category: life


feed the good wolf

September 21st, 2015 — 4:13pm

mood swings

E povestea aia Cherokee cu doi lupi, o știți? Cică erau doi lupi în capul omului, și unul era rău, și unul era bun. Ăla rău era RĂU. Furia, invidia, tristețea, regretul, lăcomia, aroganța, mila de sine, vinovăția, resentimentul, inferioritatea, trufia, superioritatea și ego-ul. Ăla bun era BUN, măi. Veselia, pacea, iubirea, speranța, seninătatea, modestia, bunătatea, benevolența, empatia, generozitatea, compasiunea, încrederea. Și se făcea că se luau ăștia doi la maciuci, și întrebarea de o mie de puncte era care lup o să câștige, până la urmă. Pauză dramatică. Ăla pe care îl hrănești, doh!

Prima oară când am auzit povestea asta, parca să zic că-i și vedeam pe lupii ăia, așa de tare m-a impresionat. Unul negru și fioros mă trăgea cu colții de cracu’ de la blug, celălalt, pufos și alb, făcea rostogoale pe lângă mine, în timp ce cu coada îmi îndesa în adidași ursuleți de gumă atent selecționați.

După aia am îngropat-o. S-a fâsâit. O fabulă ca toate fabulele, am zis eu. Până la urmă, ce știu indienii și lupii lor? Ce știu indienii și lupii lor e că, practic, dacă semeni vânt, culegi furtună (crossover ‘țelepciune popuara all the way!). Stăteam și mă gândeam azi, după ce feedul de facebook mi i-a scos iar în cale pe bestioșii imaginari, la subiectul central de conversație cu oamenii cu care lucrez, adicătelea mâncarea. Fix așa operează omul și o schimbare a apucăturilor lui alimentare. Dă de mâncare la lupini. Toată treaba e să câștige rostogol-pufoșenie. Iar dacă platouașul e pe baza de tristețe, comparații cu alții, self pity, vinovăție, gândul că ești pedepsit și cu ciungă-n păr, resentimentul față de tine sau față de altul care-o are mai bine, atunci precis câștigă lupu’ negru, true story.

Cândva săptămâna asta o să vă povestesc ce halesc “bot îmblănit” ăia doi:-)) Scot în sfârșit niște statistici, dupa un an de activitate și 168 de cetățeni cu care am lucrat pe individual. Foarte interesant o să fie. Sneak peak: sângerosului îî plac detașat cola (zero) și ciocolata.

Până atunci, feed the good wolf, vă oblig! 🙂 Întreabați-vă mereu, atunci când aveți de făcut o alegere, “What would Elizabeth Taylor love do?” Și când e despre mâncare, și când nu e. Să alegi cu dragoste, nu cu lipsa ei, e cea mai buna coregrafie cu care să te miști prin viață.

PS: Poza e de mood, lupii nu se văd, că-s, desigur, în imaginația fiecăruia.

Comment » | filled under: food coaching, life, off topic

budapest, not bucharest. despre cum am trăit cel mai sus într-un oraș în care m-aș întoarce doar dacă aș avea un motiv foarte, foarte bun

August 24th, 2015 — 3:06pm

budapest

Cred că era acum niște luni, poate două (?), în tot cazul nu multe, când prietena mea C. (hashtag “ceamaidrăguță” și, respectiv, “decât23deani”) mi-a fluturat pe la nas ideea de Sziget-festivalul și al lui 11 august cu Florence + The Machine, această, pentru mine, perpetuă situație de skin orgasm și playlistul etern al oricărei mașini în care mă urc, dar și al vieții în general. Da, să-i zicem playlistul vieții. Husband a zis numaidecât “să mergem!”, loc de pus capul s-a întâmplat să știe Boo, care făcuse niște mulți purici pe la Budapesta, biletul pentru o zi de festival nu era ceva de speriat (55 de euro), așa că, una peste alta și ceva mai spontan decât se iau de regulă deciziile în familia cu copil, ne-am trezit antamați pentru ceea ce avea să se dovedească un caz clasic de “vaidemine”, once in a lifetime.

“O să ne ținem de mână!”, mi-a zis C., beculețe de pom în ochi și tot, în timp ce frecam amândouă cu poalele de la rochiță canapeaua Simbio pe piesa noastră la comun preferată, Delilah. De parcă mai aveam nevoie de vreun incentive. Tot iulie s-a scurs în gaura neagră a live-urilor lui Florence de pe YouTube, nu știu când a trecut. Umblam prin viață cu frisoane, mă gândeam numaișinumai la asta. Avea să fie, așa mă gândeam. Eu aveam să fiu acolo, cel mai sus.

Pe 5 august (da, mi-a rămas), căutam nimic pe internet și mi-a sărit în ochi un desen. Se făcea că era un iepure în care cineva pictase un vers din doarpiesameapreferată, Rabbit Heart. “I must become the lion hearted girl”. L-am văzut și am știut că e al meu. Îl vedeam deja pe mâna dreaptă, îi vedeam locul. Am rugat-o pe Dana-de-la-Simbio să-mi dea contactul oamenilor cu tatuajele și le-am scris un mail. Mi-a răspuns Irina, nu aveau ceva liber mai devreme de 20 august. Am sunat-o atunci, pe loc. I-am spus povestea: știu că sunt clientul ăla pe care îl urăște toată lumea, dar mie îmi trebuie neapărat neapărat iepurele săptămâna asta, duminică plec, mă duc la concert, știi tu, Irina, cum o să fie, când eu o să fiu acolo aproape de scenă și EA o să cânte Rabbit Heart și eu o să ridic mâna AIA, și pe mine o să scrie CURAJ, și o să simt că aș putea muri de fericire dacă nu tot fericirea m-ar ține în viață… Irina, înțelegi? “Of, ce-mi faci tu mie”, a zis ea, și am știut că gata, o să se întâmple. M-a sunat în zece minute, m-a chemat vineri, mi-a zis să nu întârzii nici măcar un minut, am ajuns cu 20 de minute mai devreme. A mers Dana cu mine. Am împărțit momentul ăla. Știa ea că o să vreau să împart.

fresh ink

 “O să-l iubești toată viața!” mi-a spus Teo, în timp ce scotea la iveală pe pielea mea ce era deja înăuntru de ceva vreme. “Toată viața nici nu-i mult”, m-am gândit eu.

Așa se face că am plecat la Sziget proaspăt tatuată, spre dezamăgirea mamei căreia nici în ziua de azi nu-i vine, practic, să creadă că nu se spală.

Drumul până la Budapesta mi s-a părut lejer. Ne-am oprit să mâncăm de prânz la Taverna Sârbului de la Drobeta, mâncarea e mediocră și overpriced, dar vederea e mișto, pe asta cred că se bazează și ei. Doar pe asta.

La Arad am ajuns pe seară și am făcut un detour de cinci minute, să-mi văd eu casa copilăriei. Nu mai fusesem din 2008. Se vânduse între timp unor oameni foarte de treabă, care, din nefericire pentru mine, o schimbaseră cu totul, de n-am mai recunoscut nimic. Nu e bine să te atașezi de case. Au tăiat via. Au turnat placă de beton. Am plâns.

Era ceasul 9 când am intrat în Budapesta. Apartamentul în care am stat e vis paradis, foarte mult mi-a plăcut. Ca în poze sau poate chiar mai fain decât în ele. Aici îl puteți vedea, recomand, o să vă placă. E mare, frumos decorat și așa-ceva-nu-există de bine plasat, la cinci minute de orice, în centrul centrului. Are la parter un restaurant sirian fără pretenții, dar cu mâncare gustoasă.

