Zisă și “tocană-pozată-sub-bec-de-blat-de-bucătărie,-că-lumină-naturală-nu-mai-era-când-am-terminat”, pe scurt, “T.P.S.B.D.B.D.B.C.L.N.N.M.E.C.A.T.”, această chestiune, confecționată din fix ce arăta cel mai comestibil pe rafturile unui Mega mic de cartier într-o după-amiază, este ceea ce i-a smuls mamei din dotare ropote de aplauze (exagerare), lucru care nu se întâmplă ni-cio-da-tă!!! pentru că mamei nu-i place cum gătesc eu, “cu condimente”. Da, cam așa de gustoasă e. Ceva cinstit, la cratiță, să placă la toată lumea. #rezistă bine încălzitului la cuptor, însemnând asta că o faci o dată și mănânci lejer din ea trei zile. Dar să nu mai pierdem vremea, iată pseudo-rețeta, fără cantități așa cum v-am obișnuit de 8 (opt!) ani, a mâncării de vrăjit mame deosebit de exigente.

Niște ceafă de porc se taie în cubulețe bite-size, se condimentează cu sare, piper, paprika, cimbru și ce mai vreți voi în materie de buruieni uscate, apoi se frige iute la tigaie, pe toate părțile ei și cu niște ulei de calitate. Se păstrează la cald. În aceeași tigaie frigem niște ceapă, usturoi tăiat rondele și ardei gras roșu, tăiat grosolan. Nu vrem finețuri, tocături, chestii. Vrem bucăți simțibile în mâncare și două ceasuri mai târziu.

După ce s-au călit lejer legumele, le trasferăm împreună cu carnea într-o cratiță cu pereți înalți. Vărsăm peste ele o conservă de roșii bucăți, cu usturoi (există, e bună), după cum si cca o cutie de passata. Adăugăm extra buruieni. Niște rozmarin am pus eu, ba cred că și ceva busuioc și foarte mult piper, pentru că roșiile fără piper sunt ca peștele fără bicicletă, sau, mă rog, cu. Puțină apă să subțieze sosul și la fiert cu cratița. Foc mic, se știe. Cât să fiarbă? Depinde, practic, de vârsta porcului. Mi-e mi-a luat cca 1h30′, ar mai fi mers, dar m-am foarte plictisit la un moment dat.

Când carnea e moale, adăugăm cuburi de dovlecel, perpelite puțin în tigaie în avans, cu ulei de măsline, cimbru proaspăt și usturoi. Nu vrem să-i fierbem până la epuizare, coaja dovlecelului (da, cu coaja punem cuburile), trebuie să rămână circa verde. În viziunea creatorului ei, eu adică, aceasta este o mâncare de dovlecei, asa ca nu e momentul să vă zgârciți chiar acum. Eu am pus vreo 5.

Ce-am mai pus, tot așa, pe final? Păi am găsit o chestie interesantă, un amestec de orez brun cu quinoa de la Panzani. L-am fiert înainte si am îndesit cu el tocana. De-a gata am înverzit-o cu mărar și pătrunjel, i-am dat niște gust în plus cu sare și piper și asta a fost.

Bun, cu legume, ne-a mers la suflet. Bine v-am regăsit!

Eram broken, mi-era foame de carne si opinia mea generala despre lume era “scarbosenia pamantului – vai capu’ nostru”. Asa ca m-am dus unde mi-e bine. M-am luat in brate singura si mi-am facut mancare cu purcel. 

Zice-asa: o bucata de pulpa de porc se taie in bucati potrivite. Se iubesc bucatile cu o mana de chimen si o lingura de boia de calitate, se sareaza, se pipereaza si se incing pe fund de cratita, in grasimea lor ajutata de nitel ulei pentru gatit (va rog, spuneti-mi ca ati dat dracului-pomana uleiul rafinat, la plastic). Se adauga o ceapa tocata marunt, cativa catei de usturoi si doua cani de supa de legume parfumata cu dafin si cimbru. Ca de nu… macar doua cani cu apa sa fie in loc de supa aia. Mai departe si dupa asa prrreludiu, se mocneste pe foc treaba, sa zic ca vreo 20 de minute.

