Ziua mea incepe la 8. Seara. Cam pe cand se culca Iepurescu, incep si eu sa exist. Si-s obosita de numa. Sunt asa de obosita ca intr-o noapte m-am trezit lac de transpiratie, visasem ca venisera hotii sa ne hacuiasca, urata treaba. M-am impleticit pan’ la baie si cand m-am uitat in WC, o balta de sange. Na, ca mi-au luat gatu’, am zis eu. Dar daca mi-au luat gatul, cum de-s inca aici. Mi-a luat spre un minut sa cuplez si sa-mi dau seama ca “sangele” era un pansament cu betadina aruncat in buda de cu seara. Uitasem sa-l flush si se decolorase acolo, nemernic. Mda. Cam asa.

In rarele ocazii cand se mai face de mancare in casa asta, se atenteaza asupra farfuriilor pe intuneric, cu un obiectiv luminos, dar nu chiar. Rezulta niste poze urateeee, doamne, da’ ce urate sunt. Rezulta si nervii aferenti. Si lehamitea. Si “da’ cine doamne iarta-ma ar vrea sa citeasca despre urateniile astea”. Si uite-asa mai trec niste zile in care nu scriu. Si cand ma intreaba cineva daca suntem ok, nici nu stiu cum sa raspund. Nu, nu suntem ok, suntem mici, nemancati si nevrotici.

Ieri am facut insa o mancare buna tare. Si de-aia de se face singura, tzac pac. Si-am zis ca merita sa share, chiar si-asa, in lipsa pozelor scaldate-n soare. Va trebui sa ma credeti pe cuvant si va trebui sa faceti o data tocana asta de porc, cu paste si masline verzi.

Intr-o tigaie mare se pun la incins in ulei bucatele de carne de porc, o ceapa tocata, doi catei de usturoi si un ardei rosu taiat maruntel. Cu o lingura mare de boia, sare si piper. Se inabuse cu nitica apa clocotita. Se vara in sos maslinele verzi, cimbru, rozmarin si-o foaie de dafin, si se lasa tigaia sa clocoteasca la foc mic. Vreo 10-15 minute. Intre timp se fierb doua cesti de paste scurte. Se scurg de apa si se pun peste porcul cu masline. Intr-o cana se dilueaza 3/4 suc de rosii cu 1/4 vin (alb sau rosu, numa’ sec sa fie). Se varsa tocana intr-un vas de yena (sau o cratita buna de bagat la cuptor), se toarna peste ea sucul de rosii, se mai pluseaza cu condimente dupa gust si se da la cuptor la foc mic, sa mai scada oleaca. Din cand in cand se mai “rascoleste”, ca sa nu se arza pastele cele de deasupra. Se serveste asa, de-a calda, cu patrunjel proaspat.

Si voi? Voi sunteti bine?

Iar sunt in sincopa de gatit. Am o energie… din cale afara de nu. Mananc putin, prost si ard intens. Uite-asa, marti seara vine Pufix acas’ cu o punga maro plina cu covridog si covricheese de la Petru – un adevarat festin. Drept care miercuri mananc de dimineata covridog, la pranz covricheese, seara iar covridog. Musc din coca aia incruzita pe tristul crenvusti. Din stomac se aude: alo, doamna cu covrigii, da-te-n… spanac. Este absolut evident ca sunt in depresie gastrica. Asa ca ma duc unde stiu ca pupa si trece. Vom numi aceasta “intoarcerea porcului”. Si vom gati cea mai buna tocana ever.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Fricassee e o tocana care se face de obicei cu pui, hai, si cu vitel. Eu am facut-o cu porc, din motive lesne de inteles. Ca nu mi-a parut rau, este absolut intuitiv. A fost cea mai cea mancare pe care am pus gura in ultima vreme. Si asta fara sa iau in calcul ultima luna, cand am reusit sa “tai” o ciorba de pui a la grec si sa fac un pui cu smantana in care am uitat sa pun smantana.

Moving on, cea mai buna tocana ever se face asa. Se curata/spala/bastoneaza grosier: un morcov, un pastarnac, o radacina de telina, o ceapa rosie mare, un gogosar. Se pun la calit intr-o lingura de unt si doua de ulei de masline. Cu doua foi de dafin, cimbru, boabe de piper (eu am pus rosu), sare grunjoasa, piper proaspat macinat si ce mirodenii va mai cheama.