Nu mi-a plăcut Budapesta. There, I said it. Nu e genul meu de oraș. Mi se pare rece, înalt, prea cu străzi largi. Murdar ca acasă. Cu oameni neprietenoși cum n-am întâlnit în alt colț de lume. Dacă nu m-aș fi dus pentru Sziget, mi-ar fi părut rău de banii dați. Așa, cu prieteni și pe veselie, l-am suportat bine, cu canicula lui cu tot.

Mare lucru nu am făcut în orașul care nu e Bucharest, ci Budapest. Nu am ce recomanda, decât poate restaurantul The Vintage Garden, cu anexa lui, cofetăria The Sweet By…, plus niște sushi bun la Nobu (da, au Nobu, that’s pretty cool). Like I said, nu m-am dus pentru turism, așa că nu a fost dezamăgire. Eram acolo cu treabă, aveam ceva de trăit, era bine.

sziget

Marți, în ziua cu concertul pe care îl așteptasem toată vara (toată viața chiar), m-au bușit emoțiile. Dacă nu o să stau bine pe cele două picioare, în 37 de grade care erau? Dacă nu o să ajung destul de aproape? Dacă o să fiu răpită de extratereștri la și douăzeci și nouă de minute? Mi-am propus să mănânc bine (am mâncat aproape nimic), să nu beau alcool (am băut o bere), să iau vitamine (le-am uitat acasă), să fiu în top shape (eram varză). Am ajuns la festival în jur de 6 seara, la timp pentru Asaf Avidan pe care nu voiam neapărat să-l aud, iar după ce l-am auzit mi-am dat seama că efectiv, dar efectiv nu voiam să-l aud, nici puțin, nici… deloc. Așa că am dat o tură prin perimetru, cu gândul să ne întoarcem la scenă cu o oră înainte. Mi-a plăcut la Sziget. Atmosferă mișto, lume multă, organizare brici. Vălătuci de praf ca la Madonna, că pe jos era țărână, nu iarbă, dar deh, nu poți să le ai pe toate. Măcar ei au festival.

Ne-am întors la main stage cu o oră și ceva înainte să înceapă concertul FATM. Fix atunci se produceau niște neni, ceva trupă ungurească purie, cu șapte vocaliști și vreo trei toboșari, o gălăgie de nedescris. Ne-am înfipt cât de adânc am putut, până la foarte-aproape de limba scenei, aia care se întâlnea cu mulțimea. Și-am stat acolo într-un volum ce corespundea la fix amprentei mele la sol, de trebuia să-mi flexez coatele invers dacă voiam să ridic mâinile. La momentul ăla, însă, nu mai conta fiziologia. Nu-mi trebuia nimic lumesc. În afară de C., de care mă rătăcisem cumva în mulțime. Și știam precis că dacă nu o să ne găsim, o să-mi intre tristețea în suflet ca nasturele de blug strâmt în burtă. Mulțumesc pe această cale celor care vin cu steaguri la concerte, că așa am putut să ne dăm un reper despre unde dracului suntem între jdemii de oameni, și lui A. care a zărit-o pe C. la câțiva metri de noi, a apucat-o de mână și a tras-o peste pământ, peste oameni, în îmbrățișarea mea direct. Nu ar fi fost aceeași treabă dacă nu ne-am fi găsit, dragă C., atunci, sau cu un an înainte.

Aici se termină cuvintele. Aici începe muzica. Cum a fost? A fost tot. Tot a fost. Am trăit într-o oră și jumătate ceea ce se poate trăi. Am fost sus, am fost jos, am sărit, am cântat (un fel de-a spune), am văzut-o de foarte aproape, mi-am ținut respirația când versul de pe mâna mea s-a făcut pod între noi, mi-am simțit ochii arzând pe How Big, How Blue, How Beautiful, i-am stins cu apa din ei,  mi-am aruncat tricoul de pe mine în aer la Dog Days și când s-a terminat, n-am putut vorbi jumătate de oră.

Întoarsă în țară am decis că mi-e dor să lucrez la un proiect care are ceva de-a face cu muzica și am pus pe hârtie ideea care o să-mi schimbe viața.

A fost o vară magică. Și eu pe lângă ea.

8 comments » | filled under: life, off topic, vacante

bucket list de august, sau, cum ar veni, 5 lucruri pe care să le faci neapărat (și practic degeaba), dacă te coclești în București

August 4th, 2015 — 6:20pm

avioane

Câteodată ai o stare pe care vrei să o lași în urmă. Și atunci tre’ să faci ceva, dar ceva-ul ăla să fie fix degeaba. O prostioară. O leimoșenie de care să râzi cu complicele tău și după treijde ani, când maxima excitare o să fie ieșitul în public fără proteză. Sub deviza “aventură și confort”, vă prezint lista micului bipolar pentru luna august. Adică unde să fugi de-aStarea. Ia.

1. LA AEROPORT. Te urci în mașină, dai muzica tare (Manson, anyone?), o iei neapărat prin centru (Magheru, Piața Victoriei, Aviatorilor, Charles de Gaulle, Arcul de Triumf, Piața Presei, Băneasa). Pitstop la mall, ceva picnic dezgustător în parcare, pe capota mașinii (Cinnabon și Illy – a match made in disgust heaven!), and off you go, tu zi air’port! Tragi la plecări, e mult mai mișto decât la sosiri. La sosiri sunt mulți care atârnă, la plecări e doar lumea care pleacă. Adică poți să ai satisfacția că doar tu ești acolo fix degeaba, e mișto, mă, e mișto 🙂  La etaj e o cafenea de unde poți să te uiți la avioane. Nu au muzică, tre’ să-ți pui din telefon. Au limonadă, e bună, mai taie din greața post Cinnabon. La întoarcere vezi să nu te oprești la Pain Plaisir dacă e luni. Lunea e închis.

2. LA KM 49 PE A2. Ce e acolo? Ce să vezi, un OMV! Parchezi, bei o cafea la Viva, mănânci biscuițelul Speculoos, mototolești ambalajul și îl azvârli la gunoi cu tot cu starea. Când te duceai erai sâcâit, de întors te întorci pe soare. Cu viteză viteza legală. Înapoi, le zici tuturor că ți-ai lăsat dracii la km 49. O să se uite ciudat la tine și asta o să fie relativ amuzant.

3. ÎN FAȚA BLOCULUI, cu laptopul. Ca să vezi până unde bate wi-fi-ul din casă. Și să faci fix același lucru pe care l-ai fi făcut și înăuntru. Mai puțin în cazul în care acelasi lucru means porn 🙂

4. LA LEHLIU GARĂ. Pentru că toată lumea fuge de-acasă în locuri mișto. Mare, munte, de-astea. Nimeni nu se duce for leisure la Lehliu. Tu o să te duci, iată. Cică La Partid e mâncarea bună. Și e clar că nu e posibil să te întorci de la Lehliu cu aceeași stare cu care te-ai dus.

5. ACASĂ LA UN PRIETEN, ÎN LIPSA LUI. Îi ceri cheile și te duci. Câteva idei despre ce ai putea face într-o casă străină (obviously, după ce-o să le scriu nu o să-mi mai dea nimeni nicio cheie, like evăr!): faci fix atâatea dușuri câte soiuri de gel de duș există pe marginea căzii, te ștergi cu alt prosop de fiecare dată; aduni niște lucruri mici și random, faci o capsulă a timpului și o ascunzi bine de tot (nu-i ascunde omului prezervativele, that is NOT cool, at all); rulezi o hârtie de o sută, o legi cu elastic și o pitești în congelator, pentru că nu se știe când o să aibă omul nevoie să make a quick exit, ca în filme; dansezi în chiloți pe balcon; defiletezi un bec la alegere; îi umpli omului frigiderul cu mâncare bună; rearanjezi toate cărțile alfabetic (OMG, grUaznic!); calci rufe (OMG, awesome!); în fine, ai prins ideea 🙂

Ieri am fost la aeroport. Degeaba. Și ziua în care mă simțeam sâcâită va rămâne în istorie drept ziua în care am văzut avioane. Lucrurile sunt destul de simple when you think about it 🙂

8 comments » | filled under: life, off topic

vacanța noastră în Paros: partea a 2-a, posibil ultima, nu m-am hotărât. mai multă informație, mai puțin feeling. haidi, bre, voi chiar ați crezut? :-))

July 31st, 2015 — 12:01pm

Naoussa

De pe barca te dai jos noaptea. Miroase a mare, dar nu ca la noi. Nu a baltă, nu a mâl. Marea lor (Egee) e subtilă, transparentă și mult mai chill. Te cheamă, nu te obligă. Cu mașină cu tot te dai jos, ca să fie clar. Pui GPS-ul pe Naousa și pe-aci ți-e drumul. Naousa e unul din satele de pe insulă, altceva decât de capitala port Parikia, la vreo 15 minute distanță, să zic.

