Context: Unul din filmele mele preferate of all times este It’s A Wonderful Life, al lui Frank Capra. Ăla vechi, din 1946. Despre un om adus de împrejurări în pragul sinuciderii, pe care un înger simpatic îl sucește de la aruncatul în cap pe podul din Bedford Falls, arătându-i cum ar fi fost viața altora dacă el n-ar fi existat. Văd filmul ăsta o dată pe an, de Crăciun, și mă lasă mereu cu un aftertaste de recunoștință pentru viața pe care o am. Și acum, despre viața pe care nu aș fi avut-o, dacă Simbio nu ar fi existat.

2 octombrie 2011 ar fi fost duminica în care nu aș fi străbătut, pe o mocănească de-aia de te udă până la chiloți, un Șelari dezafectat la vremea aia, la braț cu my friend, Mazi. Ar fi fost duminica în care nu aș fi pus piciorul în micuța cafenea cu all day breakfast din Centrul Vechi. Duminica în care nu aș fi cunoscut-o pe Elena, una din cele mai bubbly, smart, genuine și genuinely lovable piariste din orașul ăsta. Duminica în care n-aș fi cunoscut-o pe Iulia, nici cât să-mi fie dragă și nici… deloc. Precis precis ar fi fost duminica în care n-aș fi cunoscut-o pe Dana, Dana-de-la-Simbio, Dana-cea-care-m-a-făcut-un-om-mai-bun. More to the point, duminica lui 2 octombrie 2011 ar fi fost acea duminică în care viața mea nu s-ar fi schimbat. Ar fi trecut ca și când n-a fost niciodată. I-ar fi urmat alte duminici la fel. Iar eu aș fi fost altcineva decât sunt.

Octombrie 2011 ar fi fost acel octombrie în care nu mi-aș fi făcut rezervare pentru ziua mea din iulie anul următor. Și acel octombrie în care nu aș fi scris asta. Și mai ales acel octombrie care nu s-ar fi regăsit, trei ani mai târziu, brăzdat într-un prag de ciment din casa de pe Negustori 26.

Noiembrie 2011 ar fi fost acel noiembrie în care nu ar fi apărut în side bar-ul blogului meu, for no reason at all și fără să-mi fi cerut cineva asta, bannerul care nu avea să mai plece vreodată. Despre care treabă nu aș fi scris, desigur, aici. Acel noiembrie în care nu aș fi avut niciun motiv să mă iau la mișto, dar în serios, de maniera asta: “mă simt ca o adolescentă în diverse faze de călduri când vorbesc despre Simbio [btw, I still do]. Deci să nu ziceți de rău, că o iau personal [yep, I still do that as well]. Dar stiți de ce? Pentru că locul ăla are inimă, puls, îi curge sânge prin pereți, vorbește, băi nene. Vorbește cu mine. Vorbește și cu voi dacă vreți să-l ascultați, este mult, mult prea mișto experiența asta a mea de a-l fi cunoscut.”

5 iulie 2012 ar fi fost tot ziua mea, desigur (some things never change). Ar fi fost ziua mea pe care nu mi-aș fi sărbătorit-o la Simbio. Ziua mea în care nicio cafenea mică nu s-ar fi închis pentru mine. Ziua mea în care nimeni nu mi-ar fi adus televizorul plat de acasă și om cu mașină de karaoke, ca să fac concurență haosului din Bordello cu vocea mea de privighetoare (not).

August 2012 nu mi-ar fi adus cea mai frumoasă ploaie cu miros de în viață. Nu l-aș fi simțit în nări azi, în timp ce scriu, și nici poezie cam proastă și desuetă n-aș fi prestat 🙂

Vara lui 2013 ar fi fost vara în care nu aș fi decoperit Vama Veche de luni până joi. Vara în care Iulia nu m-ar fi salvat de 237 de ori pe zi de greieri kamikaze. În care vară nu aș fi aflat niciodată că poți sa-ți pui alcool în cafea first thing in the morning. Vara în care nu aș fi cunsocut-o pe Mirela. Vara în care nu aș fi reușit să beau (după câteva zile de practică) doua treimi dintr-o sticlă de bere. Balconul vilei Dini ar fi fost balconul în care n-aș fi stat niciodată, cu nicio prietenă. Marea ar fi fost tot verde, dar eu n-aș fi avut de unde să știu asta.

Vara lui 2013 nu ar fi fost nici vara în care aș fi trăit iar sentimentul ăla că lumea este un lighean. Nu ar fi fost deloc vara în care aș fi aflat că Dana și Iulia au fost elevele (saviste!) ale doamnei Mihăiță, mama lui Cătălin, prietenul meu bun și drag din liceu. Nu ar fi fost, practic, absolut deloc vara în care doamna Mihăiță avea să vină la Simbio ca să le vadă pe fete, înarmată cu mândria aia de dascăl care constată ce bun s-a ales de elevele lui. Nu le-ar fi adus nici compunerile de la ora de dirigenție. Dana, Iulia și doamna Mihăiță nu ar fi plâns de emoție.

În anul 2014, tsunami-ul meu propriu și foarte personal m-ar fi găsit, cu siguranță, un om mai singur. Februarie 2014 ar fi fost luna în care nu aș fi petrecut nici măcar o zi plângând fără jenă în văzul lumii, la masa de la geam. Dana nu ar fi fost acolo să mă țină de mână. Dana nu ar fi fost acolo să-mi fie prietenă. Dana nu ar fi fost acolo. Doar gândul că Dana nu ar fi fost acolo mă azvârle, retrospectiv, în ghearele unui atac de panică.

În mai 2014 nu aș fi avut de ce să-mi târăsc emoțiile necenzurate pe Șelari 18, ca să-mi iau la revedere de la vechiul Simbio. Nu aș fi cumpărat ultimele două farfuriuțe albe, dantelate, de la Zara Home. Nu i-aș fi servit niciodată lui Iepu’ ou ochi în ele. Nu aș fi “furat” un meniu. Una peste alta, nu aș fi avut în casă niciun reminder al celui mai iubit loc care nu există.

Vara lui 2014 ar fi trecut pur și simplu. Fără expectative.

Negustori 26 ar fi fost doar o adresă.

Zaira ar fi fost doar un nume.

Cel mai bun cappuccino nu ar fi existat. Gabi nu l-ar fi făcut.

Cea mai frumoasă femeie pe care am vazut-o vreodată în carne și oase nu ar fi fost Cristiana.

Cel mai des nu aș fi scris despre niciun local bucureștean in particular.

Cel mai mult nu m-aș fi întâlnit cu toți oamenii dragi, în același loc și în aceeași stare.

Cel mai dor nu mi-ar fi fost.

Cel mai tare nu m-aș fi simțit acasă, niciunde.

_

Simbio Kitchen & Bar s-a redeschis pe Str. Negustori 26. Din fericire pentru mine.