Se taie mare vreo trei bucati de ceafa de porc fara os. Se condimenteaza si se arunca in cratita in care s-au calit legumele. Se invart de colo colo toate, pana cand carnea arata gatita pe dinafara. Si-apoi adaugam patru cartofi potriviti, decojiti si intregi, un dovlecel rondele groase, cateva buchetele de conopida si o mana de fasole verde. Acoperim cu apa si aducem la fiert la foc mic, cu capac. Dupa ce s-au fiert bine de tot toate cele, iar zeama a scazut destul (nu de tot, dar nici supa sa nu para), facem sos. Din juma’ de pachet de unt topit la foc foarte mic, in care punem o lingura cu varf de faina, amestecam in prostie cu telul si adaugam smantana dulce – o cutiuta. Dregem sosul cu sare si piper, il inverzim cu o legatura de marar si una de patrunjel, tocate extrafin, si-apoi il varsam peste tocana. Fierbem pana se ingroasa, turnam fierbinte cu polonicul in farfurie adanca si mancam cu paine neagra, cojoasa.

This is what I like to call paturica emotionala: o mancarea zdravana, cinstita, fragranta, de-aia de miroase in toata casa. De incalzit stomacul si de bucurat la suflete. Caci da, gatitul e o forma de terapie, la fel si datul cu mopul.

Nu va sfiiti, incercati fricassee cu porc. Lumea vi se va parea buna de la prima imbucatura. Garantat!

Nu am timp. De nimic. Cam asta-i feelingul general. Ca viata se traieste in “ferestre” de 2h maxim si ca in alea 2h nu intra si gandirea, doar ceva automatisme, un gratar, un snitel, un “lins” scamele de pe jos cu noul meu mini-aspirator manual cu baterie – mama ce inventie miraculoasa. Ieri am deschis vreo cateva minute Mastering The Art of French Cooking, vroiam sa vad cum se face sosul hollandaise (uitasem), dar am pus-o la loc in raft rapid-urgent, ca nu ma puteam concentra neam. Ei, pentru zile de-astea traite sincopat, 2h acum, 2h in episodul viitor, va ofer doua pranzuri, cu doua feluri de snitele. Care snitele in familia noastra se fac fara pesmet, doar cu faina si ou.

Intai un snitel de vitel, cu cartofi copti cu unt, legume le abur si-o salata verde.

Si-apoi – un snitel de porc, cu sparanghel la aburi si-un sos de branza topita (adicatelea branza topita de mine in craticioara, in niste unt si smantana dulce – a nu se confunda cu branza topita aia din raftul de supermarket, de se face din tot felul de resturi si porcarii, incalzite cu saruri de topire de-alea cu E in fata si modelate in triunghiuri simpatice, care blocheaza fixarea calciului in oase:p – by the way, mamelor din lumea intreaga, sper ca nu dati asa ceva la copii…).

Am fugit, cele doua ore au expirat.

Taman cand zicea Ada ca poate ar fi o idee buna sa adun intr-un buchetel retetele de post de pe blog (de parc-as avea de-astea!), eu ma pregateam sa va povestesc despre cum “tava Ikea se intoarce”. Tre’ s-o stiti, e tava aia imensa de inox care te scoate din orice belea si criza de inspiratie, numai buna cand ai musafiri, ai foame, dar n-ai timp sa fii sofisticata. Cam asa si sambata: sase guri flamande si-o mica Mamarutza (fetita unor prieteni, mult mai interesata de covrigei decat de mancarea mea:p, dap, am un succes nebun la kinderi, nu stiu ce-o sa ma fac), o bucatareasa umflata precum omuletu’ Michelin, posocoasa si cam fara chef… what to do, what to do?

Pai niste alea alea la tava, si prin alea alea intelegem asa: pulpe de pui si fripturi subtirele de porc, balmajite cateva minute intr-o punga cu ulei de malsine, sos de soia, cimbru si nomu smokey peri-peri si varsate in tava-minune; intre ele, ordonate frumusel costite afumate, morcovi taiati pe jumatate, ceapa rosie si fire de usturoi verde; stropita tava cu un fel de mujdei lejer din cativa catei de usturoi pisati si amestecati cu apa. Data la cuptor la foc iute, acoperita cu folie ca sa nu parlim legumele si sa se inabuse frumusel carnea. Eu am lasat-o cam o ora jumate daca nu doua, intorcand carnea de doua ori si scotand folia in ultimele zece minute, pentru o rumeneala frumoasa.

Am mai daruit masa cu carnati thuringer de la Angst (bunuti), piure bun de cartofi cu balaceala de unt, ardei copt si castraveti murati. O nebunie!