Ajungi în Naousa, faci rapid check in (aici), îți tragi chiloții de baie pe tine și te urci iar în mașină. Te duci la cea mai apropiată plajă foarte foarte mișto – Santa Maria îi zice. E beznă și pustiu. Ochii ți se obișnuiesc repede sub cerul cu toate stelele. Simți nisipul în converși. Picioarele îți merg întâi mai încet, apoi tot mai repede. Ți-ai pierdut răbdarea, o vrei acum, iar pontonul ăla care te duce la ea ți se pare o veșnicie de treabă. Nu știi dacă e aproape, că nu-s valuri. Vezi umbrelele de paie și din mers începi să te descalți. Nu e fix cum credeai. E mai bine. Nu e lună. N-ai s-o vezi în Paros. E doar Venus. Dai jos hainele și te bagi. Cu picioarele, cu miezul, cu umerii. Dacă n-ai noroc, vezi și fundul cuiva (tz tz tz, una lume nu și-a super testat costumul de baie în cadă, doh!).

Ți-ai făcut damblaua, ieși, te freci ghebos cu prosopul, că na, cald nu e. Ți-e foame. Te gândești că măcar la gyros ar trebui să fie deschis. O iei la loc cu mașina, spre portul de mici ambarcațiuni din centrul Naousei. E trecut de 12 noaptea. Oamenii se cam strâng pe la terasele cu mâncare. Ia uite, la ăștia e deschis. N-ai mai fost, nu știi cum e. Cinci la o masă au șansa să încerce aproape tot ce-i în meniu. Și salată grecească, și tarama, și creveți mici prăjiți, și calamar pe grătar, și vinete, și sardine, și musaca, și cartofi prăjiți în ulei de măsline, și bere, și vinul casei, și God knows what else. Vitsadakis nu e fix sus în vreun top al tripădvaizărilor. Și totuși te gândești imediat că e foarte posibil să fie asta cea mai bună mâncare din Naousa. Zilele care vin îți confirmă. O să vrei să mănânci aici mereu. O să o și faci. O să te împrietenești cu oamenii, că that’s what you do. Găsești un loc care-ți place și atârni acolo fără sfârșit, de ajungi să-ți ceară lumea un Pepsi Light sau să te întrebe chiar și ăia de te cunosc dacă nu cumva lucrezi acolo, nu DE acolo.

Ajungi în sfârșit în patul tău pentru următoarele șapte nopți (ce greșit, data viitoare măcar 10, ideal 14). Cazi lată, lată I tellS you. Iar dimineața când te trezești și deschizi ușa, asta vezi:

villa kelly naousa

Not to shabby, aș zice. 85 de euro pe noapte camera dublă superioară, 55 aia standard. Cele mai mișto dușuri pe care le-am văzut într-un hotel (sau o casă de om, for that matter). Niciun pic de gresie pe jos la camerele mai pricopsite (unele standard aveau, din ce văd pe site la ei). Totul turnat în piatra, chiar și băile. Locul – squeaky clean, foarte cool pe dinăuntru, iar pe-afară… vedeți și voi. Mici probleme cu o ușă care nu se putea închide decât cu cheia și o apă caldă (not) într-una din camere. Nimic insurmontabil. Oamenii… foarte drăguți la mica recepție de zi, dar complet inutili 🙂

cookies

Să (ne) revenim. Te scoli dimineața la 7, ca o freakozoidă ce ești (da, așa o să dormi toată vacanța, 4 ore pe noapte, în medie). Și cum colegu’ sforăie încă, o iei pâș pâș pe drum în jos, să explorezi teritoriul. La colțul străzii găsești mult advertizata “cea mai bună brutărie din Naousa”. O fi, nu zic nu, dar eu nu pot să mănânc cookies for breakfast. Nici aluaturi dospite, cu cârnat la mijloc. Nici biscuiți, fursecuri și alte uscățele. Mă rog, you get the picture.

Din fericire, la nici doi pași de drojdierie găsești ceea ce va deveni de-aici înainte primul punct de alimentare în drumul spre orice. Creperia whose name shall not be named, noroc că faci o poză pentru posteritate. Open for business de la 7 și ceva dimineața, închisă la prânz, redeschisă după-amiaza.

krepalli

Aici au ouă. Ouăle sunt viața. Omleta zdrențuită, cu feta, ardei și cârnăcior, e exact ce trebuie. Espresso-ul dublu e un fel de solo românesc. Lung nu e bun. Ajungi, through trial and error, la concluzia că tre să ceri 4 shoturi de espresso într-o ceașcă dacă vrei să înțelegi ceva din ele. Ah, by the way,

THERE IS NO X IN ESPRESSO

Mai faci și treabă, nu doar o freci. Gen ceri o foaie de la băieții de dupa tejghea și măzgălești pe ea the Paros bucket list pentru toată gașca, cu responsabilul aferent fiecărei dorințe și cronologia optimă în care tre’ să faceți toate lucrurile alea. Treaba e serioasă. Ordonezi și plajele. Dimineață la Mikri Santa Maria, ca să puteți mânca la prânz la To Dixty (multe caracatițe au fost mâncate aici în 2009 și multe sezoane din Grey’s Anatomy au fost “arse” la o masă lângă peluza verde ostentativ). To Dixty deschide la 12, ca să nu ziceți că nu ați știut. Noi am ajuns pe la 10 jumate, am fost recunoscuți, după șase ani, și da, in all fairness, nu pe mine m-a recunoscut șefu’, dar na, e bine când călătorești cu oameni care leave a lasting impression 🙂 Cum ziceam, am ajuns înainte să deschidă oamenii, dar au fost drăguți și ne-au dat cafea, fructe, după cum și permisiunea să ne înghesuim mașinile în parcarea lor care e foarte foarte aproape de plajă. La prânz am mâncat tot soiul de chestiuni mai mult sau mai puțin soioase, între care se remarcă brânza feta prăjită în crustă de susan și gâlgâită-n miere: OMFG!

to dixty

După amiază neapărat la Monastiri Beach. E la vreo 20 de minute cu mașina de centrul Naousei și by far, aș zice, e cea mai confortabilă plajă din zonă. Șezlonguri sub umbrar natural, beach bar cu salată de fructe, mojito și freddo espresso Illy (foaaarte bun!), dușuri cu apă încălzită la soare (cum altfel?) și o mare perfectă. Perfectă, da.

monastiri beach

Mai departe. Un loc unde vrei să te duci seară de seară for drinks and sweet disposition este Big Blue, fix în capătul micului port. Acum șase ani aveau un barman care îți făcea la libera inspirație cocktail după chipul și asemănarea ta, nu îmi amintesc să fi primit vreun meniu, like evăr. 10 euro cocktailul în 2009, 11 euro în 2015. 4 euro un shot de kamikaze, tot în 2015. Și un casting nou, girl on girl, cum ar veni. O bramaniță super cool, o tipă foarte jmecheră și prietenoasă, care cred ca e ceva boss of them, și (I saved the best for last), Katerina-cea-care-e-kindergarten-teacher-iarna-și-chelneriță-vara.