Vine si prazul: hola, fetelor, v-a mai zis cineva ca sunteti “bucatele”? Partie, ca ma arunc intre voi, asa tocat cum ma vedeti. Cert este ca pe langa el se strecoara si doi ardei grasi, si niste morcovi odiosi. Orgiastica treaba se termina pana sa bata ceasu’ fix un ceas, dupa ce-am tot completat zeama cu apa fiarta cand a scazut, iar spre final am incorporat doua linguri de passata de rosii si o (juma de) lingurita de otet balsamic. Ei, si chiar inainte sa se traga mancarea de pe foc, cand nicio rasturnare de situatie nu mai parea posibila, apar din trecutul recent niste galuste cam pasive (din doua oua, 5-6 linguri de faina, o lingurita de ulei de masline si vrei doua de apa rece), care galuste fusesera fierte separat, in apa cu sare.

PS: Purtati manusi, faceti partie in zapada din inima, ce se topeste, nici n-a fost.

Bai, deci asa ceva… mai rar. De trei saptamani nu fumez decat tigara electronica fara nicotina. De la 1 martie mi-am reactivat abonamentul la sala si ma duc in fiecare zi  aproape. Mananc piept de porc in invelish crocant, din care se scurge grasimea sanatos. Cum ziceam, sunt pe alocuri o sfanta.

Este foarte adevarat ca duminica la pranz eu mancam aceasta chestiune soioasa. [Acest jurassic porc nesimtit. Acest piept cu os, din care curgea ghebos grasimea jet pe miezul obez de paine, tavalit in prealabil prin sare.]

La care ciozvarta de porc m-am repezit ca o hulpava sinistra printre galantare in Auchan, din cauza numai de Mazi de altfel, caci mi-a fluturat ceva asemanator pe la nas toata saptamana pe facebook. Asa. Deci l-am vazut pe purcel, l-am insfacat la subrat, l-am azvarlit in cos si “decat” l-am camuflat cu pungi de salata, ca sa ma dau interesanta. Apoi l-am adus acasa la noi, l-am spalat frumusel, l-am culcat intr-o tava, l-am invelit cu niscai folie si patru ceasuri l-am balanit si crocantit in cuptor, la foc mediu. A iesit ceva pe cat de gretos, pe-atat de bun. Acu’ sincer, n-am mancat cu exagerare, asa ca mi-a mers numai la suflet, nu si in jurul taliei.

In plus, aflati voi ca mai pe dupa-amiaza m-am dus la sala, unde l-am scuturat pe purcel de l-a luat mama zmeilor. Iar apres sala, am comis urmatoarea salata:

La baza, frunze verzi de tot felul, germeni de creson, ceapa verde, avocado si o lingura de quinoa fiarta in prealabil – stropite toate astea cu zeama de lamaie si ulei de masline. Sarate, piperate. Stratul doi: rosii cherry, ardei gras galben, braza telemea buna. Ornamente: cativa pestisori sarati. Inca un drizzle mic de ulei, piper proaspat macinat si doi crackershi integrali alaturi. Cam asa.

In concluzia acestei duminici extremiste, mi-am jurat din nou ca nu e, mai, nu e niciun lucru mai destept, nimic din ce as putea face azi, nicio alta alegere imediata care sa-mi aduca mai mult bine decat mersul zilnic la sala. Deci… da. De fapt is doua. Doua lucruri pe care mi le zic in fiecare dimineata, in fata oglinzii de la baie, pe post de pep talk:

1. Azi nu voi fuma.
2. Azi ma voi duce la sala.

Cred ca ce vreau sa zic e ca viata e undeva intre aceste promisiuni si moderata lor incalcare;)

PS: Goliti-va inboxul in mai putin de 30 de secunde. Inghititi ACUM o pastila de self confidence. Folositi niste bani ca sa cumparati fericire.