Inteleg de la oaspetii mei ca am imputit zdravan holul blocului a usturoi, dar in tava zau ca nu s-a simtit asa tare. Oh well, bun a fost! Iar la desert ne-am “dres” cu placinta cu mere si inghetata. Fuss free, bun, numai de post nu… Acuma na, ce sa va zic, cine tine post, vine aici pe propria raspundere:)

In other news, mai sunt doua saptamani si-o zi, iar eu nu mai pot deloc. Da’ deloc. Vorba lui Pufix, sunt ca maratonistii aia care alearga jde’ kilometri si se pravalesc invinsi cu limba de un cot la doi metri de finish line:( Nu stiu cu ce sa ma mai pacalesc, ca sa mai treaca niste timp, ca sa ignor durerile si fricile care ma napadesc in roi organizat ca furnicile ucigase. Any tips de la foste incubatoare-actuale mame? Voi cum ati supravietuit ultimelor saptamani de sarcina?

… nu-i o bucata de carne de vita/ si e foarte fericita/ ca-i o bucata de carne de porc…

Asa canta Ada Milea si, by God, asta ar trebui sa fie imnul easy peasy. Putine lucruri ma inspira si ma scot din r(*&^ cu imaginatia precum o frumoasa bucata de carne de porc. Cam ca aia pe care am cumparat-o ieri de la Billa, o frumusete… Cinstita bucata mare de costita, captusita cu sorici. M-a scos din boala, jur. Ca sa nu mai vorbim ca de la ea a pornit totul, m-am starnit intr-o abundenta de gateli si garnituri si minunatii, despre care o sa va povestesc azi si in zilele ce-or urma.

Pai la asa o bucata de carne de porc, se cerea ceva acru. Pentru variatie, am inlocuit clasicele (si absolut genialele) muraturi cu niste legume marinate in otet balsamic. Un dovlecel, o ceapa rosie, un praz, niste morcoviori mai firavi asa, ardei rosu, verde si portocaliu si cateva rosii cherry cu codite cu tot au fost aranjate de cu seara frumos in vas de yena. Peste ele am turnat o marinata compusa din otet balsamic, ulei de masline si busuioc (congelat, ca proaspat nu am avut). Am acoperit vasul si l-am tinut la frigider pana azi dimineata, cand am copt legumele la foc foarte mic, cu niste folie in cap ca sa se inabuse bine si descoperite in ultimele cinci minute pentru o crusta frumoasa.

Garnitura numarul doi, in completarea legumelor delicios-balsamice, a fost compusa din cartofi normali (pentru mine) si cartofi dulci (pentru Pufix, caruia cartofii aia regular ii fac rau). Paranteza pentru cine se stie suferind de IBS (irritable bowel syndrome): cartofii normali – bad, cartofii dulci – good. Nu fac rau, din contra. Nu-s chiar un substitut al cartofului obisnuit, dar na, in lipsa, merg si astia. Au un gust asemenator cu dovleacul. Eu am facut wedges. Am frecat bine cartofii cu o periuta, sub jet de apa, pentru ca am vrut sa le pastrez coaja. I-am taiat in patru, i-am stropit cu ulei de masline si i-am amestecat bine intr-un castron. I-am presarat cu paprika iute afumata si sare grunjoasa si i-am varat la cuptor intr-o tava, pe hartie de copt. Tot acoperiti in prima faza si descoperiti mai la coada.

Ei, si ajungem si la center piece-ul acestui fabulos festin duminical: bucata de costita. Pe care doar am taiat-o pe langa os, am potrivit-o intr-o tava de inox, nu i-am pus nimic pe ea, nimic-nimicutza, doar am acoperit tava cu folie de aluminiu si am dat-o la cuptor la foc potrivit, vreo trei ore. Am intors-o o singura data, pentru ca pe urma a devenit prea moale si n-am vrut s-o “destram”. Dupa astea trei ore, am dat folia la o parte si am lasat costita sa se rumeneasca, in toata splendoarea ei. Am extras-o din raurile de zeama scursa in tava, am mutat-o intr-un vas de yena si-am sarat-o bine.

