Cand am chef, am chef si se vede. Mancarea e ca orice alta treaba in viata: gatita cu entuziasm, are gust bun. Acuma, in cazul de fata nu stiu daca entuziasmul meu a avut ceva de-a face cu reusita, dar pot sa va zic ca ma simt de parca am inventat roata. Dar sa vedem de ce.

So. Eram eu pe genul ‘house-wife de dupa-amiaza’ acu’ vreo doua zile si ma gandeam cum o sa vina Mishu de la sala flamand si hai sa gaseasca ceva cald, nu? Si de-aici I went a little overboard, ca aveam timp si dispozitie. Si-am inceput cu niste copane de pui, pe care le-am uns cu o pasta groasa de mustar de dijon, ulei de masline, cimbru, sos de soia si seminte de ceapa. In castronul in care fusese pasta asta am pus nitica apa, cat sa adun de pe el resturile. Si-am turnat-o in tava de inox in care asezasem copanele, dar nu direct peste ele, ca sa nu spal ‘molozu’. Am dat tava la cuptor la foc mic, sa tot fi stat mai bine de-un ceas. Si mi-am vazut de treaba mea. Am copt cativa cartofi mititei de provenienta locala certa Cornu. I-am taiat rondele cu coaja cu tot (ca ii spalasem ghebos inainte). I-am aruncat intr-o tigaie cu ulei de masline, chilli si usturoi si i-am vanturat de colo colo pana s-au facut frumos aurii pe toate partile.

Si-acum, la piece de resistance – varza chinezeasca trasa la tigaie cu exces de piper, cat sa se inmoaie putin, dar nu exagerat, amestecata cu belsug de oua batute. Fantastic! As fi mancat in prostie! In fact, din ce-a mai ramas, am tras o tura si la micul dejun a doua zi. Nu pot sa va explic cat e de bun, tre’ sa incercati musai musai aceasta varietate de scrambled eggs. Care  s-a potrivit absolut divin cu puiul rumenit in crusta de mustar si cu cartofii cu usturoi. Awesomeness pe care afurisitu’ de aparat zis si “spaima luminii de la bec” nu a reusit sa o traduca in imagini:( Vorba aia, cand mana nu-i buna, sa dam vina pe scula:p Asa de tare m-am suparat ca nu am poze frumoase la felul asta de mancare, incat ma bate gandul sa nu mai postez decat ce gatesc pe lumina zilei. ‘Tis a shame:p Anyway, va recomand din suflet aceasta mancare, integral sau pe bucati.

Have a good w/e y’all:)

De la o varsta incolo (si given my current situation:), seara perfecta arata asa: costite afumate (vanate toata ziua prin diverse supermarketuri, gasite intr-un final la Metro, oh joy!), unse cu oleaca de ulei de masline, impanate cu usturoi din belsug, condimentate cu Smoky Peri Peri si glazurate cu sos de soia, slowly roasted in cuptorul incins la foc mic (cca 60 de grade). Complimentate de cartofi copti in coaja, taiati jumatati, unsi cu unt si garnisiti cu ceapa verde si castraveti murati. Fericite la coada cu o doza soc de inghetata de fistic. Bucurate cu un film bun si cu compania cuiva who once said “I do”.

De doua zile aveam o pofta teribila de varza acra cu ciolan. Ceva de groaza, va zic! Intai am zis ca las’ ca trece. N-a trecut. Asa daca tot m-am intalnit ieri cu Zu sa mergem la DM (unde i-am facut o prezentare de produs de zici ca-mi luam comision, nu alta; ceea ce, by the way, m-a facut sa imi reconsider parerea ca nu as putea sa lucrez niciodata in vanzari – apparently I could)… deci, ziceam, daca tot am trecut razant pe langa Vulturul, pofta a invins, Zu a tras pe dreapta si eu am intrat sa-mi comand pentru mai tarziu un ciolan cu varza. Cand m-am urcat din nou in masina, am inceput cu luxul de amanunte, de-am bagat-o pe Zu in boala si-a trebuit neaparat sa ne intoarcem sa mancam la Vulturul. Pai ciorba de burta si ciorba de fasole cu salata de ceapa, pai carnati de casa, pai chiftele cu sos si cu piure… the works. Am plecat rostogol, cu minunatia de ciolan la pachet. Pe care Pufix-the-man l-a transat acasa frumos, de-am mancat eu azi la pranz pana mi s-a facut… bine. Da’ ce bine!

