Tag: duminica


eram precisă că virgulă coq au vin e ceva complicat

June 7th, 2015 — 8:33am

coq au vin

Nu, deci nu înțelegeți. Ani de zile m-am ferit de el ca dracu de tămâie, că eram așa, foarte foarte sigură că e neam cu bifborGhinion (srsly? eu refuz să gătesc ceva cu ghinion!) și că durează like O MIE de ani. Până când într-o zi săptămâna trecută (să fi tot fost 1 iunie, sau așa), la instigarea lui Agricola Bacău, Creator de Poftă, am decis să face my nemesis și și și l-am făcut. Ocazie cu care am aflat, practic, cel mai bine păstrat secret al omenirii. Și acum o să vi-l zic și vouă:

Coq au vin este DOAR o tocăniță! Shhhhhh!

😮

coq au vin

Agricola Bacău are campania aia cu mese de poveste, v-am mai zis de ea în postarea asta, în care am încercat eu să-mi imaginez ce ar zice masa noastră din sufragerie dacă masa noastră din sufragerie ar putea vorbi. Mai știți?

Ei, o altă poveste simpatică de zis în contextul ăsta (al puiului, mesei și puiului pe masă), e povestea prânzitului în familie zilele astea, versus aceeași treabă în epoca BC (before child). Și ce alt lucru mai bun de hrănit copilu’ decât staple dish-ul franțujilor, cu pui, bacon și două soiuri de alcool? (kidding, bre, alcoolul se evaporă! cred?!) Da, zău, nuș’ ce m-a apucat, dar de after Rusalii (slash ziua copilului), asta mi-a venit să fac, că mă gândeam să fie mai speșăl, știți, nu așa, orișice tocăniță :p

_

Întrerupem sarcasmul cu o rețetă, luați notițe, că nu se întâmplă prea des să găsiți nivelul ăsta de artă și precizie pe aici. Zice-așa:

Pentru 4 porții de tocăniță coq au vin
1-2 linguri de făină
8 ciocănele de pui
2 linguri ulei de măsline
2 cepe mari
125g bacon cuburi
2 căței de ustroi
4 linguri cognac
300ml vin roșu
150ml supă concentrată de pui (sau apă, na)
60 ml suc de rosii de bună calitate
1-2 foi de dafin
cimbru uscat, boia, alte miresle

iar pentru crutoanele ei:
25g unt
1 lingură ulei de măsline
1 cățel de usturoi zdrobit
4 felii de pâine foarte foarte bună și neapărat cojoasă

Buuun. Într-o farfurie punem făina aia și o asezonăm cu boia, cimbru, sare și piper. Tăvălim pulpițele suculente prin dânsa. Încingem într-o cratiță uleiul de măsline si le perpelim lejer, pe toate părțile lor. Apoi le păstrăm la cald cât mai facem noi una alta.

IMG_1504

În tigaia deja murdărită, ne apucăm să prăjim ceapă cu bacon (omg the smell: paradisul!).

IMG_1518

Adăugăm usturoiul și returnăm puiul la cratiță. Adăugăm cognacul (enjoy bulbucii!). După  aia, vinul. Apa. Sucul de roșii. Ierburi uscate, dafin, sare, piper. Acoperim cu capac și dăm la cuptor (180 de grade), cca 1h și, să zicem, un sfert.

Când e gata maglavaisul, un singur lucru mai e de făcut. Să încălzim într-o tigăiță ulei de măsline, unt și cățelul ăla de usturoi zdrobit și să prăjim cu simț de răspundere feliile de pâine, pe ambele părți. După care să le aruncăm în cinstita tocană.

Atât, frate! C’est tout! Nu pot să cred că m-am ferit atât. E simplu și absolut delicios. Mortal. Sosicul ăla… gee, folks, visul umed al papilelor gustative. Hai, fără frică.

IMG_1591

_

După ce am propriu-zis gătit, am așternut masa. Fața de masă nu era călcată, dar măcar am împins mai încolo castelul de lego. Iepu’ și-a așternut familia de castori la masă, după cum și păpușa Alessia. După care, ca Nastratin Hogea, și-a băgat mâneca în sos pân la cot și noi pe lângă ea. După care s-a foit. După care s-a mai foit nițel. După care sosul era peste tot. Și Alessia își pătase rochița, și baby castor căzuse cu fața în niște baby bacon. Dar faza e că nu contează. Mesele în familia cu copil de 4 ani nu-s în niciun caz despre tihnă, nici despre fețe albe apretate. Sunt despre dinți rânjiți pe după copănel și concluzia (fabuloasă, if you ask me): Baconul e CEL mai bun!

