. Surpriza emisiunii este ca doarme tot pana la 7 dimineata, de unde se vede clar ca noi vaduveam bietul Iepu’ de vreo 4h de somn bun.

2. Am “instaurat” ora de trezire. Cca 7:30 AM.

3. Am aplicat teoria cu intervalele de somn si veghe. Zicea cartea asa: copilul sa nu stea mai mult de 2h treaz, ca pe urma se oboseste excesiv.

4. Am incercat sa ajut Iepu’ sa bage trei somnuri de zi, respectand orele la care i se face natural somn, care nu-s foarte diferite de la un copil la altul.

5. Am incercat sa ma detasez emotional de “protestele” ei la somn, pentru ca mi-a intrat in cap ca avea nevoie de el (de somn adica). Si in loc sa ma joc cand ea cerea joaca, dar de fapt ii trebuia somn, m-am responsabilizat sa o invat sa se culce.

Uite-asa, in cativa pasi simpli, am trecut de la un haos de nedescris la un fel de program de somn, ceea ce ne-a imbunatatit brusc dispozitia atat mie, cat si lui Iepu’. Azi, programul nostru arata cam asa:

• Ne trezim la 7:30 AM. Ceea ce inseamna ca nu mai zac in pat cu Iepu’ pan’ la pranz, ci o hranesc, apoi ma dau fumusel jos din pat, ma spal pe dinti, imi fac o stacana de cafea decaf si pronesc cu ea la plimbare. Sunt prima mama din parcare. Ne jucam viguros. Ne bat soarele si vantul. Ne lasam sa ne latre cateii vecinilor. Vorbim cu nenea care uda spatiile verzi din complex cu furtunul. Ne salutam cu Yoko, una bucata caine de poseta pe care-l plimba stapan’su tot asa, cu noaptea in cap. Ii facem cu mana lui tati cand pleaca la birou. Cu alte cuvinte, ne obosim strasnic.
• Pe la 8:30+ o vad ca incepe sa picoteasca. Semnele de mami mi-e somn sunt: clipit des, ochi incetosati frecati cu mainile, introdus degetu-n gura… Cam asa. Acu’, exista trei posibilitati: adoarme afara si ramanem acolo pana se scoala (nu mai plimb carutul insa, pentru ca se pare ca somnul stationar e mult mai odihnitor); adoarme afara, o aduc in casa si-o trasfer in patut asa, grea de somn cum e, cu grija mare sa n-o trezesc; o bag in casa inainte sa adoarma, inchid geamul, trag jaluzelele si pregatesc camera de somn. Fara “distractii”, fara “tiribombe”. O plimb in brate (putin de tot, ca cele sapte kile iepuresti ma rup grozav de shale) si-o pun in pat asa, semi-treaza, ca sa se culce ea cum stie.
• Se scoala dupa o ora sau doua. Cand e mai putin de-o ora, nu se pune ca somn. Asta se intampla insa din ce in ce mai rar. Anyway, se scoala copilul la 10 sau la 11, mananca, si-o luam de la capat cu joaca. Avem iarasi interval de 2h de trezie, din care 1h si ceva ne jucam si-apoi ne “linistim” vreo juma de ora plus (linistim, adica asa cum v-am zis mai sus – mai “tundem” din jucarii, o lasam doar pe aia de ne place sa dormim cu ea, dam muzica mai incet, potolim sursele de lumina si zgomot, ne leganam asa, intai cu cantecele, pe urma mai pe muteste).
• Intre 12 si 2 adoarme a doua oara – tot o ora sau doua.
• Intre 2 si 4 se trezeste si mananca. Iar jucarii, si-apoi iarasi soothing.
• Uneori avem si al treilea somn, care incepe in jur de 4:30 – 5 si dureaza mai putin, maxim o ora.
• Pe la 6:30 iesim la plimbare si socializare.
• La 7:30 PM suntem acasa, unde frectie baie mancare si somn.
• La 8+ se da stingerea la copil, iar adultii stau in sufragerie popandau-style si se intreaba nedumeriti: si noi acu’ ce facem cu tot timpul asta?!

Avem deja o saptamana de program si ma simt de parca am renascut. Dorm, mananc, am si ceva timp ziua pentru diverse. Iepu’ nu mai plange, cand e treaza e mereu happy si zbenguita. The downside e ca seara suntem consemnati la domiciliu. No more iesit la terase cu Iepu’ dupa noi pana noaptea tarziu. Dar aia e, overall suntem mai happy cu totii, nu le poti avea pe toate. Ne-am pastrat iesirile pentru weekend, cand vine buni sa babysit. Iar in timpul saptamanii primim musafiri. Intr-o casa unde e liniste si incepe sa miroasa iar a mancare.