Saptamana trecuta, dupa cum stiti, am faultat cu succes mancatoriile de proximitate birou cu doua tentative reusite de pachetel prea bestial si, mai ales, corect depedeve nutritional, dupa cum mi-a iesit la SuperTracker. SuperTracker asta e un tool pe care ni l-au pus la dispozitie oamenii de la cursul de nutritie la care m-am inscris, care-ti traduce tot ce mananci in nutrienti si iti spune unde-s bubele. (In paranteza fie spus, sunt as la planificarea meselor, turns out ca planurile mele sunt foarte corecte, la punerea in practica mai am de lucrat:)) In si mai paranteza fie spus, la curs am aflat, de exemplu, ca degeaba am fost silita toata copilaria sa mananc spanac under the false pretense ca ma paste anemia daca nu; caci da, spanacul are fier, dar are si niste chestiuni care fac ca absorbitia acestui minunat zacamant de fier sa fie extrem de trista). Revenind.

Ziceam ca doua zile mi-am adus de-acasa. Mi-as fi dorit sa fie trei, dar n-am fost in stare. Nu-i nimic, saptamana asta va fi mai bine, am zis eu ieri, pe cand imi faceam constiincioasa meal planul. Si-gur vor fi trei zile in care nu voi manca scarbosenii. Si-apoi patru. Si-apoi cinci. Sclavia snitelului va fi abolita. Eu voi fi tot eu, dar in varianta low-fat. Voi ma veti iubi la fel. Da da da.

Cert este ca azi, la pranz, mancam ceva asa de excelent, incat desi am numai poze cu what appears to be overchewed food, am zis ca nu se poate sa va scutesc, trebuie musai sa va povestesc. Ei, center piece-ul pachetelului de azi este sandvisul cu muschi de porc si sos de rucola cu mustar. In paine integrala cu seminte. Necesita oleaca mai multe preparative decat un clasic sunca-cu-cascaval, dar si recompensa e pe masura. Asadar,

• Se ia un muschiulet de porc tanar si se mermeleste cu ulei de masline, cimbru, usturoi si paprika. Se pune intr-o tava. Se toarna pe langa el vin rosu si nitica apa. Se acopera si se da la cuptor la foc mic, sa se rumeneasca incet. Cand e complet fragezit, se descopera si se lasa sa prinda o frumoasa crusta. Nici prea arsa, nici prea balana. Just right asa. Nu se taie de cald. Se raceste temeinic si se atenteaza asupra lui cu un cutit ascutit abia a doua zi, sau several hours later. Se feliaza subtire, fin, cu precizie de ucigas in serie.
• Baza sandvisului e un sos de rucola si mustar, obtinut inmod suspect, banal, dintr-o cutie de rucola blenduita cu doua lingurite de mustar dulce, nitel ulei de masline si nitica lamaie. Sosul asta asa obtinut, care se poate face lejer cu o seara inainte, se intinde in strat gros pe o felie de paine buna, cu seminte.
• Se acopera painea cu o frageda frunza de salata verde. Se “orneaza” cu felii de muschi de porc rece. Se drege de sare si piper. Se capaceste cu o alta felie de paine, unsa cu minunatul maglavais.

Asta e tot, folks:) Va doresc o saptamana tihnita.

PS: Fiti recunoscatori. Cititi etichetele. Nu scuipati contra vantului.

Ziua mea incepe la 8. Seara. Cam pe cand se culca Iepurescu, incep si eu sa exist. Si-s obosita de numa. Sunt asa de obosita ca intr-o noapte m-am trezit lac de transpiratie, visasem ca venisera hotii sa ne hacuiasca, urata treaba. M-am impleticit pan’ la baie si cand m-am uitat in WC, o balta de sange. Na, ca mi-au luat gatu’, am zis eu. Dar daca mi-au luat gatul, cum de-s inca aici. Mi-a luat spre un minut sa cuplez si sa-mi dau seama ca “sangele” era un pansament cu betadina aruncat in buda de cu seara. Uitasem sa-l flush si se decolorase acolo, nemernic. Mda. Cam asa.

In rarele ocazii cand se mai face de mancare in casa asta, se atenteaza asupra farfuriilor pe intuneric, cu un obiectiv luminos, dar nu chiar. Rezulta niste poze urateeee, doamne, da’ ce urate sunt. Rezulta si nervii aferenti. Si lehamitea. Si “da’ cine doamne iarta-ma ar vrea sa citeasca despre urateniile astea”. Si uite-asa mai trec niste zile in care nu scriu. Si cand ma intreaba cineva daca suntem ok, nici nu stiu cum sa raspund. Nu, nu suntem ok, suntem mici, nemancati si nevrotici.

