Vacanta noastra bulgareasca a fost o ciorba mediocra, cu multa verdeata pe deasupra – ca sa nu te prinzi din prima ca zeama-i de ieri, carnea e tare, legumele-s fierte pana la dezintegrare, iar deasupra, o musca moarta face pluta pe spate. Invataminte:

1. Despre drum. Cel mai bun traseu catre Sozopol, pe incercate si pe rupt masinile, este Bucuresti – Oinacu – frontiera – Ruse – Razgrad (zona, ca nu ajungeti pana la oras) – Varna – Burgas – Sozopol. Vedeti ca intre Varna si Burgas sunt doua drumuri: unul e principal, pe langa coasta, al doilea e semi-forestier, printr-o padure cu gropi. Nu o luati prin padurea cu gropi. Daca totusi o luati prin padurea cu gropi, nu mergeti cu geamurile deschise, deoarece cand in dreapta aveti vagauna si in stanga niste craci de copaci care va penetreaza armurili, ultimul lucru de care doriti sa va ingrijiti este o ganganie cat vrabia care va circula spinarea transpirata. Beti cafea acasa sau luati cu voi la termos, ca pana la prima benzinarie civilizata aveti peste 100km de la granita. Mergeti la baie dupa stilul personal, dar organizati-va din vreme, caci altfel – boscheti. Budele nu va pandesc fix la tot pasul pe soseaua bulgareasca.

2. Despre aparthotel Martinez. House rules: marketarea mincinoasa si testarea nervilor clientului dupa nivelul de suckerness si toleranta la mizerie. Tineti minte asa: orice camera vi se da prima oara, fiti convinsi ca exista o alta, de zece ori mai misto, care va asteapta. Faceti voi frumusel tot teatrul, carati un bagaj-doua sus, inspectati, strambati nasul, reveniti la baza si cereti o alta camera. Veti primi. Va fi misto. Daca nu vi se pare curat, reclamati si asta. Receptionera nu va fi surprinsa, ba mai mult, va va spune ca ei au multe cameriste si nu toate fac treaba, dar ca trimite ea numaidecat una buna, care chiar face curat, ce bine ca i-ati zis. Camerele cu vedere la piscina iti iau ochii, dar sunt galagioase. Noi ne-am multumim cu un apartament cu vedere la strada, a fost fain, din balcon se vedea si o bucatica de mare. Ah, musai cand faceti rezervare, sau, dupa caz, cand schimbati camera, cereti un apartament cu numarul de bai care va coafeaza. Exista apartamente cu o baie, doua si chiar cu trei (noi asa am avut, a fost perfect pentru familia noastra extinsa).

Nu mancati nici macar o data la restaurantul hotelului, este le poop. Cascati bine ochii la ce-aveti in farfurie la micul dejun.

Nu va faceti planuri cu sala de fitness, este state of the art crap. Masajul e ok insa, costa in jur de 40 de leva, in functie de tipul si durata framantarilor.

3. Despre Sozopol. E fain, e mare, n-am vazut mare lucru din el decat din goana masinii. Cred ca merita de vizitat pentru orasul vechi, care am inteles de la Boo ca e un fel de Nessebar. Toate mancatoriile si terasele din old city inchid la 12:p

4. Despre mancare. Noi am riscat si-am gustat din bunatatile locale de pe faleza, stiti, acele tarabe soioase cu hamsii, clatite gigantice si porumb fiert. Am supravietuit. A fost bun. Restaurantele – ok si ele. Cca 20 de leva (50 lei) de persoana o masa, fara alcool. Noua ne-a placut la El Greco, in orasul vechi.

Musai incercati fructe si legume autohtone. E o piata mare si faina chiar la intrarea in old city, iar tarabe mici gen aprozar sunt peste tot. Cumparati de la supermarket branza, masline si vin bulgaresc.

Apa bulgareasca imbuteliata este mult, mult mai buna decat asta de la noi. De cand ne-am intors, bem numai apa Devin de la Mega Image.

5. Despre plecatul in vacanta cu Purcifer Purcifelina – 4 luni jumate. Never again, pan’ la 18 ani sau asa. Nu ca n-ar fi fost draga de ea cel mai cuminte bebelus de pe fata planetei, nu a plans deloc pe drum, impecabila… dar asa, zic eu ca daca vrei relaxare, vacanta in adevaratul sens al cuvantului, te cam incurci de copil. Alaptatul o fi el comod la drum, dar odata ajunsi la destinatie, mama de sacrificiu a bagat un du-te vino intre “vacanta” si bebe, de nu s-a lipit nici raza de soare de noul ei costum de baie cu bulinute. Deci… nu.

Una peste alta, ne-am ales cu: un copil isteric; niste rosii foarte bune; doua bucati de branza preambalata despre care nu stim de ce e, ca scrie in bulgareste; niste masline excelente; o farfurie de ceramica albastra; gandul la urmatoarea noastra vacanta, aia “adevarata”.

Happy Friday everyone:)

… sau “sa gustam din bunatatile locale”

Din capul locului fie spus, mancarea la mare la bulgari e buna si foarte buna. Exceptie facand hotelul groazei, incadrat la tzepe turstice de care poti sa-ti iei in orice tara, peste tot pe unde am mai mancat a fost bun. Ce nu inteleg eu e de ce zice romanul ca e ieftin, nu mi s-a parut. At the very least, e la fel de “ieftin” ca la noi. Ori poate unde-s eu o casnica stafidita la punga, in asteptarea indemnizatiei de crestere a copilului ce va sa vina cand, nu se stie.

In prima seara am mancat la restaurantul hotelului. Cand am vazut meniul international, cu fensisme care mai de care si putine feluri de mancare, am zis ca tre’ sa fie beton, cum altfel, ca doar asa zice la regula, ca restaurantul cu putine feluri in meniu e bun, iar ala cu meniul cat cartea de telefon e prost. Ntz. Niste porcarii mai mari la farfurie nu am mancat in viata mea. Piure de fulgi, sosuri grele si scarboase, carnuri tari. 100 de leva cu spaga cu tot.

A doua zi, deoarece aveam apartament cu bucatarie si dining room, am zis ca la pranz bagam supermarket, cu supliment de hamsii prajite de pe faleza. Nu ne-am intoxicat. Ba mai mult, a fost foarte bun. Ca bulgarii astia au branza preambalata excelenta (nu ca porcariile de la noi din magazin), au masline asa de bune cum numai in Grecia am mai mancat si, mai cu seama, au cele mai bune fructe si legume de pe fata pamantului, eu asa zic. Am cumparat de la tarabe rosii adevarate, de-alea de-o culoare pala pe afara si de un rosu intens inauntru, pline de carne, fara seminte, prin care uite-asa trecea cutitul ca prin unt! Am adus si-acasa si ca o paranteza, sunt decisa sa ma duc intr-un weekend la piata la Ruse sa ma aprovizionez, simt ca nu mai pot trai fara rosii bulgaresti si fara piersici de-alea de te manjesc pana la coate.

