Cand s-a facut lumea, din vremuri stravechi, s-a impartit ea in doua: the ketchup people si the mayo people. Este noapte si zi. Este alb si negru. E ulei si apa. E razboi ancestral, motiv de paruiala si divort. Eu declar pe cinstitelea ca sunt la aia cu maioneza. Mi se pare ca tot ce e bun vine cu maioneza. Cartofi prajiti CU maioneza. Oua umplute CU maioneza. Ciuperci CU maioneza. Vinete CU maioneza. Maioneza de casa, aia de sta-n cap si-n varf de lingura, facuta cu oua de tara si cu lamaie, NU cu otet, mi se pare cea mai buna unsoare care exista. Cea mai implinita. Cea mai deosebita. Cea mai buna mancare oribil de nesanatoasa pe care o poti manca. Sunt intr-o relatie codependenta cu maioneza. Ni s-a spus ca ne facem rau una alteia… screw that, vorba le Boo, let’s be recklessly happy.

Cartofi fierti in coaja. Raciti. Taiati cuburi. Amestecati cu macrou afumat desfacut cu degetele in firisoare. Ceapa rosie sau verde. Castraveciori murati. Maioneza cu ghiotura. Piper. Pe deasupra, albus de ou fiert, ras. Pe dedesubt – buna felie de paine, groasa cat doua degete. A-taaat!

Sau cine-mparte, parte-si face.

Scurt istoric: de cand sunt embarazada, mananc mult mai prost si mai nesanatos decat inainte. Este paradoxal, stiu. Din pacate, singurele treburi care mi se pare ca au gust bun sunt dulciurile si fructele. Si cartofii, mai ales aia prajiti. Ma silesc, evident, sa mananc chestii sanatoase si hranitoare, dar ma tem ca nu-mi iese absolut intotdeauna. Si-acu ce, doar n-o sa ma supar pe mine, una din persoanele mele preferate in the whole wide world. Asta e, facem ce putem, crosetam intern hainute de grasime pentru Lorelai si viata de gravida merge inainte.

De ce toata aceasta polologhie? Pai. Here comes Monday, prima zi de munca pe 2011, echivalentul mental al raschetarii cu furculita pe faianta vreo opt ore asa (greu nene, greu). Ajung acasa pe seara si, conform meal planului, ma apuc sa croiesc niste macrou la cuptor, simpluta treaba. Adicatelea macrou asternut in tava pe hartie de copt si garnisit cu sos de mustar de Dijon amestecat cu zeama de lamaie verde. Plus niste piper rosu pentru un plus de culoare.

Intre timp, mi se face foamea aceea de nebuna. Si cum pestele asta sanatos nu mi se mai pare neaparat foarte sexy, ma mananca undeva sa coc 4 cartofi de dimensiune medie la microunde (fastest way). Ii tai pe jumatate, ii umplu de unt si ii mananc pe toti, cu slanina si usturoi. “Lasa sa manance Pufix peste”, ma gandesc eu, smechera. Si cand colo, ce sa vezi, mi se face mega-super-rau. Cu greturi si senzatii tari, de parca mi-ar fi turnat cineva pe gat vitriol. Si bomban si injur si mi se face si mai rau de la mirosul de peste.

Si vine Pufix acasa, si ma rog de el sa-si ia farfuria cu macrou si sa se duca undeva, departe, peste mari si tari. Si el de colo: “Da’ ce-ai patit?” Si eu “Eh, am mancat un cartof copt…” Priviri neincrezatoare. “Cu putin usturoi…” adaug, cu voce pierita. “Si cu slanina!” zice Pufix, care ma cunoaste prea bine. Nu stiu daca sa rad, sa vomit sau sa-l iau in brate, caci da, asa se manifesta romantismul in luna a sasea. Deci sunt un porc si ma caiesc. Si nu mai mananc usturoi niciodata.

Pestele a fost bun, zice Pufix, chiar foarte bun. Eu nu stiu ce sa va zic, mi se face rau doar cand ma uit la poza. Plus ca inca am pe retina doua jumatati de cartof care plutesc ca niste corabii pe un rau de unt, cu vele din bucati subtiri de slanina afumata si carmite intru fericire de matelotii-catei-de-usturoi.

 Pranzul la birou e a real challenge atunci cand:

– e 10 seara the day before si n-am inca nici cea mai vaga idee ce mancam maine; lene – somn, lene – somn…
– biroul meu e inconveninetly far fata de bucatarie, ceea ce ma face sa-mi doresc sa mananc pe tastatura ceva ce nu necesita incalzire la microunde
– am trecut de la senzatia constanta de prea gol din primul trimestru de pregnancy la un prea plin epuizant si silnic, nimic nu-mi place, nu poftesc la nimic

Bun. Mancarea de azi adreseaza macar partial aceste issues, asa ca ma declar si eu partial happy. 