Ieri am facut insa o mancare buna tare. Si de-aia de se face singura, tzac pac. Si-am zis ca merita sa share, chiar si-asa, in lipsa pozelor scaldate-n soare. Va trebui sa ma credeti pe cuvant si va trebui sa faceti o data tocana asta de porc, cu paste si masline verzi.

Intr-o tigaie mare se pun la incins in ulei bucatele de carne de porc, o ceapa tocata, doi catei de usturoi si un ardei rosu taiat maruntel. Cu o lingura mare de boia, sare si piper. Se inabuse cu nitica apa clocotita. Se vara in sos maslinele verzi, cimbru, rozmarin si-o foaie de dafin, si se lasa tigaia sa clocoteasca la foc mic. Vreo 10-15 minute. Intre timp se fierb doua cesti de paste scurte. Se scurg de apa si se pun peste porcul cu masline. Intr-o cana se dilueaza 3/4 suc de rosii cu 1/4 vin (alb sau rosu, numa’ sec sa fie). Se varsa tocana intr-un vas de yena (sau o cratita buna de bagat la cuptor), se toarna peste ea sucul de rosii, se mai pluseaza cu condimente dupa gust si se da la cuptor la foc mic, sa mai scada oleaca. Din cand in cand se mai “rascoleste”, ca sa nu se arza pastele cele de deasupra. Se serveste asa, de-a calda, cu patrunjel proaspat.

Si voi? Voi sunteti bine?

Iar sunt in sincopa de gatit. Am o energie… din cale afara de nu. Mananc putin, prost si ard intens. Uite-asa, marti seara vine Pufix acas’ cu o punga maro plina cu covridog si covricheese de la Petru – un adevarat festin. Drept care miercuri mananc de dimineata covridog, la pranz covricheese, seara iar covridog. Musc din coca aia incruzita pe tristul crenvusti. Din stomac se aude: alo, doamna cu covrigii, da-te-n… spanac. Este absolut evident ca sunt in depresie gastrica. Asa ca ma duc unde stiu ca pupa si trece. Vom numi aceasta “intoarcerea porcului”. Si vom gati cea mai buna tocana ever.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Fricassee e o tocana care se face de obicei cu pui, hai, si cu vitel. Eu am facut-o cu porc, din motive lesne de inteles. Ca nu mi-a parut rau, este absolut intuitiv. A fost cea mai cea mancare pe care am pus gura in ultima vreme. Si asta fara sa iau in calcul ultima luna, cand am reusit sa “tai” o ciorba de pui a la grec si sa fac un pui cu smantana in care am uitat sa pun smantana.

Moving on, cea mai buna tocana ever se face asa. Se curata/spala/bastoneaza grosier: un morcov, un pastarnac, o radacina de telina, o ceapa rosie mare, un gogosar. Se pun la calit intr-o lingura de unt si doua de ulei de masline. Cu doua foi de dafin, cimbru, boabe de piper (eu am pus rosu), sare grunjoasa, piper proaspat macinat si ce mirodenii va mai cheama.

Se taie mare vreo trei bucati de ceafa de porc fara os. Se condimenteaza si se arunca in cratita in care s-au calit legumele. Se invart de colo colo toate, pana cand carnea arata gatita pe dinafara. Si-apoi adaugam patru cartofi potriviti, decojiti si intregi, un dovlecel rondele groase, cateva buchetele de conopida si o mana de fasole verde. Acoperim cu apa si aducem la fiert la foc mic, cu capac. Dupa ce s-au fiert bine de tot toate cele, iar zeama a scazut destul (nu de tot, dar nici supa sa nu para), facem sos. Din juma’ de pachet de unt topit la foc foarte mic, in care punem o lingura cu varf de faina, amestecam in prostie cu telul si adaugam smantana dulce – o cutiuta. Dregem sosul cu sare si piper, il inverzim cu o legatura de marar si una de patrunjel, tocate extrafin, si-apoi il varsam peste tocana. Fierbem pana se ingroasa, turnam fierbinte cu polonicul in farfurie adanca si mancam cu paine neagra, cojoasa.