Poftă bună la coq au vin și mese de poveste. Vă urăm noi trei 🙂

2 comments » | publicitate

viața pe care nu aș fi avut-o

February 2nd, 2015 — 1:10pm

simbio nou

Context: Unul din filmele mele preferate of all times este It’s A Wonderful Life, al lui Frank Capra. Ăla vechi, din 1946. Despre un om adus de împrejurări în pragul sinuciderii, pe care un înger simpatic îl sucește de la aruncatul în cap pe podul din Bedford Falls, arătându-i cum ar fi fost viața altora dacă el n-ar fi existat. Văd filmul ăsta o dată pe an, de Crăciun, și mă lasă mereu cu un aftertaste de recunoștință pentru viața pe care o am. Și acum, despre viața pe care nu aș fi avut-o, dacă Simbio nu ar fi existat.

2 octombrie 2011 ar fi fost duminica în care nu aș fi străbătut, pe o mocănească de-aia de te udă până la chiloți, un Șelari dezafectat la vremea aia, la braț cu my friend, Mazi. Ar fi fost duminica în care nu aș fi pus piciorul în micuța cafenea cu all day breakfast din Centrul Vechi. Duminica în care nu aș fi cunoscut-o pe Elena, una din cele mai bubbly, smart, genuine și genuinely lovable piariste din orașul ăsta. Duminica în care n-aș fi cunoscut-o pe Iulia, nici cât să-mi fie dragă și nici… deloc. Precis precis ar fi fost duminica în care n-aș fi cunoscut-o pe Dana, Dana-de-la-Simbio, Dana-cea-care-m-a-făcut-un-om-mai-bun. More to the point, duminica lui 2 octombrie 2011 ar fi fost acea duminică în care viața mea nu s-ar fi schimbat. Ar fi trecut ca și când n-a fost niciodată. I-ar fi urmat alte duminici la fel. Iar eu aș fi fost altcineva decât sunt.

Octombrie 2011 ar fi fost acel octombrie în care nu mi-aș fi făcut rezervare pentru ziua mea din iulie anul următor. Și acel octombrie în care nu aș fi scris asta. Și mai ales acel octombrie care nu s-ar fi regăsit, trei ani mai târziu, brăzdat într-un prag de ciment din casa de pe Negustori 26.

Noiembrie 2011 ar fi fost acel noiembrie în care nu ar fi apărut în side bar-ul blogului meu, for no reason at all și fără să-mi fi cerut cineva asta, bannerul care nu avea să mai plece vreodată. Despre care treabă nu aș fi scris, desigur, aici. Acel noiembrie în care nu aș fi avut niciun motiv să mă iau la mișto, dar în serios, de maniera asta: “mă simt ca o adolescentă în diverse faze de călduri când vorbesc despre Simbio [btw, I still do]. Deci să nu ziceți de rău, că o iau personal [yep, I still do that as well]. Dar stiți de ce? Pentru că locul ăla are inimă, puls, îi curge sânge prin pereți, vorbește, băi nene. Vorbește cu mine. Vorbește și cu voi dacă vreți să-l ascultați, este mult, mult prea mișto experiența asta a mea de a-l fi cunoscut.”

5 iulie 2012 ar fi fost tot ziua mea, desigur (some things never change). Ar fi fost ziua mea pe care nu mi-aș fi sărbătorit-o la Simbio. Ziua mea în care nicio cafenea mică nu s-ar fi închis pentru mine. Ziua mea în care nimeni nu mi-ar fi adus televizorul plat de acasă și om cu mașină de karaoke, ca să fac concurență haosului din Bordello cu vocea mea de privighetoare (not).

de ziua mea, la simbio

August 2012 nu mi-ar fi adus cea mai frumoasă ploaie cu miros de în viață. Nu l-aș fi simțit în nări azi, în timp ce scriu, și nici poezie cam proastă și desuetă n-aș fi prestat 🙂

la simbio, pe ploaie

Vara lui 2013 ar fi fost vara în care nu aș fi decoperit Vama Veche de luni până joi. Vara în care Iulia nu m-ar fi salvat de 237 de ori pe zi de greieri kamikaze. În care vară nu aș fi aflat niciodată că poți sa-ți pui alcool în cafea first thing in the morning. Vara în care nu aș fi cunsocut-o pe Mirela. Vara în care nu aș fi reușit să beau (după câteva zile de practică) doua treimi dintr-o sticlă de bere. Balconul vilei Dini ar fi fost balconul în care n-aș fi stat niciodată, cu nicio prietenă. Marea ar fi fost tot verde, dar eu n-aș fi avut de unde să știu asta.