Doamne, multumesc pentru ciolan, pentru varza si pentru minunat loc pe pamant, Vulturul. Cea mai buna varza, cel mai bun ciolan! A zis Nugget sa va zic.

Asa nu-mi place sa ma trezesc pe intuneric! E ca atunci cand te scoli la 4 pentru ca ai avion la 7. Sau cand te trezesti noaptea de vise rele si nu mai poti adormi la loc. Ce mai, dezolant! Ei bine, azi dimineata nu doar ca era intuneric, dar ce suieraturi de vant, ce rafale de ploaie, mamica mea, imi venea sa curl up in bed indefinitely:p In schimb, m-am dat jos reluctantly si mi-am tarat noul meu fizic expandat spre birou, doar ca sa constat ca din tavanul fals curgea apa fix peste postiturile mele color. Well, o stiti pe aia cu “zise Bamse si mai lua o gura de miere?” Pentru zile de-astea cand iti vine sa-ti bati copiii (no offense, nugget!), o placinta cu branza dulce si stafide e fix what the doctor ordered.

Foaia o stiti deja, ca e aceeasi ca cea de la placinta cu mere. Pentru umplutura aveti nevoie de 1kg or so de branza de vaci bine scursa (vedeti sa fie buna si dulce, nu de-aia usor acrisoara), un praf de sare, cateva linguri de zahar dupa gust, un plic de zahar vanilat, trei linguri de gris, stafide multe si opt oua batute usor inainte. Amestecate pac pac, pusa umplutura peste prima foaie, acoperit cu a doua foaie si data tava la cuptor la foc mic. Apoi pudrata cu zahar si lasata sa-si vina in fire. Daca va tine. Deci da, placinta buna cu branza, pentru zi de cacao. As fi zis enjoy, dar mai bine amin!

De la mama am reteta pentru cea mai buna placinta cu mere ever. De fapt, cea mai buna placinta punct, pentru ca merge si cu branza sau cu dovleac. Sa ne-ntelegem: o placinta buna este una cu foaie consistenta. Altfel, why bother, punem doar umplutura intr-un lighean si mancam cu polonicu’:p Asta-i si motivul pentru care nu-mi place strudelul: prea mult stuffing, prea putina coca. Acuma, asta nu inseamna ca foaia de placinta trebuie sa fie exagerat de groasa. Musai sa fie moale, frageda, gustoasa in its own, nu doar un suport pentru ce-i inauntru. Acum ca ne-am lamurit, sa va povestesc cum se face placinta cu mere via @Mama.

Se rad merele pe razatoarea mare si se scurg bine bine de suc (pe care… l-am baut, hac!). Cate mere? Pai, depends. Eu am facut placinta intr-otava de-aia imensa de inoxde la Ikea si am avut sa zic 2/3 sacosa mare Mega Image de mere. Asa. Odata merele rase, le amestecam cu 5-6 linguri de zahar, nuci, stafide si scortisoara dupa gust. Le calim intr-o cratita mare si nelipicioasa cat sa mai scapam de zeama din ele. Treaba e ca daca sunt foarte zemoase, n-o sa tina frumos foile si o sa iasa o treaba incerta si imprastiata. So, de-aia insist.

Bun. Pentru coca avem nevoie (tot la tava mare de care va povesteam) de 21 de linguri de zahar (eu am pus insa doar 15, ca mi se parea prea dulce cu 21), 21 de linguri de ulei si 2 oua, pe care le amestecam bine intr-un vas mare. Adaugam 21 de linguri de apa minerala, 1 lingurita de praf de copt stins cu zeama de lamaie si faina cat cuprinde. Coca o sa iasa asa, grasuta, numai buna de intins.

Coca o impartim in doua. Cu jumatate facem foaia de jos, pe care o punem in tava unsa cu unt. Peste ea deversam umplutura si acoperim cu foaia facuta din cealalta jumatate. Crestam frumos placinta pe deasupra, exact pe liniile pe care o sa o taiem cand e gata. Si dam la cuptorul preincalzit, la foc mic, ca sa mu se faca scrum, ci sa se coaca frumos. Cand e gata, o pudram cu zahar fin si o lasam sa se scalde in bataia soarelui cat sa se inmoaie foile si sa o putem taia frumos. Yummy-delish-can’t have enough of it – I promise! Faza cea mai tare e ca in casa o sa miroasa minunat a placinta si a scortisoara si a toamna bogata si a duminica, a mame si bunici si a copilarie. Si a fericire. Enjoy!