This is what I like to call paturica emotionala: o mancarea zdravana, cinstita, fragranta, de-aia de miroase in toata casa. De incalzit stomacul si de bucurat la suflete. Caci da, gatitul e o forma de terapie, la fel si datul cu mopul.

Nu va sfiiti, incercati fricassee cu porc. Lumea vi se va parea buna de la prima imbucatura. Garantat!

Nu am timp. De nimic. Cam asta-i feelingul general. Ca viata se traieste in “ferestre” de 2h maxim si ca in alea 2h nu intra si gandirea, doar ceva automatisme, un gratar, un snitel, un “lins” scamele de pe jos cu noul meu mini-aspirator manual cu baterie – mama ce inventie miraculoasa. Ieri am deschis vreo cateva minute Mastering The Art of French Cooking, vroiam sa vad cum se face sosul hollandaise (uitasem), dar am pus-o la loc in raft rapid-urgent, ca nu ma puteam concentra neam. Ei, pentru zile de-astea traite sincopat, 2h acum, 2h in episodul viitor, va ofer doua pranzuri, cu doua feluri de snitele. Care snitele in familia noastra se fac fara pesmet, doar cu faina si ou.

Intai un snitel de vitel, cu cartofi copti cu unt, legume le abur si-o salata verde.

Si-apoi – un snitel de porc, cu sparanghel la aburi si-un sos de branza topita (adicatelea branza topita de mine in craticioara, in niste unt si smantana dulce – a nu se confunda cu branza topita aia din raftul de supermarket, de se face din tot felul de resturi si porcarii, incalzite cu saruri de topire de-alea cu E in fata si modelate in triunghiuri simpatice, care blocheaza fixarea calciului in oase:p – by the way, mamelor din lumea intreaga, sper ca nu dati asa ceva la copii…).

Am fugit, cele doua ore au expirat.

Taman cand zicea Ada ca poate ar fi o idee buna sa adun intr-un buchetel retetele de post de pe blog (de parc-as avea de-astea!), eu ma pregateam sa va povestesc despre cum “tava Ikea se intoarce”. Tre’ s-o stiti, e tava aia imensa de inox care te scoate din orice belea si criza de inspiratie, numai buna cand ai musafiri, ai foame, dar n-ai timp sa fii sofisticata. Cam asa si sambata: sase guri flamande si-o mica Mamarutza (fetita unor prieteni, mult mai interesata de covrigei decat de mancarea mea:p, dap, am un succes nebun la kinderi, nu stiu ce-o sa ma fac), o bucatareasa umflata precum omuletu’ Michelin, posocoasa si cam fara chef… what to do, what to do?

Pai niste alea alea la tava, si prin alea alea intelegem asa: pulpe de pui si fripturi subtirele de porc, balmajite cateva minute intr-o punga cu ulei de malsine, sos de soia, cimbru si nomu smokey peri-peri si varsate in tava-minune; intre ele, ordonate frumusel costite afumate, morcovi taiati pe jumatate, ceapa rosie si fire de usturoi verde; stropita tava cu un fel de mujdei lejer din cativa catei de usturoi pisati si amestecati cu apa. Data la cuptor la foc iute, acoperita cu folie ca sa nu parlim legumele si sa se inabuse frumusel carnea. Eu am lasat-o cam o ora jumate daca nu doua, intorcand carnea de doua ori si scotand folia in ultimele zece minute, pentru o rumeneala frumoasa.

Am mai daruit masa cu carnati thuringer de la Angst (bunuti), piure bun de cartofi cu balaceala de unt, ardei copt si castraveti murati. O nebunie!

Inteleg de la oaspetii mei ca am imputit zdravan holul blocului a usturoi, dar in tava zau ca nu s-a simtit asa tare. Oh well, bun a fost! Iar la desert ne-am “dres” cu placinta cu mere si inghetata. Fuss free, bun, numai de post nu… Acuma na, ce sa va zic, cine tine post, vine aici pe propria raspundere:)

In other news, mai sunt doua saptamani si-o zi, iar eu nu mai pot deloc. Da’ deloc. Vorba lui Pufix, sunt ca maratonistii aia care alearga jde’ kilometri si se pravalesc invinsi cu limba de un cot la doi metri de finish line:( Nu stiu cu ce sa ma mai pacalesc, ca sa mai treaca niste timp, ca sa ignor durerile si fricile care ma napadesc in roi organizat ca furnicile ucigase. Any tips de la foste incubatoare-actuale mame? Voi cum ati supravietuit ultimelor saptamani de sarcina?