la vama veche, cu fetele de la simbio

Vara lui 2013 nu ar fi fost nici vara în care aș fi trăit iar sentimentul ăla că lumea este un lighean. Nu ar fi fost deloc vara în care aș fi aflat că Dana și Iulia au fost elevele (saviste!) ale doamnei Mihăiță, mama lui Cătălin, prietenul meu bun și drag din liceu. Nu ar fi fost, practic, absolut deloc vara în care doamna Mihăiță avea să vină la Simbio ca să le vadă pe fete, înarmată cu mândria aia de dascăl care constată ce bun s-a ales de elevele lui. Nu le-ar fi adus nici compunerile de la ora de dirigenție. Dana, Iulia și doamna Mihăiță nu ar fi plâns de emoție.

În anul 2014, tsunami-ul meu propriu și foarte personal m-ar fi găsit, cu siguranță, un om mai singur. Februarie 2014 ar fi fost luna în care nu aș fi petrecut nici măcar o zi plângând fără jenă în văzul lumii, la masa de la geam. Dana nu ar fi fost acolo să mă țină de mână. Dana nu ar fi fost acolo să-mi fie prietenă. Dana nu ar fi fost acolo. Doar gândul că Dana nu ar fi fost acolo mă azvârle, retrospectiv, în ghearele unui atac de panică.

În mai 2014 nu aș fi avut de ce să-mi târăsc emoțiile necenzurate pe Șelari 18, ca să-mi iau la revedere de la vechiul Simbio. Nu aș fi cumpărat ultimele două farfuriuțe albe, dantelate, de la Zara Home. Nu i-aș fi servit niciodată lui Iepu’ ou ochi în ele. Nu aș fi “furat” un meniu. Una peste alta, nu aș fi avut în casă niciun reminder al celui mai iubit loc care nu există.

Vara lui 2014 ar fi trecut pur și simplu. Fără expectative.

Negustori 26 ar fi fost doar o adresă.

Zaira ar fi fost doar un nume.

Cel mai bun cappuccino nu ar fi existat. Gabi nu l-ar fi făcut.

Cea mai frumoasă femeie pe care am vazut-o vreodată în carne și oase nu ar fi fost Cristiana.

Cel mai des nu aș fi scris despre niciun local bucureștean in particular.

Cel mai mult nu m-aș fi întâlnit cu toți oamenii dragi, în același loc și în aceeași stare.

Cel mai dor nu mi-ar fi fost.

Cel mai tare nu m-aș fi simțit acasă, niciunde.

_

Simbio Kitchen & Bar s-a redeschis pe Str. Negustori 26. Din fericire pentru mine.

5 comments » | every day

pot-au-feu

February 10th, 2014 — 12:53pm

pot-au-feu

In traducere libera, “oala-pe-foc”, acest termen franfouf ascunde, in fapt, o cinstita tocana. In Franta, pot-au-feu e staple dish pentru masa de duminica. Li se trage de la nushce rege, care, zice-se, ar fi decretat ca niciun taran din regatul sau nu are voie sa fie asa de sarac incat sa nu-si permita duminica si anume “poulet au pot”. Intre timp, poulet-ul s-a facut bouef, ca in contemporan, mai des decat cu pui, se face tocana asta din carne de vaca pe osul ei, ba chiar si din coada de bou. Cum eu nu aveam coada de bou, ca mi se intampla des sa nu am, l-am onorat pe ma’ friend Henry Quatre si-am prestat un pot-au-feu ca pe vremea dansului, deci cu poulet.

Cica se ia bucata de carne, ce-o fi ea (eu – piept de pui oshenesc, ca atat am putut), se freaca ea cu niscai sare si piper si se pune deoparte. Intr-o cratita cu unt (amestecat cu o lingura e ulei de gatit), usturoi pisat si cateva vrejuri-ramurici-tulipini(??) de cimbru, se aduce carnea. Intoarsa ea pe toate partile, pana-i aurie toata. Se acopera cu apa fiarta, in ea cu foi de dafin legate frumos in bouquet garni, dimpreuna cu cimbru si, daca este, salvie. Fierbe carnea, sa zic, un ceas. Daca e ruda cu vaca, probabil mai mult, vreo, macar, doua ceasuri. Se spumeaza la nevoie.