Sper sa va ajute povestea noastra. Pentru noi a fost salvarea si pompierii smurd si girofaru-n intuneric. Nu stiu ce m-as fi facut daca lucrurile ar fi continuat cum erau, situatia devenise ucigatoare. Inca nu pot sa zic ca stapanim programul 100%, mai jeleste Iepu’ cateodata cand se face ora de somn, dar asta se intampla mai putin si mai putin si simt ca e bine. De doua seri adoarme singura si fara proptele, in patutul ei. Nu vreau sa jinx it, mi-ar fi placut sa astept mai mult pana sa va scriu despre asta, dar n-am avut inima, ca deja primesc intrebari si uite c-am facut si-un prozelit – foarte satisfacuta ambasadoarea mea, cititi aici cum a functionat si la ea: http://ambasadorforfree.blogspot.com/2011/09/multiplele-teorii-ale-somnului.html.

Mi-as cere scuze ne-mamelor pentru aceasta lunga deviatie, dar eu stiu ca am cititori asa de misto incat nu ma astept sa se simta cineva lezat ca azi n-am vorbit despre porc. Imi fac bratele cuib pentru toate mamele denaturate de oboseala >:D<

M-am gandit io ca lucrurile simple si prajite sunt in asa hal de  bune, ca nu se poate sa nu te intrebi uneori, daca ai oaresce constiinta culinara, de ce parainventam roata. Pe urma, m-am sters la gura de filosofie si m-am pus degraba sa va scriu despre ludaitza, ca asa m-a invatat pe mine bunica-mea ca se zice.

So. Se curata de coaja un dovlecel (doi, trei), mai maricel asa, ca sa intelegem ceva din el. Se taie pe rotund, in felii subtiri, dar nu stravezii. Se sareaza si se tin asa ceva vreme. Sa tavalesc apoi prin faina, apoi prin ou. Se prajesc ca si cand ar fi snitele. In varianta vegana, se pot trece doar prin apa si faina. Se mananca teanc, precum clatitele, pana cand nu mai ramane nimic. Presarati cu sare cat va lasa inima si asortati cu paine buna, de casa. Si daca nu v-o placea, sa-mi ziceti mie cutzu’.

TGIF

Stimati concetateni,

Este ora 10 dimineata, va scriu din linistea casei mele minus urletele cu care m-am obisnuit, este senzational ce ni se intampla de vreo patru zile, imblanzirea scorpiei got nuffin on me =^..^=. Pentru toate mamele obosite out there, tre’ sa va povestesc cum am facut de-am scapat de stres si jelanie, caci si pe mine m-au invatat altii, carora le multumesc si pe aceasta cale. Dar intai vreau sa ma conving pe epiderma proprie ca functioneaza treaba. Mai multe despre asta intr-un post dedicat, de-ala fara legatura cu mancarea, dupa cum stiti ca-mi permit din ce in ce mai des din cand in cand.

Anyway, cu ocazia faptului ca ne-am recapatat intr-o mare masura linistea, am reusit sa:

1. ma spal pe cap. Irelevant.

2. merg la piata. Relevant. Doamne, toamna e asa, cel mai frumos lucru! Iar mersul la piata toamna este foodie’s spa treatment one on one. Aveau… de toate. Rosii de gradina (aproape la fel de bune ca alea bulgaresti), ardei gras de-ala mic si fraged, care pocneste in gura, gogosari, vinete mari lila, fara seminte, dovlecei gustosi, nu de-aia de se terciuiesc in mancare si nu mai au niciun dumnezeu, precum aia de la supermarket, varza si toate rudele ei, struguri parfumati, zmeura, e-ta-ca, e-ta-ca.

3. gatesc. Relevant. Si nu asa, oua fierte si paine cu strat de unt cat doua degete (nu ca n-as putea sa mananc lejer toata viata asa ceva), ci mancare adevarata nenica, din aceea de dureaza si involva toate cele, de la roboti pan’ la cuptor pan’ la aragaz.