Seara am mers cu totii la un restaurant de-ala ieftin de pe langa plaja. Stiti genul, cu program artistic, cu fete de masa in carouri rustice. Aici mi-am uitat aparatul. Dar lasand asta la o parte, am mancat bun. Boo si-a luat lufar (zis si blue fish), la gratar, foarte proaspat si bun. Mishu a mancat calcan prajit, iarasi foarte bun. Eu am comandat coaste de porc, care nu m-au impresionat, eu fiind experta in mancat coaste si in general porc, in schimb, am mancat o salata de ardei copt absolut geniala, facuta cu ardei verde, nu rosu, si garnisita cu cozi de ceapa verde (ce idee excelenta!). Trei persoane, 90 de leva.

Am mancat in seara urmatoare tot la o terasa de pe faleza, de data asta si mai bun. Am luat ca aperitiv niste creveti cu unt, micuti, intregi (nu decorticati) si foarte gustosi. Apoi ne-am bagat patru oameni la platoul cu peste, care costa 32 de leva si era i-mens! Avea de toate – lufar, calcan, guvizi prajiti, alt ceva peste neidentificat la gratar, pe pat de cartofi natur tot. Nemaipomenit de bun. Chelnerul nostru n-o rupea nici el pe engleza, insa era extrem de atent si indatoritor. M-am prins pe urma ca pe terasa cu pricina, nenea care dadea cel mai tare din maini si te aseza la masa foarte curtenitor era chiar patronul, de unde si, zic eu, calitatea serviciilor si mancarea buna.

Ei si am salvat ce era mai bun pentru la sfarsit. Sozopol’s finest din cate am incercat noi – restaurantul El Greco, din Old City, fix la malul marii. Intai sa va zic ca orasul asta vechi, zona pietonala, e foarte misto. Nu e de mers cu copil in carucior, pentru ca sunt strazi de-alea pavate cu piatra cubica, pe care urci-cobori-urci-cobori. In plus, toate terasele foarte faine sunt de jur imprejurul acestei mici limbi de pamant inconjurata pe toate partile de mare, avand mai multe “etaje” cu mese spanzurate deasupra malului stancos. Noi ne-am asezat la cel mai de jos, ca aveam niste pescarusi si egrete de hranit. Ni se ceruse de catre ele in mod explicit un os de peste.

La El Greco asta am mancat niste incre geniale. Cand ni le-au pus pe masa, am zis ca-s clar trei cupe de inghetata, bulgarii astia iar au gresit comanda. Dar nu, erau fix aia, icre roz. Care nu doar ca aratau perfect pe background de fata de masa bleu-ciel, dar mai erau si prea bune.

Si-a mai luat Boo o salata cu neshte alea alea, buna, nimic special.

A venit pe urma niste halloumi la gratar…

… si-apoi – cei mai buni creveti din ce-am mancat pana acum, trasi in tepusa si pusi pe gratar. Plus un platou cu bruschete mici cu unt si cu ansoa, pe pat imens de salata cu ceapa verde.

Mishu a mancat un pestisor la gratar, din care a ramas doar capul, pe care dupa ce l-am pozat, l-am dat la pasari.

Desert n-am mai putut manca, dar n-am sarit peste cafeaua lunga si tare fara cofeina si nici peste bautura care m-a obsedat in toata vacanta mea bulgareasca, anume club soda de la Schwepps, adicatelea, sifon la sticluta.

Toata distractia a costat vreo 78 de leva, dar a meritat, ca am mancat mult si exagerat de bun.

Una peste alta, depedeve pretentii foodie, mi s-a parut ofertant Sozopolul, chiar daca, stand noi doar cateva zile mici si avand si copilul de gat, n-am putut sa testam foarte mult si informat, mergand fix la voia intamplarii. Iar voia intamplarii ne-a adus cel mai adesea farfurii pline cu mancare proaspata, care nu ne-a cauzat indigestie, ci doar amintiri placute. Ah, nota zece si pentru porumbul fiert de pe plaja, curat, uscat, exceptional. Prima oara mi-am luat unul, sa-l incerc. M-am intors si-am mai luat opt. Sa fie.

Ah, si sa nu uit, Chardonnay-ul de Bulgaria, mult bun si el.

Si daca n-ati inteles-o pe aia cu rosiile, va mai zic o data. Cumparati-va neaparat rosii bulgaresti de la tarabele cu fructe si legume care-s peste tot. Vedeti ca de regula aprozarul bulgaresc are si de-alea rosii intens, tuguiate la varf, cum gasim si la noi in piata. Acelea nu sunt bune. Cautati-le pe cele foarte mari, tesite, de un rosu stins asa.

Revin cu concluzia, dar pana atunci, bon apetit bulgaresc ceva de groaza va doresc!

Pai doresc sa ma disculp ca nu v-am scris pana acum, treaba e ca mi s-a stricat copilu’ dom’le, I want my money back… Ca dupa cinci zile in care patru adulti si-au dat interesul complet pentru ca Purcifer sa rada cu gura pana la urechi absolut tottimputottimpu, acum ca suntem iarasi noi doua in intimitatea apartamentului nostru ce nu contine nici piscina, nici bunica, nici fairygodmother, nici gurista cu bogat repertoriu de muzica populara bulgareasca, nici motor de masina turat sa toarca a la pisica fericita, copilu’ meu urla de dimineata pana seara for lack of entertainment. Este excelent, am slabit un kil intr-o zi, daca o tinem tot asa, in weekend ajung in sfarsit la greutatea mea pre-pregnancy. Anyway, sa va povestesc cum a fost la bulgari. Dar rog ingaduinta, deoarece relatez din transee, cu Purcifer trimitand catre creierul meu obosit numaisinumai istericale  (vorba poetului anonim, daca stiam ca asta e pretul, mai bine-mi bagam un batz in… sacosa).