big blue

Katerina vorbește fix două boabe de engleză. Are părul lung până la fund și așa o aură de Greek goddess că-ți vine să-i împletești cozi. Katerina a băut cu noi shoturi de mastică, mi-a ghicit expert vârsta (“twenty two!”) și m-a complimentat pentru my party animal-ness. Am iubit-o, i-am dat add pe rețele de socializare, dar nu mi-a răspuns. S’tem bine și așa, îmi imaginez că n-oi fi singura turistă care a dezvoltat vreodată un girl crush pentru ea, e ok, o s-o aștept :-))

Sunt, cu siguranță, o droaie de locuri unde poți să bei ceva în Naousa, mai mari, mai fensi, mai mișto decât Big Blue. Mă interesează să le cunosc? Absolut deloc. De ce? Pentru că eu (și da, I realize că nu-i toată lumea la fel, e ok), dacă tot ies din casă, vreau să trăiesc o experiență. Nu, așa cum ar putea părea la prima vedere, să-mâncăm-să-bem-să-ne-simtem-bine. Am căutat întotdeauna locuri cu personalitate, sînge cald și așa, una peste alta, ceva în plus. De aia, bunăoară, cât a fost Simbio închis anul trecut, aproape că nu am ieșit nicăieri. La Big Blue am cunoscut niște oameni în viața lor, atât cât s-a putut în câteva zile. Ne-au lăsat să punem ROA în boxe, au ciocnit cu noi, ne-au povestit lucruri, am avut masa noastră, ne-am îmbrățișat de la revedere în ultima seara. Nush, e greu de povestit. A fost, este, unul din locurile pe care le simți aproape, nu doar locul unde cineva și-a super bătut recordul de shoturi băute with a straight face și mers perfect drept pe digul de lângă.

Se apropie ora prânzului, așa că punem pauză iar. În partea a 3-a vă povestesc despre Naousa, Lefkes, Parikia și despre cea mai frumoasă plajă din Paros.

'paros 2

Mică bomboană pe coliva părții a doua: aș vrea să vă gândiți cum ar arăta lumea dacă de mâine ar dispărea culoarea albastru.

2 comments » | filled under: life, off topic, vacante

vacanta noastră în Paros: partea 1, posibil unica, sau prima din multe, nu m-am hotărât. în orice caz, doamne-ajută, daca nu mă mai întorc din scris, să știți că v-am iubit

July 30th, 2015 — 3:24pm

Paros_1

ZIUA ZERO A SCRISULUI. A fost odată un sertar cu rufe mentale în care, pur și simplu, rufele mentale nu mai aveau loc. Cam așa e capul meu de când m-am întors din vacanță. Vreau foarte tare să scriu despre Paros, mi se pare că am chestii de zis, dar de câte ori deschid fereastra asta, o sută patruzeci de perechi de chiloței emoționali se avântă în direcția mea generală și EFECTIV simt că decât să fac ordine în ei, mai bine îi adun cu brațul, îi îndes la loc cu de-a sila și îi strivesc cu sertarul. Ieri m-am chipurile apucat de scris. Am ales poza de deschidere (1 oră!), am scris titlul, am șters titlul, am scris titlul din nou, nu-mi plăcea, mi-am băgat picioarele, l-am lungit cu frâul liber, când colo, ce să vezi, era tâziu, m-am culcat. Sfârșit.

ZIUA UNU A SCRISULUI – CONTEXT. Umm, miroase a coaste de porc marinate, nu mă pot concentra deloc. Sau pot? Ia să vedem. În 2009 am ajuns pentru prima oară pe Paros. Insula aia din Ciclade care nu e nici Mykonos, nici Santorini. Nu am termen de comparație, nu am fost nici măcar în mult accesatul Thasos. Nu știu, practic, dacă în Paros e cel-mai-frumos. Știu doar că mi-am dorit cu ardoare timp de șase ani întregi să mă întorc acolo, ceea ce s-a și întâmplat, imediat ce-am făcut rost de niște bani în minus.

blue star ferries

CUM AM MERS. În 2009, drumul spre Grecia era pretty much ăla care trece prin Sofia. Cu punct de frontieră la Kulata, via Sandanski (unde marginea drumului găzduiește o mâncătorie Happy, ca la Ruse, minus ză sushi). Este un drum lung și nașpa, trecând, ca în cântec, sat după sat. Ei, între timp a apărut varianta prescurtată, prin Makaza. Anul ăsta așa am mers și a fost brici. Doar vreo 6h prin Bulgaria și înca cca 300 de km prin Grecia, pe autostrada mărginită de mare și lacuri care ar putea fi ușor confundate cu ea. Foarte frumos. La dus am “greșit” cumva traseul, dar în favoarea noastră. Am evitat localitățile bulgărești, bucata cu 80 km de serpentine, de pe lângă Veliko Tarnovo, și găurile din asfalt. La întors n-am mai greșit și drumul a fost, parcă, mai anevoios. Deoarece eu am zero interes pentru astfel de detalii, lăsându-mă cu nesimțire în grija ălora de se pricep cu de-a hărțile, nu vă pot oferi nicio informație cu adevărat valoroasă despre drum în sine. Ce pot să vă spun este că am făcut cca 9h până la Salonic și că dacă aveți o vezică foarte mică și/sau sunteți genul opritor de fel, puteți sta fără grijă, sunt destule OMV-uri în Bulgaria care să vă acomodeze.  Încercați neapărat guma de mestecat Five Flood (ceva deosebit) și apa plată Voss.

La Salonic am rămas peste noapte. Pe de-o parte pentru că nu ne place să mergem întins douăjde ore, pe de altă parte pentru că ne place la Salonic. Much much. Am stat, ca de obicei, la Park Hotel. Că e decent, curat, central și affordable. 10 minute pe jos în linie dreaptă până la faleză, brutărie prietenoasă în față (Yummy se cheamă) și cafenea bună în spate (Ypourgeio). Dacă aveți o singură noapte în Salonic și vreți să mâncați bine și fuss free, v-aș trimite la Mpoukia Mpoukia sau la Rouga, ambele in waking distance de hotelul sus numit. Micul dejun de la hotel e comestibil, dar nu bun, așa că dacă aveți timp, mai bine mergeți de mâncați dimineața la una din cele o mie de terase care mărginesc faleza. Noi am mâncat niște ouă la Tribeca.

Buuun. Din Salonic țuști la Atena, mai exact la Pireu, 500 km pe cca autostrada. Din Pireu se ia feribotul. Noi am mers cu Blue Star Patmos, o imensitate de vapor cu opt etaje și 450 de mașini capacitatea garajului. Biletele se cumpără musai cu niște săptămâni înainte, dacă vreți să stați liniștiți. Noi ne-am precipitat oleacă în 2009, când n-am mai găsit bilete în data care ne trebuia nouă. Anul ăsta am știut.

cu barca

Călătoria cu barca din Pireu până-n Paros durează 4 sau 5 ore, în funcție de opriri (la dus am oprit în Syros – 5h, la întors nu – 4h). Este parte din vacanță. Nu vă gândiți la ea ca la niște timp irosit. Ieșiți pe puntea laterală de la etajul 7, întoarceți-vă cu fața spre vânt și stați la primire. Ce o să primiți? Curcubeu în unghiul mort, apă în freză, sare pe buze și, mai presus de toate, viața voastră toată, filmată pe fast forward numai și numai în albastru. Zgomotul. Sentimentul că vreți să vă aruncați în cap de fericire. Diluarea, apoi, a tuturor gândurilor care au fost vreodată, într-o spumă albă care rămâne invariabil mult în spate. Apusul roz care vă înconjoară ca un dom. Liniștea. De-astea. Merită foarte tare să faceți treaba asta așa. Nu cum am făcut eu în 2009, când m-am proptit la o masă înăuntru și nu m-am mișcat tot drumul de frică (grUaznic!).