Pentru ca tot aveam ditai sacosile cu legume proaspete, m-am apucat sa fac ghiveci calugaresc, zis si “bunatate”. Adica un ghiveci cu orez. Am ciumpavit legumele: ceapa tocata marunt, ardei gras verde taiat solzisori, gogosar taiat in bucati mai mari, morcov, telina si pastarnac, vinete, dovlecel, varza si cartofi. Am pus de-am calit in doua linguri de ulei ceapa, impreuna cu ardeiul gras si cu gogosarul. Apoi am adaugat radacinoaselesi cartofii, si-am mai mermelit la ele inca putin. Am acoperit legumele cu apa clocotita, nu ca pentru supa, ci asa, mai putintica, numai cat sa le inabuse. Am pus si doua fire de fruze de telina, niste cozi de cimbru, sare, piper si doua lingurite de boia dulce.

Cat fierbeau acestea toate la foc mocnit, am calit intr-o tigaie vanata si dovlecelul taiate cuburi. Vedeti ca vanata suge tot uleiul, dar asta nu inseamna sa mai turnati pana galgaie, lasati asa, sa zic, vreo doua linguri de ulei de masline. Cand mirosea deja a vanata coapta, am deversat tigaia peste ghiveciul fierband. Aceeasi miscare si cu varza, pe care, dupa ce-am taiat-o grosier (nu o varza intreaga, sa ne intelegem), am calit-o lejer cu o tona de piper (lo-ve!), si-am azvarlit-o si pe ea in oala. Ultimul pe lista a fost orezul, cam doua-trei linguri sa fi fost. Orez de-ala de pilaf, cu bobul mare si rotund. Pe asta l-am calit impreuna cu o ceapa mica tocata, pana a devenit translucid. Apoi, in oala cu el. Am completat cu apa (stiti regula – cald cu cald, rece cu rece, nu se pune apa rece peste mancarea calda, si nici ciorba fierbinte nu se drege cu smantana din frigider).

Am varsat continutul oalei intr-o “indispenasabila” de dimensiune medie (tava de inox de la Ikea) si-am bagat la cuptor ghiveciul acoperit cu folie, ca sa nu se usuce. Cand orezul si legumele erau spre gata, am taiat o rosie dulce si zemoasa in felii-semilune, pe care le-am asternut frumos deasupra. Cand si astea s-au facut moi, am dat folia la o parte si-a ramas sa scada giveciul nostru in cuptor inca niste minute. La coada i-am tras si o mana de patrunjel de-o cruzime inimaginabila, de-ala de scartaie in dinti a verde.

Am mancat cu niste pui, dar ar fi mers fain frumos si fara carne. Ca asa de bine mirosea si asa perfect se simtea gustul individual al legumelor (urasc ghiveciul ala gen terci, unde toate-s overboiled si isi imprumuta gusturile intr-un mare talmes-balmes), incat chiar si pentru o carnivoreasa de talia mea a fost ok si-n varianta de post. Sa mai stiti despre ghiveciul asta calugaresc ca-i bun si a doua zi, si rece.

Atat deocamdata, nu ma incumet la nimic mai fensi, baby steps zic, bine ca am apucat sa fac si asta. In other news, m-am operat, sunt bine, am doua shomoioage la picioare, pe care mi le expun proudly prin mall. Daca vedeti o fetitza nespalata pe cap, cu haine cu cinci numere mai mari si sandale bandajate, faceti-i cu mana. Partea buna e ca daca inainte aveam jene, acum mi-au cam disparut, asa de marcata sunt:)) Mi-am dat seama ca daca astept sa fiu fresh, slaba, imbracata, odihnita, pamperita, bibilita, s-ar putea sa nu mai ies in veci din casa. Asa ca la o zi de la operatie m-am dus la film, am vazut Horrible Bosses si am ras de ma durea burta. Ah, the memories! Cine-a avut vreodata un sef de cosmar, sa faca un pas in fata. Pai nu?

Daca ati trecut deja de partile unu si doi si inca mai sunteti aici, aflati ca distractia de-abia acum incepe. Urmeaza vaca.

Ei da, la felul doi, what to do what to do, ca doar nu era sa luam o salata. Si cum stateam eu asa si ma uitam pe geam in padure, nevazand nimic pentru ca era intuneric, incepe si ma striga de pe masa un meniu de-ala cartonat care sta in picioare: “Alo, doamna care-i place carnea…”.