Am plecat spre Sozopol miercuri dimineata, cu iGO pe telefon ca sa nu ne ratacim. Zicea iGO asta ca avem de parcurs vreo 370+ km, nu e mult, am zis noi. Am stat vreo 20 de minute la pod la Giurgiu, ca se circula alternativ pe cate un sens. Oricum, it wasn’t so bad, am mancat sandvis cu pate. Dupa care am trecut granita cu buletinul si fara alte explicatii, chiar ma gandeam ce chestie, aveam doua masini pline cu sacose, valize si cioroboaie, puteau sa fie acolo mii de tigari de contrabanda, bombe artizanale and shit, nimeni nu ne-a intrebat nimic. Da, plecatul de acasa cu o masina sport, o bunica si un copil accesorizat cum se cade necesita o a doua masina.

Am facut sapte ore deoarece: 1. ne-am oprit de trei ori sa hranim copilul. 2. prima suta si ceva de km dupa granita a fost parcursa de soferii nostri cu zero cofeina in sistem, pana cand am gasit un bar de zi pe sosea, de unde am cumparat cu euro cea mai proasta cafea eva’ – gust de picior imputzit and stuff, dar macar si-a facut treaba. S-a inviorat Boo precum floarea in ghiveci udata la radacina. 3. cica nu i-am lasat eu sa depaseasca. 4. am avut o bucata de drum de groaza pamantului, prin padurea cu gropi demne de Romania.

Am ajuns la Sozopol pe la cinci. Soare, frumos, port dragut de mici ambarcatiuni dichisite, mare albastra si curata. Ce mai, o fericire, am gandit noi, si am mai luat o gura de sandvis. Hotelul asta la care am stat – martinez.bg, e foarte bine plasat, chiar pe plaja. E de patru stelute, dar nu care cumva sa va treaca prin cap ca personalul stie boaba de engleza. Se vorbeste prin semne, cam ca prin toata Bulgaria. Cum bine a punctat the smartest husband, tre sa fie televizorul de vina, ca e dublat;) Ne-au trimis astia la apartamentul designat, da-i si cara sarsanalele sus la etajul 4, cand colo, ce sa vezi, apartamentul – o tristete. In afara de faptul ca avea un view dragut la piscina, era ponosit, nu curat (ca sa nu zic murdar) si destul de mic. Eu, fiind, cum mi s-a spus vicios in comentariu la un alt post, clientul pretentios, m-am dus inapoi la receptie si am zis asa: aveti voi un apartament mai mare si mai frumos pentru mine? Si numaidecat am primit. Un apartament dublu ca suprafata, cu trei bai si trei balcoane, cu adevarat misto, desi la fel de zdrentuit pe la colturi si nesclipitor a curatenie. Patru stele my behind:p

A doua zi a plouat. Nu ca a plouat, dar A PLOUAT. Frig al dracului si real feel 11 grade. Nu-i nimic, am zis noi, vom merge la (citez de pe site-ul hotelului) “The Inner Power Fitness at apartment hotel Martinez features state of the art cardiovascular and resistance equipment in fun and music filled setting.” Ei da, numai ca state of the art inseamna la astia in felul urmator: o banda care nu mergea, un cross trainer care scartaia si vreo doua aparate cu greutati, totul aranjat cu dichis intr-un spatiu cat baia mea mica si captusit cu aer conditionat de cea mai buna calitate, de-ala de te bate direct in cap precum crivatzu’. Deci, lesne de inteles, no state of the art gym for us. Lasa ca mergem sa ne chill in barul hotelului (literally sa ne chill, ca si acolo se dadea cu aer). Ne asezam pe canapelele destul de confortabile si comandam. Boo zice: “Aveti fresh de grapefruit?” Si barmanul bulgar: “Yeees”. Bring it on atunci, zice Boo. Bai si vine inapoi barmanu cu un suc de portocale toata ziua. Eu il iau de-o aripa si ma duc cu el la bar: “Nu va suparati, am comandat suc de grapefruit si asta e de portocale”. Urmeaza o conversatie ireala: “What’s the difference? It’s fruit”, zice bulgarul. “She does not like orange juice”, zic eu. “I like orange juice”, el. “Well, YOU drink it then”, eu. “I will”, el. Aaaa… ?! Da.

Foarte repede sa va spun si ca toate chestiile fancy trecute in meniu la restaurantul hotelului sunt niste porcarii sinistre. Piureul e din fulgi, pieptul de rata e opinca, in gemul de la micul dejun am gasit furnici, ceea ce, au incercat sa-mi explice amabilii sefi de sala, se datoreaza faptului ca am scos gemul afara pe terasa (nevermind ca erau zeci de furnici la lingura si ca aratau moarte de o saptamana:p). Pacat, mare pacat, de hotelul asta foarte fain, foarte bine gandit, cu piscinele lui superbe outdoor si indoor… Pacat. Bulgarii-s mai rai ca noi, mai stricatori de oportunitati si parca si mai nesimtiti in servicii.

A doua si-a treia zi a fost soare, frumos, ne-am balacit. Ceea ce e foarte important de consemnat este ca Boo a descoperit ca (de fapt) stie sa inoate. Am facut amandoua tirbusoane in pisicina pana ni s-au incretit degetele de la picioare.

Cu o zi inainte sa plecam, m-am sculat de dimineata cu feelingul naspa ca nu stiu unde mi-e aparatul foto. Da, ala scump. L-am cautat peste tot si nici urma. Da-i cu panica si plansete, de sarea rochia de plaja de pe mine. In cele din urma, ne-am dus inapoi pe fir, la o terasa la care mancaseram in prima seara. Era dimineata si nici picior de om la restaurantul vietii. O tanti care se foia prin zona. Zic: camera, camera, plangand si gesticuland gen “io fac poza acum in aer”. Femeia da din umeri si pleaca. Mai stam. Vine alta, mai tanara. Zice autoritar: “Sit down”. Ne asezam, asteptam. Vine chelnerita din prima seara, cu aparatul meu in mana. Zice: “No craaaaai, no craaaai”. Eu, printre sughituri de plans: “It’s expensive… and…” (insert tras mucii aici). Ii dam 60 de leva de care mai aveam prin portofele si ne tiram impresionate de cinstea bulgareasca, eu si Boo. Ca in Romania nu m-as fi asteptat sa-mi mai dea cineva aparatul uitat inapoi, ba mai mult, m-as fi asteptat sa mi-l fure direct.

Fac o pauza mica sa check on Iepu’ si-apoi am sa va povestec despre mancare, bine?