Se poate ajunge în Paros și cu avionul. Nu știu de ce ar vrea cineva asta. Că eu, de exemplu, vreau road trip. Vreau Florence pe repeat în mașină. Vreau pipi la o sută de benzinării. Vreau să țip de bucurie când, trecând a nuș’ câta oară granița din Bulgaria în Grecia, văd cum se schimbă într-o fracțiune de secundă vederea, dintr-una prăfuită și fără contrast într-una clară și vie. Vreau să mă culc și să mă trezesc în Salonic. Vreau vapor. Vreau freamăt de ore în șir, nerăbdare, “are we there yet?”, vreau sa pășesc jos de pe barcă în Parikia, să trag pe nări, să simt deșănțat, să pun mâna pe inimă, s-o apuc bine, s-o scot ca să mă uit la ea și să-i zic în față: “Am ajuns, frate! După șase ani, am foarte ajuns!”. Vreau clișeul ăsta. Over and over again îl vreau. Nu mă grăbesc nicăieri. Nu-mi pare rău de niciun minut. Orice lucru bun e la un capăt de drum.

am ajuns

Stay tuned, nu am terminat, urmează partea a doua, aia în care vă spun unde am stat, ce-am mâncat, ce băuturi alcoolice am consumat și pe ce coclauri ne-au mers cauciucurile și pașii.

4 comments » | filled under: life, off topic, vacante

viața nu e despre făcut

June 24th, 2015 — 6:08pm

momente

Nu știu să spun precis dacă sunt inhabitată de spiritul lui Poptămaș sau am fost răpita de ceva alien on crack… mai contează? Ce e important este că stau pe terasa secretă-but-not-quite a lui Simbio, beau un Grolsch all by my lonesome (am decis că îmi sunt o companie foarte plăcută, ce să vezi), ascult niște Florence și mă gândesc că este foarte posibil să fi descoperit the meaning of life. Și, ghici ce, așa simplu spus, viața, my friend, nu este despre făcut. Așa de mult alergăm după ea. Așa de mult vrem să facem. Așa de mult punem botul la vrăjeala asta cu bifatul căsuțelor, că am cam uitat să fim. Am uitat să fim prezenți în momentul ăla rotund. Să-l simțim visceral, să ni-l dorim pe el, indiferent unde duce (nicăieri, cel mai adesea). Sâmbătă, patru oameni stăteau la o masă, sub o ploaie. Patru oameni s-au sculat în același timp de la masa aia. Patru oameni au plecat la mare cu hainele de pe ei și rezervorul plin. Viața este despre picioare în mare și blugi uzi până deasupra genunchiului. Despre nisip în converși și băutură proastă, dar mai ales despre cum în cur te doare că ai nisip în converși și băutura-i proastă. Despre asta, da. Despre momentul ăla perfect care este perfect doar și doar și doar pentru că tu ești în el, fără subtitrare. Odată ce înțelegi asta, poți să nu mai faci, poți să fii. Poți să ai o mie de momente. Poți să trăiești o mie de vieți. Toate viețile.

3 comments » | filled under: life, off topic

10 motive pentru care nu ți-a ieșit

June 4th, 2015 — 11:42am

celebrate

Mă grăbesc foarte tare, într-o oră tre’ să fiu, practic, în celălalt capăt al Bucureștiului și voiam musai musai să apuc să vă zic două vorbe înainte, mso, excuse the lack of foreplay, dar avem treabă. Zece chestiuni care stau în calea schimbării (în farfurie sau altfel). De ce uneori e dansul bucuriei, iar alte ori e epic fail. De ce una lume poate și alta nu. De ce unii rămân pe vecie afectați de ce-au schimbat, iar alții sunt doomed să tot încerce. Ia.

1. Crezi că există extra glorie care vine din chin. Mintea ta nu poate să conceapă că să schimbi ceva în apucăturile tale alimentare poa’ să fie o treabă lină. Și mișto, ea în sine. Dacă nu presupune efort, e degeaba. Dacă nu reușești să te îmbolnăvești de tristețe in the process, nu meriți succesul. Dacă e ușor, e lipsit de valoare. Drept care, acestea fiind crezute, faci la un fel de-ți alegi cea mai chinuitoare metodă de a ajunge din punctul A în, neapărat, punctul B, de exemplu, metoda voinței. Și apoi îți repeți întruna că oamenii valoroși și cu adevărat șmecheri sunt ăia care reușesc să se chinuie. Apoi ți se super ia de la atâta chin, te descalifici pentru jalnica ta lipsă de anduranță și îți îngropi amarul în juma’ de găleată de înghețată, arătând cu lingura spre câte unul care, uite frățică, poate. Poate să se chinuie și deci, merită întreaga stimă și prețuire a comisiei pentru medalii care nu atestă absolut nimic.

2. Crezi că trebuie să ajungi undeva. Cum ziceam, de la A la B. Eventual într-un interval setat de timp. În general, foarte repede. Nici n-ai început bine să schimbi lucruri, că ți-ai și pierdut răbdarea. Personalul ăsta de Ciulnița merge încet ca dracu și oprește în prea multe halte. Așa că, ce să faci, te mai dai și pe jos. Să-ți dezmorțești picioarele. Faci un rebus. Fumezi o țigară. Că tu crezi pe bune că e despre Ciulnița. Tu crezi pe bune că o sa ajungi. Că ACOLO o să te dai jos de tot și oai, mamă, ce bine o să fie atunci. Totul e despre the foreseeable future. Mai crezi că la Ciulnița în gară e certitudinea. Permanența.

3. Crezi că traseul este fix. Linia neapărat dreaptă care unește punctele A și B. Calea lipsită de riscuri, fie ele și calculate. Când te suflă vântul un centimetru mai la stânga, îți zici: gata, I failed. Și pe urmă… you fail.

4. Crezi că schimbarea înseamnă să-ți dai toată viața cu cracii în sus. Crezi că succesul este conjunctural. Că ține întotdeauna de ce faci, nu de ce faci în capul tău. Încerci să faci tot. Încerci să faci ceea ce ȘTII tu că trebuie făcut, all of it. Numai că după ce chiar te-ai dat de trei ori peste cap, vine ghebos din urmă sentimentul că îți vei viața înapoi. Aia de o știai tu, bună rea. Așa că ți-o iei. Și pe urmă… ți-o iei.

5. Crezi că e totul sau nimic. Nu te mulțumește absolut deloc ideea unui succes parțial. Dacă nu poți să faci totul perfect, mai bine, sincer, nu mai faci nimic. Guess what? Nu poți să faci totul perfect. De la înălțimea standardelor tale foarte înalte, privești realitatea ca pe un film artistic prost. Dar principial ești bine. Jumătățile de măsură nu ți-au plăcut niciodată.

6. Crezi că este ceva în structura ta interioară care te împiedică să ajungi unde vrei. La momentul oportun, ăla în care lucrurile se duc în cap, scoți din sertar polița ta de asigurare în caz de eșec și zici: “Așa sunt eu. Eu… așa sunt.”

7. Crezi că treaba se tranșează ACUM. Că asta e ultima ta șansă să schimbi ceva. Că miza este mare și potențial fatală. Că să nu faci acum ceva e dovadă de nesimțire.  “Nu acum” înseamnă “not now, not ever”. Te sufoci sub presiunea asta pentru că nu vrei să fii genul ăla lame, despre care toată lumea știe că se complace.  Vrei să ieși din borș. Vrei să lupți.