I’m back!:D Adica, don’t get me wrong, nu cred ca o sa fiu in stare sa ma intorc prea curand la gatitul de performanta dimineata la pranz si seara, dar ma simt like my old self again most of the time, ceea ce este minunat, because I missed me! Weekendul asta a fost plin de actiune mai ceva ca AXN Crime. Am dereticat “general” prin toata locuinta (o treaba long overdue:p), am gatit comfort food calda si pufoasa ca o paturica si culmea, am mai scos si nasul in lume (Alexandrei si lui Mihnea – hugs si casa de piatra si sa fiti fericiti always:D).

Despre greutatile unei ‘mama to be’ intr-o tara ca Romania v-as putea povesti mult si bine. Dar for now o sa ma rezum la a carcoti despre branza. Asa cum habar n-aveti, ca nici eu nu stiam inainte sa ma izbeasca fericita intamplare, femeile insarcinate nu au voie sa manance nimic din lapte nepasteurizat. Altfel spus, bye bye branza buna de la sibieni si hello horrific cheese la vid:p Le-am incercat pe toate, credeti-ma. Si sunt o-ri-bi-le. Iar eu nu pot trai fara branza! Am ajuns sa mananc cascaval, ffs…

‘Nyways, in cautarile mele de branza decenta “preggo safe”, am adunat in frigider nush’cate pachete de branza mai putin buna spre proasta rau, din care doar gustasem putin inainte sa survina abandonul cu prisosinta meritat. Si ca sa nu rispim totusi, am zis c-ar merge o tava de mac & cheese. Pe care de regula le fac pripit si sloppy asa, dar de data asta chiar am avut chef si le-am acordat mai multa atentie decat era cazul. Am ras felurite tipuri de branza pe razatoarea mare (as opposed to maruntitul cu furculita in a lumpy fashion, asa cum fac de obicei:p). Am amestecat branza rasa cu doua oua batute si o cescuta de lapte, ca sa iasa un amestec pastos usor de amestcat cu pastele (pun intended:)). Am fiert niste macaroane-scoici de-alea cu ou (au la Real, foarte bune), si le-am mermelit cu branza. Le-am pus in tava si le-am bagat la cuptor la foc mic.

Cand erau aproape gata, le-am tras si niste felii de cascaval in cap, ca sa se lege deasupra lor o crusta delicioasa. Nestiind ca mama o sa vrea sa le manance calde cu zahar, am macinat si piper proaspat peste ele, ceea ce didn’t seem to bother her. Mie-mi plac macaroanele cu branza si calde, cu smantana rece turnata generos peste ele, dar si reci, taiate felii, ca o budincuta.

Am mai facu tot duminica o variatiune de ciulama cu ciuperci de padure, dar despre aia alta data, ca oricum mai am doua sau trei posturi cu ciulama pe blogul asta.

N-am apucat sa fac placinta cu mere, desi mi-as fi dorit, si nici arici cu nuca, desi ii am in plan de o luna! Dar lasa, bine ca ma misc, sunt vioaie, viata e frumos. Si like mama, like nugget.

Asa rar mi se intampla sa ajung acasa devreme si sa mai am si chef sa ma pun numaidecat pe gatit, ca trebuie neaparat sa “documentez” bunatatea asta de mancare, scaldata in lumina calda a dupa-amiezei. Nu-i mare chestie si precis mai exista pe undeva prin arhive, dar ma folosesc de faptul ca e an all time classic ca sa va vorbesc despre noile mele paste preferate – cu pesto si creveti. Intr-o zi o sa va arat unde se mananca cele mai bune asemenea paste la restaurant in Bucuresti, dar for now, astea-s facute de mine si nu-s half bad:D

Intai facem pesto de casa, ca e way better decat ala de la magazin. You know me, nu ma fasolesc anapoda si cumpar adesea ready-made, insa cand e vorba de pesto, e mult mai bun ala pe care ti-l faci singur. Eu am pus busuioc, patrunjel, chilli, sare, piper, ulei de masline si parmezan. Ce-as face diferit data viitoare? Pai n-as mai pune parmezan, tocmai am decis ca nu-mi place sub nicio forma si in nicio mancare:p