Later edit: S-a rezolvat. M-a sunat cineva din partea Altex, magazinul isi cere scuze, nu e ok ca am fost privata de bunul cumparat timp de doua luni de zile, spera ca imi voi recapata increderea in ei, s.a.m.d. Pe scurt, am primit banii inapoi. Si desi acest lucru ma bucura foarte tare, nu pot sa nu ma gandesc la o treaba: este evident ca nu am primit banii inapoi pentru ca asa era normal, nu i-am primit in calitate de client al magazinului, ci in calitate de bloggerita care a facut azi panarama in social media. Daca nu aveam blog, daca eram pur si simplu un client nemultumit, primeam nimic. Multumesc tare tuturor celor care au dat share, nu doar pentru ca m-au ajutat (cu puterea combinata a bloggerilor, care, iata, nu-i deloc de neglijat) sa-mi recuperez banii, ci si pentru ca asa, din share in share, mai invata si alde Altex ce inseamna un client nefericit si de ce adevarata misiune, aceea pe care Altex si-o trece cu mandrie pe pagina sa de Facebook, chiar ar trebui sa fie aceea de a deveni ”prima alegere a consumatorului”. Ei bine, Altex, pentru asta trebuie, intre altele, sa nu mai fiti “carpa-n fund” (Cabral dixit).  

Poate vreti sa stiti cum a reactionat domnul director cand s-a vazut coercitat sa dea banu-napoi. Nicicum, acesta e raspunsul. Nu si-a cerut scuze, nu-i nimic, au facut-o in numele lui oameni de marketing de la cele doua companii implicate in tarashenie. Carora le multumesc, dar le multumesc cu rezerva de mai sus, mi-as fi dorit ca aceste scuze sa fi venit si daca nu faceam tambalau. De fapt, mi-as fi dorit sa mi se respecte optiunea de a primi banii inapoi. Acest lucru ar fi facut sa-mi retin din start un graunte de incredere in ambele branduri, after all, se mai intampla, dar, nu-i asa, oamenii au fost corecti si eu, ca si client, am fost respectata.

Mergem mai departe. Intrebarea e… ce laptop imi iau eu acum si de unde. Poate aflu de la Simona Tache, care a lansat intrebarea inaintea mea, anticipand ca Altex si HP isi vor da mana sa faca the honorable thing;)

Cand ai un blog de-asta culinar, tentatia de a-l “intina” ocazional cu topicuri unrelated este… well… acolo, prezenta, lurking. Cel mai adesea, trag aer in piept si-mi vad de cratita, ma gandesc ca, pana la urma, nimeni nu intra aici ca sa-si ia  referinte despre altceva decat despre mancare. In mai bine de doi ani de cand exista blogul, nu l-am folosit nicicum ca platforma pentru vreo mare, majora, nemultumire. Era curat ca paharul, lucios-lustruit ca pantoful… pana azi. Azi sunt atat de furioasa cum numai ieri am mai fost si daca nu refulez aici, in intimitatea blogului meu ”calcat” de niste zeci de mii de oameni, atunci unde, va intreb. Sigur ca de ieri pana azi mi-am imaginat in fel si chip postul asta, de-o maniera plastica, razboinica, amuzanta pana la lacrimi si trista tot la fel, mi l-am scris in cap de zece ori, plin de naduf si suculent ca o fleica la gratar. As vrea sa dau dovada de maturitate (:p) si sa va prezint fara floricele situatia, dar deh, talentul literar si artistic nu ma lasa. Haideti sa vedeti ce-am patit.

Pe 4 iunie mi-am cumparat de la magazinul HP din Plaza un laptop. Si anume asta:

http://www.altex.ro/produse-it/laptop-1/mini-laptop-hp-pavilion-dm1-3110en-amd-dual-core-1-6ghz-11-6-3gb-320gb-amd-radeon-hd-6310m-windows-7-hp-argintiu.html.

Am ajuns cu el acasa, l-am dezbracat de cartoane si numaidecat l-am pornit. Cand, ce sa vezi, laptopul meu NOU era de asemenea STRICAT. Ei nu-i nimic, mi-am zis eu. Ma intorc frumusel cu el la magazin si-l returnez, nu, nu vreau sa mi-l schimbe cu altul, chiar nu mai am incredere in aceasta marca. Bun. Ma duc cu stricaciunea inapoi, deosebit de increzatoare in sansele mele de a-mi recupera banii. After all, nu trecusera nici macar alea 30 de zile in care (credeam eu) este ok sa returnezi orice produs in ambalajul original, for whatever reason. Ei, si acum intra in scena domnul Romeo S., DIRECTOR de magazin. Care, pe langa aerul avizat si superior care m-a iritat teribil de la prima noastra intalnire, mai doarme si cu legea sub cap seara. Dumnealui imi explica cum ca ea, legea, il indreptateste sa ma trimita cu calculatorul NOU, dar STRICAT, in service. Unde sa mi se repare calculatorul NOU, dar STRICAT. Si sa mi se dea inapoi de NOU. Bun. Plec, cu coada intre picioare.

Urmeaza niste bune saptamani in care Mishu se pune cu serviciul pe service-ul HP Romania. Ii suna zilnic sa se roage de ei sa-l ia pe stricat. Domnii de la service fac pase pase cu pisica moarta inapoi in sacosa clientului: “Ati incercat sa ii faceti restart de bios? Vedeti ca daca este o problema de software, platiti reparatia din buzunar, garantia nu o acopera”, ne ameninta dumnealor. In final, dupa nushcate insistente, sunt de acord sa primeasca bulitul. Maniera de “transmitere” catre service este si ea subiect de negociere. “Veniti dumneavoastra, prostilor care sunteti, care ati cumparat cu 2000 de lei un calculator gata stricat, deci, cum spuneam, veniti de-l aduceti in Colentina, pe strada Masina de paine.” In urma protestelor, trimit dansii un curier sa ridice paguba.

Il tin in service o luna. Mishu ii suna din doua in doua zile sa-i intrebe ce face mortaciunea. Aflam ca displayul e bulit, ca a fost comandata piesa cu pricina. Peste inca niste vreme, tot la insistentele noastre, ca nu va ganditi ca ne suna reparatorii, aflam ca piesa a venit. Dar, surpriza! Piesa e stricata. Se comanda din nou. Vine din nou. SOC: tot stricata. In final, in fata acestor dovezi evidente ca modelul HP Pavilion dm1-3110en e un rateu, domnii de la service cedeaza si ne dau negatie, cu recomandarea de a ne fi inlocuit calculatorul NOU, dar STRICAT, cu unul NOU, dar functional.

Excelent!, zic, lasa ca dealuim la fata locului cu magazinul, le explicam omeneste ca dupa aceasta aventura, nici intr-un caz nu ne dorim asta, banii inapoi si plecam quietly, uitam si de umilinta, si de cele doua luni in care puteam sa am calculator, dar n-am avut. Hai ca tre’ sa inteleaga.