8. Crezi că schimbarea în farfurie e o luptă. Pleci în ea ca la război. Te întrebi dacă o să te mai întorci acasă, la nevastă și copii. Dacă o să mai ai, practic, tot două picioare. Și ai parte, practic, de o experiență la fel de plăcută ca războiul. Și ești, practic, singura victimă a unui război care există numai și numai în capul tău.

9. Crezi că ai adunat toată informația relevantă. De fapt, ai adunat informația care îți convine ție. Care validează unul sau toate punctele de la 1 la 8.

10. Crezi că fericirea ta depinde de asta. Și nu există presiune mai mare pe lume decât propria fericire. Și sub presiunea asta, you fail. Doar ca să rămâi în cap cu certitudinea că dacă ai fi reușit, atunci… atunci ai fi fost, în sfârșit, fericit. Certitudinile sunt viața ta. Chiar și atunci când sunt nașpa. Mai bine, practic, certitudinea unei nefericiri, decât incertitudinea unui outcome care este POSIBIL să fie unul fericit.

Și acum, in reverse: nu te chinui; nu te gândi că trebuie să ajungi undeva; rătăcește-te; riscă ceva, dar nu-ți da toată viața peste cap, că o să o vrei degrabă înapoi; fă ce poți, e puțin, dar va conta; nu te descalifica; nu te cronometra;  dă cu pace; înțelege că nu știi tot, ci doar tot ce îți convine; nu clădi fericire pe juma’ de găleată de înghețată, indiferent că e jumătatea plină sau aia goală.

Și nu în ultimul rând, celebrate your fuck ups 😀 E singura cale să crești.
_

foto: http://www.meetup.com/Think-Act-Change/events/169725742/
 

2 comments » | filled under: food coaching, life

adevărata valoare ești tu

May 12th, 2015 — 7:10pm

adevarata valoare

Se întâmplă uneori (și n-aș spune că des) să mă simt cu adevărat atinsă până la miez de un mesaj publicitar. Să mă uit cu extra-uz de șervețele (și musai pe șestache) la ceva sappy TV commercial și să mă regăsesc în treaba aia la modul foarte up close and personal. O astfel de întâlnire fericita între ceea ce mă mișcă pe mine în viață și ceea ce vor de la viață oamenii care comunică din direcția unui brand anume este colaborarea mea cu Piraeus Bank România, pentru campania “Adevărata Valoare ești Tu”. Acest text este marcat ca publicitate doar pentru că așa se cade, invitația de a scrie venind din partea unui brand comercial. Altfel, in all honesty, l-aș fi scris și fără invitație, cândva. Este o poveste despre adevărata valoare a lucrurilor. Despre cei peste șase ani de blog și ce înseamnă ei în economia vieții mele. O poveste despre mine și o poveste despre voi. Pentru cine a deschis mai târziu televizorul easypeasy.ro, ăsta poate fi un prilej bun să ne cunoaștem mai bine 🙂 Here goes nothing!

_

Pe la începutul lui 2009, pe când viața, așa cum o știam eu, era înca strict rainbows & butterflies, am început să scriu pe blog. În mare parte datorită faptului că niște oameni suficient de pe treaba lor insistau că aș avea ceva de zis. Lucru cu care nu eram foarte de acord la vremea aia 🙂 Aș vrea să pot spune că-mi aduc aminte cum a fost, ce-am simțit când am pus prima oara cursorul, cu inteție, pe Publish, că am știut atunci că lucrul ăsta îmi va schimba viața… Adevărul adevărat e că habar n-aveam ce avea să urmeze, iar momentul în sine urma să se piardă anonim, între un spălat de vase și un uscat pe păr. M-am culcat în noaptea lui 26 ianuarie cu convingerea că singurul lucru mai out of the ordinary la ziua aia era amintirea raposatului Ceaușescu, a cărui zi de naștere ar fi fost, nici într-un caz nu estimam vreun return on investment măsurat veșnic emoțional și uneori foarte fizic, al acestui mic, dar inimos proiect numit azi easypeasy.ro (pe atunci, ceva.blogspot.com).

Cam în perioada aia am început să mă întrețin de plăcere și mai des cu o fată pe care o chema Cristina Mazilu. O cunoșteam de la job, eu – Marketing Manager la o casă de discuri, ea jurnalist Mediafax care scria despre muzică. Nu știu cum a fost pentru ea (da’ chiar, Mazi, cum de n-am povestit niciodată despre asta?), dar pentru mine a fost un veritabil și mistuitor coup de foudre. Azi știu că treaba asta se cheamă “the Mazi effect”, infailibilul șarm, dorința oricărui muritor de rând, manifestată imediat, like a rash, de face parte neapărat și pentru totdeauna din viața ei 🙂 Atunci nu știam decât că vreau să vină la mine acasă. Să-i fac de mâncare. Să-i împletesc cozi. Girl crush, much much girl crush 🙂 În mod cert am fi trecut razant una pe lângă alta și de nu era blogul, că na, ne știam. Dar pe mine și pe Mazi pasiunea pentru bacon ne-a unit, mai tare decât aia pentru muzică. Ne-am hotărât împreună să ne spălăm pe cap mai des și să ne facem bloguri. Ceea ce s-a și întâmplat. Mă rog, cel puțin partea cu blogul 😉

Pe Boo, Ana, my bff (best friend forever), fata de la Google, cum ar veni, nu mi-a adus-o blogul. Suntem prietene din clasa a noua, adică tough luck, măi peasy, nu iei puncte ȘI pentru asta. Ei, nu mi-o fi adus-o peasy pe Boo, dar Boo mi l-adus pe peasy. Practic. Într-o dimineață, cum mijeam eu ochii în ecran și nu mai găseam nimic la locul nimicului, m-am trezit cu un mesaj: “Beast, do not panic, ți-am mutat blogul pe domeniu propriu, surprizăăăăă!” Da. Deci se face că prietena mea și prietenul ei stătuseră peste noapte, with their powers combined, să transfere tot contentul de pe blogspot pe .ro și să croșeteză logo verde cu mazăre. I call this love.

Primul an a trecut furtună. Ne-am pus pirostriile în 2009. Mazi s-a întors mai devreme din vacanța ei la Lisabona, ca să nu rateze nunta visului (am știut atunci că suntem meant to be, eu și ea). Nuntă care a fost cu adevărat vis, in every possible way. Deși pe atunci nu era o Andrada care sa o organizeze, și nici draga de Cookie Jar care să ne facă tort. Am plecat în luna de miere în Paros. M-am întors de acolo și mai sigură că mâncarea este viața, cu grămezi întregi de amintiri la farfurie, prinse în poze totuși suficient de vii pentru cât de nepricepută eram, cu un aparat de turist, de-ala point and shoot. Același cu care pozam și farfuriile de-acasă până să primesc de la hus, la aniversarea noastră de un an ca “luați”, un DSLR.

În noaptea dintre 20 și 21 septembrie, mai pe la 1 am așa, am postat o poza cu motan pe masă. Și un rând de text. Nimic special. Chiar nimic special. Pus capul pe perna, dormit. Totul bine. Pe 21 seara, l-am pierdut pe tata. Brusc așa. Pe 7 octombrie 2009, când ar fi fost ziua lui, a apărut la chioșc revista Good Food, cu mine la rubrica Bucătar de plăcere. Material pe care îl făcusem prin august, parcă, și în care povesteam despre rădăcinile mele de arădeancă, via tata. Cum, de fapt, totul de la asta mi s-a tras. Că de fapt mâncare este despre familie. Am plâns citind. Am plâns și după aia. Mult și zilnic. Nu mai știu cu precizie când a fost prima zi în care n-am mai plâns. Dar știu sigur că blogul a fost atunci un refugiu suficient de mare încât să încapă pe el toți pietonii din capul meu.