Apoi adaugam legumele, intregi sau taiate bucati mari: cartof, morcov, pastarnac, telina, radacina de patrunjel, praz si ceapa. Eu am mai pus conopida, c-asa mi-a venit. Si parca un ardei galben, tot de-aia. As fi pus poate si fenicul, dar n-aveam. Cert e ca la momentul asta, carnea e deja moale. Nu-i gata gata, dar e gata destul. Tocana se completeaza cu apa daca trebuie, se acopera cu capac si se fierbe la foc rabdator si mocnit, pana cand? pana cand e gata, doh! Se scot din supa toate alea, se astern pe platou, se sareaza, se pipereaza si se garnisesc cu patrunjel. Da ma, asa, fierte, nimic altceva. Ei nu chiar nimic, ci maioneza de casa, cu sau fara usturoi. Sau un dijonnaise.

Zeama concentrata se pune la congelator, face o baza excelenta pentru mancare. Nu o sa va vina sa credeti, dar e mai buna caknorr!!! (sarcasm, viata fara tine e pustiu!)

E de duminica, e de familie, e de copii, e simplu, iar pentru ceva fiert si-atat, zic eu ca merita timpul si caloriile.

pot-au-feu

PS: Nu vindeti pielea ursuletului din padure, dati-o gratis.

Comment » | every day

gusto della leggerezza: minipizza gourmet

September 2nd, 2013 — 8:52am

minipizza

Exista duminici in care te trezesti inainte sa cante cocosul, iti sufleci manecile, framanti o paine de casa, fierbi o gaina, faci din ea supa cu galuste, rumenesti bucatile de carne in unt, le tragi frumos in ciulama si te ocupi sa le sada alaturi o mamaliga la tuci. Cat fierbe mamaliga, numa’ bine-i gata si prajitura. Pe la 12, toate-s la locul lor. Masa-i infatata cu alb imaculat. Pe o farfuriuta e patrunjel proaspat tocat, pentru supa. Mamaliga-i rasturnata pe fund de lemn. Prin geamul intredeschis adie vant de vara. Miroase a liniste. Familia intreaga mananca in tihna. Dupa care se culca toti de pranz, vasele pot sa mai astepte. Da, clar exista duminici de-astea.

Ei, si pe urma, exista celalalt fel de duminici, in care te trezesti cu intarziere, ii fierbi copilului un ou, tie o cafea, te urci despletita pe cal si tagadam tagadam la Simbio, sa te vezi cu mamele, sa mananci mic dejun si sa stai fix pana s-ar face vremea de dejun. Sa pleci ultima, s-o iei in sus pe Selari, sa te impiedici grav cu fatza in doua cupe de inghetata artizanala, sa petreci apoi un ceas la libraria cu carti ieftine, din cap de Lipscani. Sa-ti iei de dus si de-acolo, doar ca s-o arzi dubios intr-un Sephora, unde sa-ti folosesti, in sfarsit!, cuponul de 10% reducere. Sa mananci de pranz tarziu la o trattorie si s-ajungi acasa aproape in timp pentru cina. Ei da, aste-as duminicile in care vrei sa existe in frigider, pregatit de altu’ de cu seara, niste aluat de pizza. Si mai vrei sa ai niste mozzarella de calitate si, eventual, un borcan cu passata de rosii, facuta-n casa. Plus tot felul de margele, la libera inspiratie.

mozzarella Granarolo

In chip convenabil (si nu neaparat intamplator:)), aveam de toate astea la rece duminica la 6 seara, cand am ajuns acasa (mare haimana ce sunt!). Aluat de pizza framantat de my better half (pe numele lui, Simplizabest Naie), mozzarella Granarolo (senza conservanti, si de-aia-n zer, si de-aia chunky, pentru pizza sau gratin-uri), sos de rosii roz, fiert chiar de mine intr-o alta duminica, si tot felul de bunatati proaspete, care aveau sa faca obiectul unor mici pizze gourmet de hranit intreaga familie.