Avem cous cous (cate o cescuta pentru fiecare portie), inabusit cu twice as much boiling water, sarat, piperat, uns cu nitel ulei de masline, presarat cu susan negru lightly toasted si stropit cu otet de orez (rice vinegar), de-ala de se foloseste la orezul de sushi. Avem dovlecel taiat cuburi si perpelit  in tigaie cu nomu si sare de mare. Avem macrou afumat. Si avem toate astea impreuna, garnisite cu bean sprouts din borcan (de la raftul de “exotisme” din Mega Image) si stropite cu sos de soia. Daca era de mancat acasa si daca Pufix nu era avers la asta, as fi pus si niste ceapa verde taiata mare si intoarsa pe toate partile in tigaie doar cateva secunde, ca sa release all its lovely flavour.

‘Nyways, asta-i pranzul de astazi, de servit cu ardei copt on the side. Enjoy!

Aseara i-am facut lui Pufix fast food the easy peasy way. Din congelator direct. Aveam niste file de macrou pe care l-am bagat la cuptor topped cu un amestec de firmituri, busuioc, usturoi, chilli, sare grunjoasa, piper si ulei de masline. Plus felii de lamaie.

Intre timp am facut garnitura – foarte foarte buna, recomand! O fasole verde de-aia verde tare, perpelita in tigaie cu niste ulei de susan, o mana buna de seminte – tot de susan, restul de firmituri aromate si mai la coada – o lingura-doua de sos de soia. Nu fiarta, doar asa, ametita, cat sa fie all crunchy si sa-si pastreze vitaminele.

Nu cred ca a durat mai mult de 20 de minute toata treaba, iar Pufix a fost foarte incantat. Vorba Mazettei, light & healthy:) Enjoy!

Am reusit sa ard hartia de copt, if you can believe it. Credeam ca the whole point cu hartia asta e ca rezista la temperatura cuptorului, ma rog, daca n-o fi un furnal sau ceva. Ei bine, la 220°C, hartia mea in care impachetasem zeloasa (ma rog, not so much, ca a durat doar vreo 5 secunde) doua fileuri de macrou proaspat-decongelat, felii grase de lamaie, busuioc si pink peppercorns de la Marks & Spencer Food (gotta love Boo, care mi-a adus), deci hartia de copt se copsese deja in exces. Mirosea si fumega ceva de groaza, noroc ca pestele n-a parut afectat, si mai era si gata la momentul dezastrului.

Odata salvat macroul, am pus niste orez la fiert. De ce sa-l fierbi daca tot il prajesti, one might think. Pai asa, cum altfel? Bun. Deci orezul fiert tavalit intr-o tigaie cu susan si niste ulei de susan, pana se aureste bine. Nu punem sare, ca imediat turnam sos de soia peste. Si spargem un ou in mijloc cand e gata, amestecand lejer. In farfurie, minunatia de peste, orezul prajit, castravete proaspat si o ceapa verde. Delicious dinner. For “me and you, just us too!” (excuse my SATC reference, am auzit ca filmul nu place nimanui except for me:) Enjoy!

Mirosul de peste prajit este clar pe primul loc intr-un top neoficial al scarboseniilor. Sau ma rog, asa credeam eu, inainte sa descopar ca de fapt nu-i pestele de vina, ci combo-ul total neinspirat de peste si ulei (eventual un peste gras, cum ar fi somonul). Aseara am prajit macrou. In tigaia incinsa, cu doar un strop (I mean it, un strop) de ulei de masline si cu sare grunjoasa adusa tocmai din Paros. Well, I’ll be damned, in bucataria mea mirosea a mare si a port de mici ambarcatiuni la asfintit, a Paros, a sare incinsa de soare pe pielea mea si a briza. Nimic, dar nimic din aceasta situatie nu semana cu lesia unui fishmac, cu mireasma grea a paneurilor de peste galgaite in ulei sau a friteusei uitata in functiune. Am decis imediat ca macroul e un peste de treaba si mi-am promis sa-l folosesc mai des. Pana una alta, asta mancam azi la pranz.

In timp ce pestele meu se prajea uscat, am zis sa-i pun alaturi o mancare de rosii, pe principiul “conserva de macrou in sos tomat” (m-am gandit ca daca exista asa ceva, o fi o combinatie reusita). Si asa, dintr-una intr-alta, zic: daca supa de rosii merge cu leustean, de ce n-ar merge si mancarea… Asa ca am tocat niste leustean proaspat, cateva fruze de busuioc si o ceapa verde…

… am fiert o cana de paste mici si am amestecat totul (adica verdeturile, pastele si o conserva de rosii decojite), lasandu-le sa fiarba la foc mic impreuna cu o ceasca de suc de rosii. Nu mult, vreo 7-8 minute tops, pentru ca nu vroiam sa aiba asa gust de tocana, mai degraba de mancare fresh, care sa se poata manca si rece, cu mult piper.  

Nu am simtit nevoia de alte ierburi sau mirodenii, nici la peste, nici la side dish. Mi se pare genul de mancare cu aromele la ea, pe care doar sarea si piperul o pot face mai buna. In rest, nu-i trebuie nimic.

In fine, facand o paranteza, ma hlizeam acum cateva minute cu o colega, care-mi povestea cum au sunat-o pe ea de la banca si i-au zis: “Buna ziua doamna D.C., nu-i asa ca va doriti mai multi bani ca sa va puteti permite toate bucuriile?”. Asa zic si eu: “Buna ziua, dragilor, nu-i asa ca va doriti sa prajiti macrou?” Enjoy!:)