Pe la miezul lui iunie 2010, m-a apucat ca eu vreau să mă întâlnesc cu oamenii care îmi citesc blogul. Așa a luat naștere clubul de carte easy peasy. Animal social ce sunt, am pierdut pe drum misiunea inițială, aceea să mai citim și noi ceva (altceva decât cărți de bucate cu poze), rămânând doar cu ideea, bine înfiletată în jur de cap, că cititorii mei sunt cei mai mișto. Cu o parte din membrele celui mai scurt club de carte care a existat vreodată (3 cărți și nici alea foarte bune), am rămas în legătură. Cu restul, măcar Facebook friends. Pe Felicia, de exemplu, am revăzut-o anul ăsta la unul din workshopurile pe care le organizez lunar (alea despre nutriție și meal planning, știți voi).

Vara lui 2010 a trecut fără evenimente deosebite. Ai zice. Peste iulie s-a întâmplat, totuși, o treabă. Pe care am simțit că vreau să o împart cu oamenii care citeau ce mâncam eu. Așa că am scris despre copilul ce va să vină, la circa o lună după ce aflaserăm și noi vestea. 45 de comentarii ne-au urat să ne fie bine. Primul dintre ele îi aparține Ambasadoarei. Pe atunci doar o bloggeriță din Galați, azi, prietena mea dragă și uneori mai aproape decât, vorba aia, cămașa, care m-a ținut virtual de ambele mâini, și în sarcină, și în primul an de mămicie. Între fetele noastre e o diferență de cinci luni (ea a fost prima). Al treilea comentariu este al Simonei de la Alison’s Trials. Pe care n-am văzut-o niciodată la față (ea la Iași, eu la București, ea în Franța, eu… tot la București). Care, fac un fast forward mic, de unde nu mă cunoștea decât de pe blog, m-a sunat în dimineața zilei în care am născut, să mă încurajeze și să-mi povesteasca cum e cu anestezia, fiind de meserie. Și care și în ziua de azi mă ascultă cu răbdare, empatie și calm englezesc oridecâteori trec prin multiplele spaime de mare, mare ipohondră ce mă aflu. Despre mămicie am scris din când în când pe blog sub tagul ăsta. Mereu am simțit, din partea oamenilor care citeau, multă păsare. Chiar dacă, cel puțin în teorie, veniseră pentru “ce-i de mâncare?” Cu cititorii mei am simțit să împart și bune, și rele. Când curgeau mesajele de bine și felicitari, iar noi eram cu sufletul la terapie intensivă, că avea mica noastră o infecție nasty nasty și nu știam ce va fi, m-am agățat de fiecare vorbă bună și de fiecare străin dispus s-o aibă pentru noi.

A fost bine. Am ieșit toți trei din tăvălugul emoțional pricinuit de o naștere cu probleme și na, ne-am văzut de viață.

În septembrie, după șase luni de, practic, “vrei să fii copilul meu”, strivită sub cearceafuri întregi de texte electronice despre cum să fii o mamă perfectă, am decis să fiu doar o mamă obișnuită. Am scris pe blog un soi de anunț matrimonial, convinsă fiind că există out there, pitite bine pe după simfonia parentingului mai mult ca perfect, niște mame așa ca mine. Am creat apoi un grup de Facebook, în care a intrat la început cine a vrut. Între timp, grupul a luat calea secretului bine păstrat, așa am considerat noi, cu toatele, că e mai bine. Nu am cuvinte, și asta e așa, de neconceput pentru mine, dar da, nu am cuvinte să descriu în câte feluri mi-a schimbat viața întâlnirea cu aceste mame bune rău. Cât de providențială o găsesc. Cât de mult înseamnă pentru mine și acum această pernă de puf virtual pe care pun capul în fiecare seară, de patru ani încoace. E o comunitate în adevăratul sens al cuvântului, bazată pe iubire, multă iubire. Și pe respect. Și pe ajutor reciproc în orice. Pe cheerleading de cea mai bună calitate. Dacă nu erau mamele mele, nu ajungeam să fac ce fac astăzi. Fără sprijinul lor constant și șutul bine plasat, food coachingul ar fi rămas, cu siguranță, în sertarul cu maimuțe și vise moarte de bătrânețe. Despre grupul nostru de mame aș putea scrie o carte. Hell, poate chiar o s-o scriu, cine știe?

Pe roadmap-ul ultimilor șase ani din viața mea mai pun un pin, Octombrie 2, 2011. Simbio. I get really emotional când scriu despre asta. Cei care citesc aici de ceva vreme s-au obișnuit. Mult sirop a curs pe blog pentru că în duminica aia cu galoși de gumă, Mazi, iarăși ea, m-a obligat să-mi mișc derierul afară din casă, ca să onorăm invitația la brunch a unui mic local de pe Șelari. Restul e istorie. Data aia la care am pășit prima oară în Simbio e brăzdată într-un prag de ciment în casa veche a noului Simbio din Strada Negustori 26. Simplu zis, întâlnirea mea cu Simbio mi-a adus și mai mult din ce aveam deja (fiind fata norocoasă ce sunt), acel cel mai de preț lucru pe lume: prietenie pe viață. O zi în care nu ajung la Simbio îmi oferă aceleași senzații tari ca o zi în care nu apuc să trec pe acasă

Că tot vorbeam de Simbio, chiar acum stau pe prispa lui, scriu de doua ceasuri cursiv și mă gândesc asiduu să-mi comand un sandviș tuna melt, că așa sunt eu, cu un ochi la slănină mereu. La masa comunală e Geami de la Cooku Bau, cu frumoasa ei familie și cu fetele cucuiete de la biroul ei de traduceri, 23+ și așa, the coolest chicks I know. E și doamna mama lui Geami la masă, e și tata Bejan (în care așa îl văd pe tatăl meu, ceva ce nu pot să explic). Lucrul ăsta vouă nu vă spune nimic, dar pentru mine e o bogăție situațională de nedescris. Toți oamenii de la masa asta au intrat în viața mea buluc acum un an, când aveam cea mai mare nevoie de asta. Nu i-aș fi întâlnit pe niciunul dacă nu… dacă nu blog. Suntem azi ca o familie zgomotoasă de italieni. Sunt recunoascătoare.

Adevărata valoare a blogului sunt ei. Toți oamenii care au venit, de când (și pentru că) există blogul, să-mi întregească mie viața. Cei despre care am povestit până acum și cei despre care am povestit altă dată. Food masonii mei dragi. Simona Tache, cu care am împărțit un birou în 2005, dar a trebuit să ne facem bloguri ca să ne remarcăm în valoarea noastră absolută 🙂 Oamenii cu suflet bun (și mult muncit, ce să zic) din agențiile de PR cu care am lucrat pe campanii.  Oamenii care mă citesc din 2009. Oamenii care mă citesc și când nu scriu. Oamenii care vin pentru food coaching si care vor și au încredere să-i însoțesc în marea lor transformare.

Ai ajuns până aici? Dacă da, cel mai probabil, adevărata valoare a blogului meu ești tu. Ne-am cunoscut în timp ce făceam o omletă. Tu ai pus sarea, eu piperul. Îți mulțumesc.

_

Piraeus își dorește să îi inspire pe oameni să vadă dincolo de costul efectiv al lucrurilor.

www.adevaratavaloareestitu.ro

17 comments » | filled under: life, off topic, publicitate

cum ar veni, my mission statement

March 22nd, 2015 — 11:06pm

workshop martieAcum un an (și ceva), eram încă bine înșurubată într-o corporație. Mestecam, ca pe ciungă, de-alea ca mission, vision, values și habar nu aveam că pretty soon va trebui să pun niște sens, al meu personal, pe cuvintele astea goale. Adică, sincer, it’s all a big pile of crap, rareori textele care rezulta din sforțarile supraomenești ale departamentului de compuneri au vreo legătură cu realitatea și mai ales cu realitatea ălora de muncesc la întreprinderea cu valori. Nu prea e ca-n faza aia din Jerry Maguire, când se umflă biscuiții-n personajul lui Tom Cruise și scrie omul peste noapte un ditamai mission statementu’ (which, btw, gets him fired), că nu e scopul nimănui ca adevărul să fie, gen, spus.