… nu-i o bucata de carne de vita/ si e foarte fericita/ ca-i o bucata de carne de porc…

Asa canta Ada Milea si, by God, asta ar trebui sa fie imnul easy peasy. Putine lucruri ma inspira si ma scot din r(*&^ cu imaginatia precum o frumoasa bucata de carne de porc. Cam ca aia pe care am cumparat-o ieri de la Billa, o frumusete… Cinstita bucata mare de costita, captusita cu sorici. M-a scos din boala, jur. Ca sa nu mai vorbim ca de la ea a pornit totul, m-am starnit intr-o abundenta de gateli si garnituri si minunatii, despre care o sa va povestesc azi si in zilele ce-or urma.

Pai la asa o bucata de carne de porc, se cerea ceva acru. Pentru variatie, am inlocuit clasicele (si absolut genialele) muraturi cu niste legume marinate in otet balsamic. Un dovlecel, o ceapa rosie, un praz, niste morcoviori mai firavi asa, ardei rosu, verde si portocaliu si cateva rosii cherry cu codite cu tot au fost aranjate de cu seara frumos in vas de yena. Peste ele am turnat o marinata compusa din otet balsamic, ulei de masline si busuioc (congelat, ca proaspat nu am avut). Am acoperit vasul si l-am tinut la frigider pana azi dimineata, cand am copt legumele la foc foarte mic, cu niste folie in cap ca sa se inabuse bine si descoperite in ultimele cinci minute pentru o crusta frumoasa.

Garnitura numarul doi, in completarea legumelor delicios-balsamice, a fost compusa din cartofi normali (pentru mine) si cartofi dulci (pentru Pufix, caruia cartofii aia regular ii fac rau). Paranteza pentru cine se stie suferind de IBS (irritable bowel syndrome): cartofii normali – bad, cartofii dulci – good. Nu fac rau, din contra. Nu-s chiar un substitut al cartofului obisnuit, dar na, in lipsa, merg si astia. Au un gust asemenator cu dovleacul. Eu am facut wedges. Am frecat bine cartofii cu o periuta, sub jet de apa, pentru ca am vrut sa le pastrez coaja. I-am taiat in patru, i-am stropit cu ulei de masline si i-am amestecat bine intr-un castron. I-am presarat cu paprika iute afumata si sare grunjoasa si i-am varat la cuptor intr-o tava, pe hartie de copt. Tot acoperiti in prima faza si descoperiti mai la coada.

Ei, si ajungem si la center piece-ul acestui fabulos festin duminical: bucata de costita. Pe care doar am taiat-o pe langa os, am potrivit-o intr-o tava de inox, nu i-am pus nimic pe ea, nimic-nimicutza, doar am acoperit tava cu folie de aluminiu si am dat-o la cuptor la foc potrivit, vreo trei ore. Am intors-o o singura data, pentru ca pe urma a devenit prea moale si n-am vrut s-o “destram”. Dupa astea trei ore, am dat folia la o parte si am lasat costita sa se rumeneasca, in toata splendoarea ei. Am extras-o din raurile de zeama scursa in tava, am mutat-o intr-un vas de yena si-am sarat-o bine.

Ne-am mai tinut putin in suspans cu o supa pripita, cu pui si de toate legumele. Dar si cand ne-am pornit…

n-a mai ramas nimic…

Poate ca va pare ciudata relatia mea cu porcul. Poate o sa ziceti ca-s nebuna cand ma gandesc ca LV’s first word o sa fie “porc”. Dar ce sa fac daca asta-i lucrul simplu care-mi aduce zambetul pe buze in aproape orice situatie. Porcul e ciocolata mea, ca sa intelegeti mai bine. Si ma bucur de duminica asta cu porc si ger si nitel soare cu dinti, de familia mea si de faptul ca uneori asa de putin imi trebuie ca sa fiu happy. Cam 1 kil, asa… Va las cu Ada Milea si va doresc o saptamana cel putin la fel de frumoasa ca saptamana 34:D