Asa ca am luat friptura de vita la roca vulcanica. Specialitatea locului, aceasta fripturica de “decat”400g costa in jur de 50 de lei, depinde ce cut alegi, si e bunaaaaa, buna de nu se poate asa ceva la banii astia, vorba sloganului aluia idiot dintr-o reclama, vei zice ca ii furi. Trecand peste emotiile care te podidesc cand primesti un pietroi incins peste care zace o halca de carne marinata si inmiresmata cu ierburi proaspete (oare o sa stiu sa o fac? daca nu-mi iese? – de-astea de incepatori…), experienta in sine e super-misto. E asa, gen outdoor gratar, dar fara fum. Pui frumusel carnea pe piatra si incepi sa te uiti la ea din toate unghiurile, asculti cum sfaraie, iti bagi nasul in ea sa inhalezi aroma de salvie sau rozmarin si te intrebi daca chiar se face sau e teapa. Ei bine, se face. Si destul de repede. Am gustat din toate – t-bone, rib eye si fillet, ultimul fiind preferatul meu.  Fraged si juicy si tot ce trebuie. Din vacuta romaneasca, de la o carmangerie de langa Furnica, despre care intentionez sa aflu mai multe si unde am de gand sa ma infiintez intr-o dimineata cu niste sacose mari, goale. Asa cu vaca, de incercat neaparat, musai, obligatoriu! Bun. Ce-am mai vazut pe masa, dar pe neincercatelea pentru ca eram ocupata sa-mi perpelesc friptura, au fost muschiul de porc tailandez, dorada la cuptor, kebapul de vitel, un bulz mai special, gratinat, si-o ciulama care nu semana deloc a ce stiam de la mama.

Am incheiat masa apoteotic, cu fondue de ciocolata si papanasi crocanti deosebit de buni!

Plus o placinta cu mere on the house, ca prea mirosisem scortisoara toata seara si pofteam nebuneste. Cam asta fu cina la restaurant Kuib, mai ceva ca la nunta, cu paine si sare si vaca si porc si cartofi adevarati, si salati din gradina ursului.

Acu’ intrebare: ce fac bloggerii middle-aged pe burta plina? Pai mimeaza, fratilor. Poalele-n cap si jos cenzura, ne-am organizat uite-asa uite-asa, fete cu fete si baieti cu baieti, si-am incins o joaca din aceea. Eu sunt de parere ca noi am castigat, dupa ce-am torturat cum am stiut mai bine echipa formata din Mishu-pufosienie, Iv-frichineala, foodie-man-blasfemie, Alex-tarmac si Paul-alunelu’. Dupa care, invingatoare la puncte fiind noi, ne-am retras la Mazi in apartamentul ei regal cu ditai terasa, deh, astia cu pile;), si-am mai povestit verzi si uscate, pana cand am terminat minibarul si ne-am dus in sfarsit la culcare.

Cand ne-am sculat, de la geamul nostru se vedea asa:

Da, stiu ca ma repet, dar mi se pare insistent de important de inteles cum e sa te trezesti dimineata si sa ai chestia asta in fata ochilor. Sa nu auzi Celine Dion la maxim din masina unei tampite cu Seat alb de Bacau, care parcheaza sub geamul meu si pe care o salut pe aceasta cale, sa nu miroasa decat a brazi si-a cafea si-a paine calda, sa fie liniste de-aia de felul celei pe care abia tarziu inveti s-o apreciezi, intamplator fix atunci cand nu o mai ai. N-as fi crezut despre mine asta, dar mi-ar placea sa ma retrag la munte. Si pentru ca exista Kuib, nici macar nu mi-ar lipsi restaurantele din Bucuresti.

In incheierea postului meu in trei parti, lung cat postul, sa tragem ceva concluzii:

1. Merita sa va duceti pana la Sinaia ca sa mancati la Restaurant Kuib. Venind dinspre Bucuresti, intrati in Sinaia si mergeti pe varianta pana cand vedeti un indicator la dreapta, spre Casa memoriala George Enescu. Dupa ce-ati trecut de asta, mai mergeti vreo doua minute. Drumul e semi-forestier. Nu ratati friptura de vita la roca vulcanica, papanasii si fondue-ul de ciocolata. Daca ramaneti peste noapte aici, aflati ca micul dejun e bun, variat, se serveste si a la carte, si ca bufet, si e insotit de niste chifle de casa geniale. Ouale is cam galbene, m-as mira sa fie de la Gostat, suspectez ca ar fi de tara.