Ne-am mai tinut putin in suspans cu o supa pripita, cu pui si de toate legumele. Dar si cand ne-am pornit…

n-a mai ramas nimic…

Poate ca va pare ciudata relatia mea cu porcul. Poate o sa ziceti ca-s nebuna cand ma gandesc ca LV’s first word o sa fie “porc”. Dar ce sa fac daca asta-i lucrul simplu care-mi aduce zambetul pe buze in aproape orice situatie. Porcul e ciocolata mea, ca sa intelegeti mai bine. Si ma bucur de duminica asta cu porc si ger si nitel soare cu dinti, de familia mea si de faptul ca uneori asa de putin imi trebuie ca sa fiu happy. Cam 1 kil, asa… Va las cu Ada Milea si va doresc o saptamana cel putin la fel de frumoasa ca saptamana 34:D 

O veni ea primavara, dar eu inca ma simt iernatica asa cand vine vorba de mancare. Nu-s pregatita pentru verzituri, urzici, spanac, alea alea. Cand am vazut muschiuletul asta de porc, era sa leshin de placere. Nu m-am agitat foarte tare. L-am bagat intr-o punga la marinat, cu o zeama facuta din vin rosu de la domnu-tata lui Mazi, sos de soia, nomu smokey peri-pery, vreo patru catei de usturoi pisati, niste ulei de masline si niste cimbru.

Intre timp am calit intr-o tigaie cu unt doua cepe albe mari taiate solzi, si vreo trei cepe rosii mici, intregi. Retrospectiv as zice ca a fost totusi prea putina ceapa, as dubla cantitatile. Bun. Dupa ce s-a calit ceapa cat de cat, am pus muschiuletul intr-un vas de yena cu zeama lui cu tot si am inceput sa pun pe langa el ceapa si verzisoare de Bruxelles direct din congelator. Am mai pus niste unt peste astea, ca am observat eu in timp ca in absenta untului sunt parca mai seci si mai amare. Am bagat la cuptor la foc foarte mic. Dupa vreo 40 de minute or so, m-am prins ca n-am facut bine. Ca trebuia sa pun intai carnea, care se face mult mai greu decat verzele. Asa ca le-am scos pe astea si am mai lasat muschiul o ora sau asa, tot la foc mic si intorcandu-l periodic de pe-o parte pe alta. Pe urma, la coada, am pus verzele la loc, ca sa para ca aveam un plan si stiam foarte bine ce fac… not.

Eh, pan’ la urma totul e bine cand se termina cu bine. Si totul se termina cand the fat lady sings. Si the fat lady sings cand mananca porcusor. Noi sa fim sanatosi!

Voua va ajunge weekendul sa faceti tot ce aveti de facut? Ca mie deloc. Dupa ce ne-am fojgait toata sambata prin Baneasa la coate si inghesuiala (ocazie cu care mi-am amintit ca, vorba aia, traim in Romania, deoarece am reusit sa platim o  suma fabuloasa si nediscountata pe un carucior care statuse expus in magazin luni de zile si arata relativ used; ocazie cu care le-am scris un mail alora de au magazinul cu pricina, iar acu’ leshin de anticipatie sa vad ce raspund, dar mai ales daca)… of, m-am pierdut, ziceam – dupa o sambata absolut irosita pe altarul cumparaturilor, necesare ce-i drept, ieri ne-am trezit pe la pranz, am prestat obisnuita duminica in familie - care s-a soldat cu supa cu galusti, ciulama cu mamaliguta, placinta cu dovleac si gogosi, am facut ceva curat si gata, no more weekend.  

Asa ca iata-ne luni dimineata fara pachetel pentru la serviciu, fara leftover meals sa ne-ajunga acolo o zi-doua si treziti tarziu pentru ca “cineva” a uitat ca are workshop azi si… well… uite-asa. Noroc ca, stiti, eu sunt agila ca o caprioara zilele astea, o zvarluga gratioasa, tzac pac am facut niste sandvisuri cu friptura rece de porc (din cauza ta, Adi!), rezolvand, pentru moment, situatia de criza care se crease in burtile noastre. Dar acum vin si va-ntreb: ce mai mancam si noi saptamana asta? Idei ceva? Hai va rog sa m-ajutati

Cand ai o saptamana haotica si un frigider plin de leftover barbeque de la Cornu, faci ce poti. In cazul de fata, niste noodles cu porc si legume. Pe scurt:

Vinete, dovlecel si ardei rosu, taiate bastonase si perpelite bine la wok. Adaugat fasole verde si mazare din congelator…

… plus o mana de seminte de floarea soarelul si dovleac. Plus doua bucati gratar de porc, taiate felii subtiri.

Si-apoi niste noodles de orez dati in clocot cu apa si sare, sos de soia si ceva condimente of your choice. Scurt si la obiect. La pachet, in cutiuta frumoasa de la Daiso. Enjoy!

Dragilor, suntem pe picior de plecare spre Cornu, unde ne asteapta gratar in gasca, cu pui si porc si mici  si costite,  si legume marinate, si salata de cartofi, si scrumbie si icre si salata verde cu multa ceapa si ridichi… Va las pana diseara cu aceasta dovada ca meniul e facut pentru a fi incalcat, macar din cand in cand. Have a good w/e:)