Ieri seara revin in magazinul HP de la Plaza (care btw tine de Altex, am uitat sa va zic), cu cutia cu stricatul in brate. Ne intampina superior-avizat acelasi director de magazin. Care cerceteaza actele si ne anunta ca ne va schimba laptopul HP Pavilion dm1-3110en cu un alt laptop HP Pavilion dm1-3110en. “Nu vreau”, zic eu, “Dati-mi dvs. frumos banii mei inapoi” (ca deja ochisem un Dell numa’ bun la emag, pe care intentionam sa mi-l cumpar ca sa-mi sterg din amintire aceste luni triste). Ei, si de-aici incepe circul. Pe care nu mi-l mai amintesc foarte fidel, deoarece dupa primele replici schimbate cu domnul Romeo, imi pulsau tamplele cu puterea clientului batjocorit pe banii lui.

Ideea e asa: Altex este genul de magazin care respecta legea. Legea zice ca magazinul nu e obligat sa-mi dea banii inapoi daca imi pot oferi un alt produs la schimb. Dumnealor asa tare iubesc aceasta lege, incat, in detrimentul brandului de magazin, al brandului HP pe care il reprezinta comercial si al tranzactiilor viitoare catre niste potentiali clienti, prefera sa tina cu dintii de o vanzare de 2000 de lei decat sa faca ceea ce e cinstit, anume sa recunoasca porcaria, sa-si ia inapoi stricatul, eventual sa le retraga si pe celelalte HP Pavilion dm1-3110en din magazin, ca sa nu se mai tzepuiasca si altii. Da, nenica, Altex e genul de magazin cu viziune, care prefera sa vanda un laptop stricat de 2000 de lei decat sa-si multumeasca un client. Ia banu’ si fugi este sloganul lor. Mi s-a spus textual “Nu sunteti singurul client”. Clar ca nu sunt. Si pun pariu ca nu-s nici macar singurul client care a fost mishelit de Altex. Care a fost tratat de personalul magazinului cu profesional sictir si zero solicitudine. Ah, cel mai tare m-am enervat cand domnul director mi-a zis ca daca se mai strica o data laptopul, dumnealui personal imi da banii inapoi, ni tu service, nimic. Am innebunit pe loc! Deci asta era, un calculator tre sa ti se strice de doua ori, nu o data, ca sa poti primi inapoi banii tai…

Bai, rusine sa va fie. Rusine mare. Jur cu mana pe google search dupa “HP Pavilion dm1-3110en”, “HP Romania”, “laptop HP”, Altex, Media Galaxy, si alte cautari care vor duce cumparatorul interesat pe acest site, ca n-am sa mai cumpar de la voi nici macar un bec, o baterie, un cablu de doi lei. N-am sa mai am niciodata un calculator HP, sunt pe cale sa-mi arunc la gunoi si imprimanta HP si s-o schimb cu alta. Si stiti de ce? Nu pentru ca am luat-o razna pentru o paguba de 2000 de lei, ci pentru ca pot, pentru ca meritati. Pentru ca pe o piata unde exista ditamai oferta si concurenta, meritati sa afle toata lumea cum va purtati voi cu clientii vostri, chiar daca, dupa cum mi-ati explicat mie, mai aveti si alti clienti.

Ce va sfatuiesc pe voi, eventualii clienti-care-nu-sunteti-singurii-clienti: cumparati-va electronice scumpe din online. Legea va protejeaza in acest caz si puteti returna oricand produsul in 30 de zile, fara alte explicatii. Nu va cumparati HP Pavilion dm1-3110en. Un laptop care pleaca din magazin cu defect de fabricatie si se intoarce in magazin tot la fel pentru ca piesa bulita a fost comandata de doua ori si a venit tot asa, bulita, e clar ca e un model cu probleme. Trebuie sa mai stiti ca Altex sau HP sau cine ofera garantia, o ofera doar 1 an pentru acest model, in conditiile in care, in mod normal, garantia la un laptop este de trei ani. Nu va mai zic sa nu intrati in Altex decat daca sunteti pregatiti sa fiti calcati in picioare, pentru ca traim cu totii in Romania, tara unde, finalmente, orice ai face esti si *&^&^, si cu banii luati:(.

Asta iarna, pe cand burta mea era asa de mare ca abia incapea in sortul albastru primit cado’, le-am cunoscut for the first time in carnita si oasele lor pe fetele din echipa Electrolux. A fost, pare-mi-se, primul cooking session organizat de GolinHarris cu si pentru de-alde-noi-food-bloggerii-ce-ne-mai-place-papica…, si mi-am zis atunci “bai, uite ce chestie misto fac oamenii astia!”. De fapt, v-am zis si voua, aici. Au urmat altele, sh’aletele, si uite cum, la mai bine de jumatate de an since it all started, ma suna saptamana trecuta Roxana-draga-de-ea, sa-mi spuna ca se infiripeaza an all-time-cooking-marathon cu toata floarea cea vestita, un fel de Super Bowl al gatitului de placere. Nu se putea sa lipsesc, nu nu nu. Asa ca m-am milogit la buni lu’ Iepu’ sa babysit (mamiiii, te roog, te rog mamica mea, vreau si io sa ma duuuuc – stiti cum, doar nu tre’ sa va invat eu;), si dus-am fost.

Ei, daca data trecuta era zapada de-o palma in curte la Cortina, de data asta sa tot fi fost vreo 50C la umbra celor doua gratare sfarainde cu care ne-au intampinat mai-mult-ca-perfectele noastre gazde. Eu, nevorbita cum ma stiti (statul acasa m-a transformat intr-un monstru social), am navalit in miezul blogosferei culinare, excelent reprezentate la fata locului, precum gaina in gramada, cu gura pana la urechi si decibelii la mine. Pe aceasta cale imi cer scuze co-gatitorilor si co-mancatorilor mei Mazi, Le Blog Piquant, Placeri simple, Raftul bunicii, blogculinar.ro, gurmandino.ro, Dulcegarii culinare, Bucatar sub acoperire, Cooking with my soul, precum si acelora pe care nu i-am retinut pentru ca-s o varza (dar promit sa later edit dupa ce-mi fac temele:) – da, Carmen-de-la-Electrolux, degeaba ne-am prezentat cu totii ca la sedinta, ca eu asa emotii aveam incat am uitat tot, lame, I know. Ma iertati, oameni buni, pentru scleroza si pentru exuberanta atitudine-desi-n-am-baut-decat-o-bere.

Si-o limonada foarte buna, care ne invita s-o consumam sporit.