Ei, când lucrezi  de capul tău, dar cu, totuși, oameni, e bine ca între două, say, planuri alimentare, să te mai întrebi și tu, așa… care e misiunea ta. Adică, altfel spus, nu “cine suntem noi?”, cum greșit se pune problema uneori la corporație, ci “de ce suntem?”. De ce faci ceea ce faci every day. De ce exiști în schema mai mare a lucrurilor. Încotro. După ce îți pui the right kind of questions, trebuie neapărat să treci de primul strat de răspunsuri (like “exist ca să le ofer oamenilor informații despre haleală și planuri alimentare mănușă”). Îl depășești în fugă pe Captain Obvious și ajungi la sâmbure. Moment în care devine mai clar pentru toată lumea din capul tău că misiunea ta are nimic de a face, de fapt, cu crăpelnița, vorba ambasadoarei. Și are totul de a face cu inspirația. Cu pasiunea. Cu entuziasmul molipsitor. Cu zvâcul. Informația este peste tot. Peeeste tot. Nu (doar) asta caută oamenii cu care lucrez. Oamenii (și prin asta nu înțeleg in niciun caz TOȚI oamenii) au nevoie să se simtă inspirați. Să simtă că mai e cineva acolo cu ei for the ride. Care știe una alta și e în stare să împărtășească ce știe, care iubește porcul, biscuitele Oreo și băutura carbogazoasă maro, de proveniență dubioasă, care râde zgomotos, trăiește pătimaș și e willing să-și suflece mânecuțele și să muncească la schimbarea lor cot la cot cu ei.

Poate că citind despre mine diverse (like, nush, că am făcut ceva curs de nutritie sau că am blogul cu mâncare din 2009 sau mai știu eu ce), ați fi tentați să credeți că asta mă recomandă pentru treaba cu food coachingul. În realitate, însă, eu fac  foarte bine ce fac nu neapărat pentru că am citit 456476373736 de cărți de bucate de nutriție, ci fix pentru că iubesc mâncarea (și I can totally relate to people who do), iubesc oamenii aproape la fel de mult, sunt o ființă hipersocială, empatică și, desigur, extrem extrem de amuzantă :-)))

Sâmbăta asta a fost workshop din nou. Ca de fiecare dată, am făcut un tur de masă și fiecare om a zis de ce-a venit. Să auzi că un om a venit la workshopul tău în primul rând ca să te cunoască, și apoi ca să afle despre mâncare, e acea situație aproape utopică în care misiunea, viziunea și valorile se pupă perfect cu realitatea din teren. Să auzi că o fată a plecat la 5 și ceva dimineața din orașul în care locuiește, ca să ajungă la 10 fix la workshop, e, pardon my French, o situație de “m-am ^%^*& pe mine”.

Ayways, orele sunt înaintate și plapuma mă cheamă. Nici nu aveam așa mare lucru de zis, doar că noi, aici, la fabrica easy peasy, lucrăm cu spor și bucurie și intenționăm să stay true to ourselves and our mission. Și prin noi înțeleg eu:-))

Long live porcul și mulțumesc foarte mult oamenilor super super de treabă de la Le Petit Marseillaise și Books Express, pentru că au fost la rândul lor inspirați de ceea ce fac și au dăruit tuturor participantelor la workshop lucruri simpatice și foarte folositoare.

_

PS: Prima poză din colaj – 57 de pixuri Muji numaișinumai pentru mine, deoarece cineva acolo în Berlin mă iubește. Coolest gift ever 🙂

PPS: Un food coach este un cetățean care te învață cum să mănânci corect și pe obiectivul tău, și care (in my particular case) îți face planuri alimentare săptămânale custom, care să semene cu tine, nu cu vecinul de bloc. Acestea vor conține exhaustiv tot ce vei mânca, plus niscai indicații de regie (ba o rețetă, ba un se ia, se pune, se mermelește în tigaie, ba informații prețioase gen “la Lidl găsești cel mai bun avocado”). Planurile vin la pachet cu suport pe toate căile uzuale de comunicare între oameni. Treaba nu e rocket science, so ideea de bază e ca într-un timp rezonabil să treci la faza a doua, de do it yourself. Cam așa.

3 comments » | filled under: food coaching, life

cameleon

March 10th, 2015 — 12:29pm

change.jpg

Demonstrație semi-inutilă despre cum funcționează mintea mea: ieri mi-au trimis niște oameni un vin la încercatelea, de ce, Dumnezeu știe, it’s not like I know anything about wine. Am desfăcut sticla din bubble wrap și m-am uitat vreo cinci minute perfect pierdută la eticheta pe care era desenată o șopârlă. Și sub ea scria CAMELEON. Și eu eram cu gândurile înfășurate ghem la ale mele, SCHIMBARE, schimbare cu mâncare, despre mâncare, WORKSHOP, bla bla, food coaching, etc., viață, șamd. Și pe urma, BAAAAAAM!, it hit me. Cred că m-am prins de ce unora le iese schimbarea, iar altora… well, nu. Sunteți cu mine? Să vă explic.

Problema nu e (și nu a fost niciodată), pentru nimeni, ce mănâncă. Problema este (și a fost mereu) cum te face să te simți treaba asta. NEVOIA de schimbare e altceva decât DORINȚA. Dorința e tentativă, vine dintr-o zonă rațională și nu prea des clickăie cu emoționalul. Nevoia vine din deep down inside-ul ăla nesuferit, vine din disconfort. Din lipsă de pace cu tine. De acolo. Ce vreau să zic cu asta e că e posibil să te abuzezi cu mâncare proastă și să fii ok cu asta. And that’s perfectly fine, dacă mă întrebați pe mine. E ok să mănânci McDo în fiecare zi, dacă treaba asta nu se încâlcește cu frica de boală curată sau cu self hate. Dacă obiceiurile tale nu îți spun ție nimic despre tine, ca om. Dacă nu vin la pachet cu sentimente de vinovăție și judgement of character și așa, o invalidare a ta ca persoană. Ei, dacă într-un astfel de scenariu idilic, când tu ești zen cu tine, iei rațional decizia de a face o schimbare, pentru că știi și pentru că ai citit și pentru că una peste alta te duce capul și te prinzi că nu e bine s-o ții langa așa, e foarte probabil că schimbarea nu o să se întâmple. Nu atunci. Pentru că lipsește apăsarea, disconfortul. Dacă, pe de altă parte, apucăturile tale alimentare se însoțesc cu o stare perpetuă de frământare, neliniște și insatisfacție, da, atunci tre’ să schimbi ceva, și nu pentru că știi că poor eating habits înseamnă, nush, boli și belly fat, ci pentru că, și strict pentru că, ai NEVOIE să te scapi de disconfortul emoțional asociat cu obiceiurile alea. Știți ce zic? Makes perfect sense 🙂

Acestea fiind zise, vreau să iau înapoi tot ce-am zis vreodată despre cum nu există a RIGHT time to make a change. Că există. E momentul ăla când simți că doar schimbându-te o să-ți găsești prăjiturica prăjiturelelor emoționale, the inner peace. Niciun alt “rațional” nu cred că te poate duce lin și așa, happily, spre zona cu bine. Binele tău, nu ăla despre care we all agree că e bine, la un nivel de acceptabilitate socială.

Mă întorc la treabă și vă doresc o semi-primăvară pacifistă.

xoxo

2 comments » | filled under: food coaching, life

Back to top