Odata gata pesto-ul, fierbem pastele (eu incerc sa ma dau pe de-alea integrale, daca tot mananc tone). Crevetii si scoicile congelate le dezghetam frumos intr-o craticioara cu unt si zeama de lamaie. Intr-o tigaie maaare punem oleaca de ulei de masline, turnal pesto-ul si 2 kg de muguri de pin (my idea of a joke, de fapt am avut cam doua manute mai mici), amestecam putin sa se maroneasca lejer mugurii si-apoi turnam pastele fierte si bine scurse peste. Toss toss acolo si la coada dres de sare si piper. Fructele de mare se pun cand sunt pastele gata si nu se amesteca prea mult, ca sa nu se terciuiasca aiurea.

Spice addicts ca mine mai pun in farfurie o lingura de chilli si niste busuioc proaspat. Enjoy!

Cateodata mi-e extrem de pofta de oua. Cand face mama oua umplute, sunt in stare sa rad 20 de jumatati in doua zile. Azi era o zi de-asta, asa ca, in ciuda protestelor lui Pufix ca-i dau colesterol pe paine, am facut crema de oua la micul dejun.

Adica oua fierte cu galbenus tare, robotizate cu niste unt, o lingurita de mustar, niscaiva sare si mult piper proaspat.

Pe tartine de paine neagra (au la Mega Image niste baghete absolut geniale, cu susan si seminte multe). Alaturi, o salata rapida de rosii cu busuioc de la ghiveci (tot la Mega Image – 3 lei ditai vrejul). The only downside: dupa atata crema de oua mi s-a facut pofta de somn. Bine ca-i sambata si mai e mult pana luni. Si luni e ziua mea, deci oricum nu se pune. Ah, v-am spus ca luni e ziua mea?:))

Duminica, zisa si “mama’s day”, e ziua cand mancam asa, mai traditional. Si cum mai nou incercam sa shift de la carne la lipsa ei, am gatit peste. Mai precis, pastrav proaspat cumparat de Pufix de la Metro cu fabuloasa suma de 17 lei (pentru trei bucati mari). Ceea ce mi se pare foarte decent, mai ales prin comparatie cu pretul minim de 20 de lei pe care il platesti intr-un restaurant pentru un pastrav.

Revenind: pastravul l-am facut la cuptor, pus pe o tava de-aia cu gratar de la Ikea, pe folie de aluminiu si uns cu ulei ca sa nu se lipeasca. Dat cu sare si piper si-atat.

Am facut si un soi de saramura rapida, adica am tocat mult usturoi, am taiat marunt o rosie, un ardei iute si o legatura de patrunjel si le-am oparit cu apa intr-o craticioara. Zeama asta am turnat-o peste pestele copt si alaturi am trantit o mamaliga de-aia strasnica, facuta de mama. Mamaliga pe care, desigur, am testat-o intai cu niste branza, unt si smantana, sa ma asigur ca e totul in regula. Un pranz foarte bun si light si efortless, pe care il promovez chiar acum la categoria ‘favorites’. Enjoy!

Am reusit sa ard hartia de copt, if you can believe it. Credeam ca the whole point cu hartia asta e ca rezista la temperatura cuptorului, ma rog, daca n-o fi un furnal sau ceva. Ei bine, la 220°C, hartia mea in care impachetasem zeloasa (ma rog, not so much, ca a durat doar vreo 5 secunde) doua fileuri de macrou proaspat-decongelat, felii grase de lamaie, busuioc si pink peppercorns de la Marks & Spencer Food (gotta love Boo, care mi-a adus), deci hartia de copt se copsese deja in exces. Mirosea si fumega ceva de groaza, noroc ca pestele n-a parut afectat, si mai era si gata la momentul dezastrului.

Odata salvat macroul, am pus niste orez la fiert. De ce sa-l fierbi daca tot il prajesti, one might think. Pai asa, cum altfel? Bun. Deci orezul fiert tavalit intr-o tigaie cu susan si niste ulei de susan, pana se aureste bine. Nu punem sare, ca imediat turnam sos de soia peste. Si spargem un ou in mijloc cand e gata, amestecand lejer. In farfurie, minunatia de peste, orezul prajit, castravete proaspat si o ceapa verde. Delicious dinner. For “me and you, just us too!” (excuse my SATC reference, am auzit ca filmul nu place nimanui except for me:) Enjoy!