De cum am ajuns, am luat premiul pentru cea mai mare mizerie la bancul de lucru. Burgerii mei de curcan au mozolit tot ce le statea in cale, dupa care s-au perpelit la foc iute with a lil help from ma’ man, de atunci fiind cunoscuti drept cei mai urati burgeri de pe fata planetei. Ah, am aflat cu aceasta ocazie ca Electrolux face si tot felul de electrocasnice de-astea mici si indispensabile, like blendere, choppere si mixere verticale, I had no idea. Sunt ultrasilentioase si arata stylish too, cred ca lui Iepu’ i-ar placea de ele, chopperul meu vechi face atata scandal ca te scoala si din morti:p Asa ca e either maruntit patrunjelul, or culcat copilul. Deci… da.

Am terminat repejor. Ceea ce nu ni s-a parut ciudat decat mai incolo, dupa lasatul intunericului, cand unii mai trudeau inca la bucate, pe cand altii o frecau royal pe sezlong sau cu picioarele in piscina. Si pentru asta ne prezentam scuzele.

Am mancat… dar ce n-am mancat! Nici nu mai tin minte! La sfarsitul operatiunii, aveam de-a face cu un bufet cat China, mai ceva decat la o nunta romaneasca. As vrea sa mai tin minte tot, as vrea sa fi putut gusta din toate. Dar asta ar fi presupus probabil o spitalizare mica.

Nu m-am abtinut, sa nu ma intelegeti gresit. Am gustat pe pielea mea urmatoarele feluri de mancare (pe care, sadly, nu prea sunt in stare sa le descriu): niste cartofi cu boabe de mustar, susan, si altele, indieni asa; baghete cu unt, ierburi si mozzarella – perpelite pe gratar in folie de aluminiu – the most awesome thing on the menu!, mai tare ca porcul; speaking of which – porc marinat de Mazi in niste cevauri cu zeama de portocale intre altele; pui marinat de Mihai, cu un fel de salata greceasca alaturi; un peste marinat senzational, despre care mai mult nu stiu sa va zic, dar promit sa aflu; o salsa cu ananas absolut divina; cous cous cu legume si stafide; porumb copt; coleslaw, tzatziki si sos tartar, toate la un loc; ciuperci fripte, cu topping de rosii si verdeata; vinete cu feta si rosii… of, nu mai stiu…

Needless to say ca totul a fost excelent. Si ca ne-am distrat. Si ca am plecat pe la miezul noptii-trecut-de, mai mult de rusinea alora de mai si munceau a doua zi, ca daca era dupa mine si dupa Mazi, ne-am fi asternut pe iarba de langa piscina la o bere si-o poveste toata, pana-n zori.

Ah, si sa nu uit sa va zic de panna cotta buna buna cu care ne-au rasfatat gazdele noastre si care mergea la fix dupa porceala si caldura dupa-amiezei noastre prelungi.

Multumirile le trimit imprastiat catre everybody, de la badica la opinca. Abia astept sa mai facem. Draga Electrolux draga.

Suntem aici, toate bune, nici nu stiu cum a trecut o saptamana fara sa va scriu ceva, orishice. CrisD ma intreba daca mai mancam, go figure! Adevarul e ca se intampla viata cu noi si pe langa noi si-am ramas in urma cu povestile. Asa-i ca va era dor de mine?:)) Ia sa vedeeem.

Saptamana trecuta am mancat la Chez Marie. Mai fusesem o data acum mai bine de juma’ de an si ramasesem cu nostalgia icrelor (tiii, ce titlu bun de roman postmodern) si-a doradei in crusta de sare, pe care nu intentionam sa le ratez nici de data asta.

Dar ma scuzati ca v-am bagat direct in subiect fara sa va povestesc ce placut e la Chez Marie pe terasa vara, mai ales daca te gasesti cu fata spre biserica anglicana de langa Gradina Icoanei…

… si daca in frapiera se raceste vinul alb, numai bun de sprit. Personalul e de poezie, rar am intalnit chelneri mai amabili. Amabilitatea costa, asa ca nu va intindeti la recomandari de vinuri cu ei, caci riscati o gaura serioasa in buzunar. Mai bine luati o berea casei, foarte mult buna, am inteles ca e produsa de Tuborg special pentru Chez Marie si deloc nu strica unei seri calduroase de vara.

In scopul unei relatari cat mai fidele, sa stiti ca mi-am bagat botul si in farfuriile altora. Iata ce am aflat pentru voi:

Salata de vinete – excelenta. Salata caprese – not so much. In loc de busuioc proaspat e un pesto soios. Mult mai buna e aia de la Vapiano, zau!

Am mai gustat dintr-o salata cu piept de rata care nu m-a dat pe spate, din prajitura cu mere pe care si-a comandat-o Mishu nu am apucat nici macar un pic:p, in schimb…

… fondantul de ciocolata pe care l-a comandat Boo este to die for, iar mie nici macar nu-mi place ciocolata! Fondantul asta e o prajiturica gen brownie (a se vedea si pofti la poza de deschidere), din care tasnesc rauri de ciocolata cand o strapungi cu lingura. Langa ea sade o cupa de inghetata, care se amesteca perfect cu ciocolata lichida. Leshin de placere cand imi aduc aminte. Si ma gandesc ca abia astept un encore la Chez Marie ca sa iau si eu fondant, pesemne la anul, caci restaurantul e asa pricy, ca nu ma vad accesandu-l prea des.

Cam asa despre Chez Marie. Sper ca v-am redeschis apretitul cu asta, dar ce-mi doresc eu de fapt e sa va povestesc despre botezul lui Iepu’ the precious, am tot amanat pentru ca inca nu mi-au venit pozele de la Dan, dar ma tem ca persoana mea asa de lesne autoimpresionabila nu se poate contine de Iepu’-drag si nestavilite porniri materne de-alea grave, asa ca urmeaza o relatare siropoasa, din care o sa aflati, intre altele, de ce fac oamenii copii. Un lucru pe care mi-as fi dorit sa il inteleg si eu inainte sa il fac pe-al meu, dar e cu adevarat imposibil acest lucru.

Bai ce trece timpul, fantastic! Nu mai stiu daca e duminica sau marti, nu stiu ce anotimp e (ceea ce s-ar putea sa nu fie fix vina mea, avand in vedere starea vremii), uit zile de nastere, uit sa raspund la mesaje, vai steaua mea. Nu stiu cand a facut Iepu’ o luna jumate, parca ieri inota in hainele cele mai mici care exista si-acu’ deja am o ditai sacosa cu carpeturi care nu-i mai vin, unele chiar neatinse de iepurimea sa. Cumva, desi nu stau o clipa locului, ma plictisesc. Da. Ma plictisesc. Mi-e dor sa-mi iau lumea in cap, sa ma duca trenul unde miroase a iarba proaspata. Mi-e dor de liniste. Slava domnului ca mai vine lume pe la mine sa ma mai scoata din rutina (ca in filmul ala Ziua Cartitei, cu un nene care traieste aceeasi zi over and over again pana invata sa treaca prin ea absolut fara greseala).