2. Merita sa va cazati la Vila Piatra Soimului. Nu e ieftin, dar au acum o oferta de 2+1 gratis, despre care aflati de-aici mai multe: http://www.piatrasoimului.ro/oferte-speciale. Vila e curata, cozy, cu tot ce trebuie. Nu exista lift, asa ca daca mergeti cu copii mici, cereti o camera la etajele de mai jos. Apartamentul cu nr. 2 are o terasa foarte faina si mare. La fel de misto e si garsoniera cu nr. 13, care se afla insa sus la mansarda si nu are balcon. Exista loc de joaca, iar in restaurant sunt scaune de bebelusi numai bune ca sa serveasca si astia mici o friptura in sange. Tot  pentru cei cu copii mici de tot – drumul spre Cumpatu, asta pe care e vila, e in panta si cam accidentat, nu-i propriu pentru plimbat caruciorul, mai degraba sa aveti la voi un carrier ceva, gen sling sau ce folositi voi. In restaurant nu se fumeaza, iar vila are eco label – eticheta ecologica Floarea Europeana, ceea ce inseamna, in traducere libera, ca activeaza cu impact minim asupra mediului inconjurator.

3. Langa vila se munceste voiniceste la un parc, inteleg ca va fi gata pe la sfarsitul lunii. Si mai bine pentru astia cu copii.

4. Cand va duceti acolo, salutati din partea mea, ziceti asa “va pupa easy peasy si se gandeste la voi, sa va mearga bine, dupa sufletelul vostru!”.

Cam asa. Peste doua saptamani ma bate gandul sa mai fac un drum la Kuib, acum ca m-am invatat. Dar pana atunci, mult mai e. Sa fim sanatosi cu totii.

PS: Nu sunteti curiosi sa aflati care e treaba cu azimutu?

Azi ma duc sa ma taie. Nu-i nimic asa, major, dar implica anestezie si cutitareala si dureri post op si-un recovery de circa o luna, chestie care face ca cezariana sa para floare la ureche, ceea ce oricum paruse si la vremea ei. Avand in vedere spectaculoasa intorsatura de evenimente care ma va tine cu picioarele in sus cateva zile si off sandale cateva luni, ma invrednicesc sa continui (da, stiu ca se zice corect “sa continuu”, dar srsly, suna ca dracu’) serialul nostru cu veleitati de sitcom, despre vizita domniilor lor bloggerii la Sinaia. Nu inainte de a-mi cere scuze pe aceasta cale sotului meu fracturat, pe care l-am parat fara sa vreau. Note to self: daca nu vrei sa stie mama soacra ca si-ai rupt mana, nu scrie pe blog, doh!

Haideti, fuga fuga prin bucatarie, ne luam toti de mana si facem un trenulet. Daca nu mai aveti rabdare pana ajungem la haleala, luati de la Mazi sau de la Elena, care au fost mai vrednice si-au scris.

Nu mai fusesem niciodata intr-o bucatarie de restaurant si ma asteptam la ceva foarte industrial. Nu era. Din contra, mi s-a parut un spatiu intim, cu geam larg deschis spre padure, cu miros de aluat dospit si curat de mancai de pe jos (nu noi, altii!). Totul de inox stralucitor, fara amprente de degete. Mazi-reporter-de-razboi are dovada pe film, dupa cum se poate vedea in poza de mai sus. Nicio musca in ciorba.

Frigiderul de legume si fructe – visul oricarui vegetarian – o camera intreaga nene, cu rafturi de sus pana jos, pe care se odihneau prospaturile. Exista si un frigider de probe. Habar n-aveam ce-i ala, dar mi-a explicat Monica. Cica e asa: in fiecare zi, din ciorbica, din tocanita si alte alea, se pun deoparte la frigider mostre. Asa incat daca vine omu’ si zice ca s-a intoxicat de la mancare, se ia frumos proba si se analizeaza. Interesant. Ce nu inteleg eu este ce valoare au aceste probe la tribunal, deoarece, dom’ judecator, poate au schimbat astia mostrele, I object, zau!

Nu am identificat nicaieri, desi l-am cautat cu privirea mea de-o agerime nemaintalnita, un frigider cu ciocolata si cu eclere de casa, cu prajituri cu frisca naturala si cu o suta de amandine mici mici. Pesemne ca ne-a fost in prealabil si cu cruzime ascuns.