Saptamana trecuta m-am vazut cu Printesa. Care ma stie de purcea pofticioasa si nu exista sa vina fara mancarea cea buna asupra mariei sale. Ce sa fie, ce sa fie, zice ea. Si-mi aduc aminte ca, inainte sa nasc, mancam foarte bun la Afi, ceva mancare asiatica de la un fast food nou pe numele lui Thang Long AFC (colt cu patinoarul, nu aveti cum sa ratati).

Foarte buna treaba au facut baietii astia. Cautandu-i azi pe net, am vazut ca mai au un restaurant in Pitesti – http://www.afc.com.ro. Ce-mi place la ei e ca par asa, foarte autentici. Desi in mall-ul cu pricina sunt si alte restaurante cu pretentii de gen (Wu Xing si Chopstix – mega bleah!), asiaticii de la mama lor vad ca vin sa manance la Thang Long, ceea ce gireaza locul. Meniul e o combinatie de bucatarie thai, chinezeasca, vietnameza, plus niscaiva chestii indiene, plus sushi. De obicei mananc de la ei vita cu ciuperci si ceva orez sau noodles. Am incercat si sushi-ul, nu m-a dat pe spate. In schimb, acesti creveti pane cu orez simplu si sos dulce acrisor m-au spart. Buni ceva de groaza! Paneul ala e minunat, l-as manca gol!

Taiteii par de casa, nu-s in niciun caz ceva ce gasesti la supermarket. Legumele din toate mancarurile sunt crunchy, cu tot gustul la ele. Mancarea nu-i nici pe departe asa sarata sau grasimoasa cum ne-au obisnuit majoritatea restaurantelor “chinezesti” din oras. Totul foarte bun, asta e concluzia. Si affordable. Pret corect de upper-end fast food stuff. De dragul autenticitatii, personalul e cu totul si cu totul de-acolo, ceea ce duce la probleme de comunicare (vorbesc romaneste doar cat sa stie pe dinafara meniul, daca te bagi in seama cu ei, clipesc des). Dar felurile de mancare au numere si sunt identificabile cu degetul (dati-mi si mie “aia”), asa ca no biggie.

Revenind la oile noastre, cititi aici efectul Iepurelui roz asupra Printesei – we love you too <3. Da, ne place cand Printesa danseaza in ciorapi colorati prin sufrageria noastra, cu bebe in brate, cand Dana ne curata cartofi, cand Boo ne coace briose si Mazi placintele cu mere. Avem nevoie de mult de tot rasfatz zilele astea. Si aici ma refer atat la Iepu’, cat si la ma-sa.

Nu-i asa ca-i din ce in ce mai frumoasa? De cinci nopti (dap, le numar!), nu ne mai trezeste noaptea sa manance, ceea ce e foarte frumos din partea ei. Sambata am cercelat-o for good. Si pe 19 iunie o botezam pe numele ei adevarat Lorelai Victoria. Si maine fac un rulou de curcan umplut. Cam asa.

… mancam de la altii! Duminica la Vulturul:

supa crema de legume

ostropel de pui cu cartofi natur

ciolan cu varza

rulou de pui cu piure

pastrav prajit, cu mamaliguta si mujdei

coupe Jaques

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Si un anunt “publicitar”: am citit pe Facebook ca “baietii” de la Bucate pe roate se muta in sediu nou, pe undeva prin Dristor. Cu aceasta ocazie, citez:

Pentru a sarbatori cum se cuvine mutarea intr-un spatiu nou, in ziua de 14 martie, la BUCATE PE ROATE platesti pentru orice produs doar 50%. Oferta este valabile Luni, 14 Martie, pentru comenzile facute online pe situl nostru www.bucateperoate.ro. Comenzile minime in functie de zonele de livrare se vor afisa Vineri, 11 Martie.

Asa ca daca sunteti la birou azi si n-ati testat niciodata Bucatele, sounds like a good day to do so. O saptamana minunata tuturor!

                          Azi n-am pentru voi o reteta (noi la pranz mancam iarasi asta – http://easypeasy.ro/2011/01/placeri-simple, ca inca n-am depasit momentul “orez basmati egal love”), dar am o recomandare. Si anume, cerealele preferate ale australienilor – Weet-Bix. Noi le-am descoperit acum cateva luni, adusesera la Mega Image si ni s-au parut interesante. Intai le-am testat pe Mishu, care a supravietuit. Nu doar atat, dar s-a si supraincantat despre ele, categorisindu-le drept the ultimate breakfast of champions. Cat despre mine, mare atentie nu le-am dat, ca in varianta clasica arata oarecum a carton presat.  Oh well, ca toate lucrurile bune, intr-o zi au disparut si astea de la raft. Si de-atunci, de cate ori intram intr-un Mega Image, Pufix ofteaza din adancul sufletelului dezamagit – “iar n-au Weet-Bix”. Si mie mi se rupea inima.

Saptamana trecuta mi-a dat in sfarsit prin cap sa Google them, ca poate poate gasesc un alt provider. Ceea ce s-a si intamplat. Le-am gasit de cumparat la cateva magazine online, dar cum importatorul era, si anume, acelasi pentru toti, am aflat cu regrete eterne ca nu aveau varianta clasica in stoc, ci doar doua varietati cu fructe. Am luat si de-alea, si de-alea, sa vedem cum sunt. Si de data asta m-am bagat si eu, nu doar Mishu. And boy, was he right! Sunt geniale! Nu doar ca-s super-healthy (contin fulgi de grau integral, bucăti de fructe, fibre, fosfat de calciu, fier, vitamine), dar is asa de bune cu lapte! Si asta va zice cineva care uraste laptele.

In varianta cu fructe nu au zahar adaugat, ceea ce iarasi este un plus. Inainte sa le descopar, aveam varianta 1 – fulgi de-aia integrali de diverse cereale, naspa gust, naspa consistenta, sau varianta 2 – porcarii zaharoase care par bune, dar nu-s deloc asa, si te umplu de leshin in cel mai scurt timp dupa ce au fost consumate.