Ce m-a spart cu adevarat, si-am multumit la al de sus ca nu am si eu acasa una, e masina de curatat cartofi. Un fel de oloi imens in care bagi cartof cu coaja si scoti fara, ceva absolut senzational! Asa ne-am minunat la adresa ei, precum copiii americani in vizita la ferma. Si de bucurie si uimire, ne-am comandat eu si Mazi mai incolo, la cina festiva, portii de cartofi prajiti fara numar, de parca we were on a mission sau ceva!

Dupa turul bucatariei, a urmat vizita la brutarie. Parca am coborat niste scari, nu mai stiu, ca eram legata la ochi ca sa nu pot sa “vars” secretul (sau poate mi-era doar o foame din aceea care te face sa inventezi romane politiste ieftine, who knows?). Cert este ca am ajuns intr-un fel de miez de Kuib, niste camere cochete, tapetate, unde se face paine de casa si unde miroase a maia si-a scortisoara de lesini. Cazi jos si lesini, va zic. Aici, domnul Michi (Mikey?), specialist brutar, ne-a prezentat minunatiile: chifle, checuri, pandispane, painici de tot felul, plus una bucata toast cat China, de necesita a se tine cu doua maini, ceea ce i-a atras numaidecat maestrului brutar porecla de “doamna cu butucul”- referinta din Twin Peaks, pentru astia batrani care mai tin minte.

Intreg turul bucatariei ne-a fost facut de bucatar sef Vali, care ne-a raspuns entuziast la toate intrebarile stupizele, dar care ne-a copt-o mai tarziu cu un atelier de creatie vegetala, ca sa zic asa, dar stati ca ajungem si-acolo.

Lesne de inteles ca dupa un asemenea tur, in stomacul nostru de food bloggeri se dezlantuisera fortele intunericului. Care trageau de noi in toate directiile si ne schimonoseau fizionomiile, dintr-o data deveniseram cu totii monstruosi. Ceva trebuia facut. Ne-am asezat sa ne imblanzim cu niste palinci. Ca de obicei, eu am mirosit, husband a baut, we make such a good team! Pe urma s-a dat cep la vin rosu. Si pe urma am mancat.

Iar acum, despre mancare:

La aperitive am mers pe mana lui Vali, care ne-a pregatit un platouas rece si-unul cald, cu di tati. Din cele reci, bune, nu m-a rupt in doua ceva anume, you know me si legumele, un fel de divort prelungit. In schimb, de pe platoul de aperitive calde, am zarit si-am devorat o bucata de porc in manta de bacon absolut perfecta, per-fec-ta!

Mie sa-mi dati numai de-astea, am zis eu in gandul meu, si-am mai luat o gura de friptura.

Painea pe care am mancat-o eu la aperitive (desi era greu sa alegi, aveau de toate!), era un fel de “chec” marmorat, din faina alba si integrala, foarte ingenios combinate.

Dupa aperitive – pauza. Am zis noi. Ma rog, nu c-am zis noi, dar here comes Vali cu doua galeti de fructe si legume si multe cutite, si ne baga pe toti in sedinta de sculptat vegetalele alea in forme diverse. Flori, cosulete, lebadutze… de-astea. Eu, care cand vad un cutit ascutit, ma ia cu rau (da, stiu, sunt un mare bucatar… not), m-am tinut departe de atelier, in schimb, restul duamnelor au cioplit si-au rulat si-au facut tot felul de flori. Elena a facut un svaiter din morcov, iar Mazi a belit un castravete si-a infiletat un trandafir din coaja de rosie. Vali a facut insa niste chestii senzationale, care meritau aplaudate vartos daca nu si-ar fi bagat aghiuta coada… “Da’ animale nu stiti?”, zise el (Aghi).

Monica foodie family, mama-la-doi-baieti-de-scoala-generala, numaidecat pune mana pe cutitas si executa un purcel dintr-o ridiche. De unde incepe bai nene o nebunie paparazzeasca din partea noastra a tuturor… “vaaaai, vai ce porc draguuutz, sa pozam porcul, unde e porcul?!”. Si-l abandonam pe Vali cu operele de arta si ne-apuca un extaz dupa lighioana vegetala, cum rar mi-a fost dat sa vad. Porcul a capatat intre timp si doi ochi de fresh piper, dar iata-l mai jos in toata splendoarea, pe cand era, si anume, un porc orb. Adica un liliac.

Pauza pana la felul doi, bine? Ma duc sa check on Iepu’ si va mai zica dupa aia. Vedeti ce autentic e totul? Live blogging nenica!