De doua zile de cand mananc Weet-Bix ma simt so much better, parca si vitriolul din stomac s-a mai potolit. Anyway, clar sunt cerealele mele preferate si n-am de gand sa mai raman fara. E drept ca abia astept sa apara pe stoc cele simple, pentru ca-s mult mai ieftine si, la naiba, fructe pot sa le pun si eu. Am citit pe net ca ar avea cam mult sodiu, asa ca nu e bine sa exageram cu ele (cum zicea un nene din Australia pe blogul sau ca mananca 20 de bucati de-alea mari de Weet-Bix la o masa:p). Dar da, nicio zi fara Weet-Bix:D

Mai multe despre asta aici: http://www.weetbix.com.au. Aussie kids are Weet-Bix kids, zice sloganul. Eu zic – moi aussie;)

PS: Data trecuta cand am recomandat ceva cu toata bucuria si caldura – adica fructe congelate de la Auchan, le-ati cumparat pe toate:)) Ca m-am dus eu in weekend si nu mai aveau deloc. Asa ca de data asta, va rog, save some for me:))

Aseara am fost la Alioli - restaurant cu specific spaniol despre care citisem pe blogul printesei si pe care imi doream foarte tare sa-l vizitez, de ceva vreme. Acu’, nu stiu cat de relevanta este parerea despre mancare cu specific spaniol a cuiva care n-a calcat vreodata prin Spania, nu ma hazardez sa comentez autenticitatea momentului culinar astfel trait, dar o sa va zic despre Alioli ca e bun, e foarte bun.

In primul rand, Alioli e o afacere de familie, ceea ce intotdeauna ridica valoarea unui astfel de loc. Pentru ca omul ala care a muncit ani buni in Spania si s-a intors in tara cu drive-ul si dorinta de a-si face un rost pe harta restaurantelor din Bucuresti, cu siguranta are o doza sanatoasa de entuziasm si implicare in plus. El vrea ca lucrurile sa-i mearga, vrea sa-i prospere carciuma si clientul sa plece multumit. Judecand dupa cat de plin era localul intr-o aleatorie seara de joi, as zice ca patronul de la Alioli a reusit ce si-a propus. Dar sa vedem ce-am mancat (sorry for the crappy pics, dar lumina din local, desi foarte placuta ochiului, a fost moartea aparatului, ca sa zic asa).

Pai am inceput cu creveti. Proaspeti rau, perpeliti pe gratar cu totul si serviti calzi, cu lamaie. Si cu paine proaspata de casa, prajita usurel pe plita. Si cu alioli – cea mai buna chestie ever – o pasta de usturoi cu lapte scazut, asa fina si deloc deloc grea (daca am putut eu s-o mananc fara niciun fel de consecinta neplacuta dupa aventura cartoful-cu-slana-si-usturoi de saptamana asta, e clar ca e ok).

Au urmat sardinele pe gratar, peste care am turnat dintr-o cescuta sos din ulei de masline, patrunjel si usturoi. Si-apoi un peste foarte bun, a carui denumire am uitat-o – incepe cu b, asta e tot ce stiu (:p girls cu care fusei la restaurant, voi mai stiti cum se chema?). Pestisorul asta se prezinta intr-o marinata de otet cu condimente, e usor picant si foarte foarte bun.

La felul principal, Boo si-a luat o salata cu ton, iar eu si printesa am sherat o paella cu pui si fructe de mare (btw, mi s-a facut rapid si-un training, ca n-am avut de lucru sa zic ca am facut eu acasa paella buna si-asa am aflat ca paella facuta la wok sau in oala nu se pune, necesitand eu rapid o tigaie de-aia speciala, nu foarte inalta, in care minunatia sa scada de nu se poate). Interesanta interpretare la salata cu ton, I must say si I must try. Ca in loc de clasicele porumb, ceapa, alea alea, ce se mai pune de regula in salata asta, salata de la Alioli avea mozzarella si ardei iute rosu copt.

Daca va imaginati ca trei delicate, una cu un ficat in plus, aveau sa sara peste desert dupa un asemenea dezmatz, apai rau va inselati. Scurt asa: eu – tarta cu mere si inghetata de vanilie (nimic special, corecta, buna, va recomand sa cereti fara sirop pe deasupra, ca e dulce enough as it is). Printesa – sabañón de migdale cu inghetata de lamaie si ciocolata fiebinte (poza de deschidere). Boo – Muerte Por Chocolate – cea mai tare chestie, care rivalizeaza numai cu ceea ce eu numesc desertul diavolului (ceva ce-am mancat in Grecia, un fel de corn insiropat in miere, care avea la mijloc ciocolata, gem si nuci).

Despre Alioli mai trebuie sa stiti ca e nitel on the expensive side. Nu-i un loc in care sa mananci de pranz in fiecare zi. Un fel principal costa in jur de 35-40 de lei, chiar si mai mult daca-i ceva special. Exista insa si meniuri fixe, cum ar fi cel cu 10 tapas la 50 de lei.

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Cam atat despre mancare. Partea a doua a acestui post isi propune sa va treaca rapid prin teoria mea, complet neoriginala, care zice ca totul in viata se bazeaza pe chemistry. Dezbatand noi aseara, la un crevete si-o paine cu maglavais usturoiat, treaba cu blogurile si bloggerii, am incercat sa raspundem la intrebarea: “de ce mi-ar citi cineva blogul?”.

Si mi-am pus eu palaria de cititor oribil de selectiv, si-am ajuns instantaneu la concluzia ca motivul pentru care citesc cu consecventa un blog nu-i contentul neaparat relevant (citesc chestii care, aparent, nu au nicio treaba cu mine, de exemplu un blog al unei femei casnice din Israel, o tipa din cale-afara de religioasa, care crede ca rolul femeii pe pamant e sa fie homemaker si atat), ci mai degraba e chimia pe care o am cu autorul sau. Ca si in viata, stiu din primele secunde, de la primele randuri, daca o sa ma intorc pe blogul ala sau nu. Simt sau nu simt. E o punte care se extinde sau nu, absolut imediat, intre mine si cel care scrie.

Si cand e right, much like in real life atunci cand chimia exista, e cu fluturi in stomac, cu insatietatea aia tipica de mai mult si mai mult. Si cu emotia, intr-o buna zi, a cunoasterii in carne si oase a celui pe care-l citesti, say, de un an sau asa, intalnire care, in chip rotund si minunat, iti confirma intru totul imaginea pe care ti-ai format-o despre omul cu pricina.

Ceea ce incerc sa zic e ca, draga printesa, nu esti nimic din ce stiam deja ca nu esti, au contraire, esti exact asa cum te-am visat, ca dealtfel toate printesele. Sub salteaua ta se afla cel putin un bob de mazare. Ma bucur ca ne-am cunoscut, in sfarsit.