Paranteza: aluatul de pizza e treaba simpla, in masura in care gandul de a va mess-ifica din cap pana-n picioare cu faina si “lipici” nu va provoaca fiori reci pe sira spinarii. Din fericire, lucrurile s-au petrecut, dupa cum v-am zis deja, in absenta mea, dar am aflat pentru voi, din surse sigure, ca s-a folosit 1/2 lingurita de drojdie uscata, “desfacuta” cu cca o ceasca de apa calduta. Lasata sa zaca asa 15 minute. Apoi desertata in craterul central al cca 300g de faina alba, poposita intr-un castron si “scobita” la mijloc. In faina – musai si juma de lingurita de sare. Asa. Framantata chestia asta vreo zece minute, cat sa se faca matasoasa si elastica. Invelita in folie de-aia alimentara si refrigerata pana la folosire (dar nu 1000 de ani, more like cateva zile, cel mult).

ingrediente pentru pizzaAsa. Despre momentul “folosirii” o sa vorbim imediat. Care moment se afla la intersectia lui “mor de foame” cu “mi-e o lene de ma doare” si “mama, ce tarziu e”. Ei, si cum stateam eu a prost in intersectia asta, iau coca, o framant un minut-doua si o impart in 8 parti egale. Intind la ele cat sa se faca “cerc”. Mozolesc fiecare minipizza cu putin ulei de masline. Le astern pe toate intr-o tava mare, pe hartie de copt. Le manjesc cu oleaca de passata de rosii si le garnisesc ghebos cu mozzarella. Excesiva, fibroasa, topibila, preafericita mozzarella. Ei da, asta e basic pizza margherita. Mai departe.

Minirotocoalele se coc in cuptorul preincins la 200C pret de maxim 10 minute, ideal la pizza mode, daca stie cuptorul. Blatul sa fie crunchy, branza sa fie topita, dar nu “arsa”. Imediat ce le-ati scos, napustiti-va asupra lor cu ce-aveti la indemana. De exemplu mozzarella in zer, rosii cherry, rucola, prosciuto crudo si masline verzi. Sau mozzarella, pasta de masline, rosii uscate si ansoa. Sau anghinare din conserva, mozzarella si busuioc. Orice, zau, chiar orice. Numai sa va placa si sa mearga “raw”. Ca nu ne mai intoarcem in cuptor pe caldurile astea, nu nu.

Gusto della leggerezza, zic italienii astia de la Granarolo. Ei, da, curat gustul usurintei ce e mozzarella asta. Din cate te scoate ea cand ti-e foame, dar si lene. Pana si un platou simplu de caprese pare ceva studiat. Iar cu minipizzele astea gata-n cateva minute, sansele sunt sa rupi gura targului. Chiar daca, uneori, targul esti doar tu:)) Ia sa le dau eu si-un “party” tag, ca sa fie clar.

Comment » | party food, publicitate

sunt o sfanta. pe alocuri.

March 5th, 2013 — 2:45pm

Bai, deci asa ceva… mai rar. De trei saptamani nu fumez decat tigara electronica fara nicotina. De la 1 martie mi-am reactivat abonamentul la sala si ma duc in fiecare zi  aproape. Mananc piept de porc in invelish crocant, din care se scurge grasimea sanatos. Cum ziceam, sunt pe alocuri o sfanta.

Este foarte adevarat ca duminica la pranz eu mancam aceasta chestiune soioasa. [Acest jurassic porc nesimtit. Acest piept cu os, din care curgea ghebos grasimea jet pe miezul obez de paine, tavalit in prealabil prin sare.]

La care ciozvarta de porc m-am repezit ca o hulpava sinistra printre galantare in Auchan, din cauza numai de Mazi de altfel, caci mi-a fluturat ceva asemanator pe la nas toata saptamana pe facebook. Asa. Deci l-am vazut pe purcel, l-am insfacat la subrat, l-am azvarlit in cos si “decat” l-am camuflat cu pungi de salata, ca sa ma dau interesanta. Apoi l-am adus acasa la noi, l-am spalat frumusel, l-am culcat intr-o tava, l-am invelit cu niscai folie si patru ceasuri l-am balanit si crocantit in cuptor, la foc mediu. A iesit ceva pe cat de gretos, pe-atat de bun. Acu’ sincer, n-am mancat cu exagerare, asa ca mi-a mers numai la suflet, nu si in jurul taliei.

In plus, aflati voi ca mai pe dupa-amiaza m-am dus la sala, unde l-am scuturat pe purcel de l-a luat mama zmeilor. Iar apres sala, am comis urmatoarea salata:

La baza, frunze verzi de tot felul, germeni de creson, ceapa verde, avocado si o lingura de quinoa fiarta in prealabil – stropite toate astea cu zeama de lamaie si ulei de masline. Sarate, piperate. Stratul doi: rosii cherry, ardei gras galben, braza telemea buna. Ornamente: cativa pestisori sarati. Inca un drizzle mic de ulei, piper proaspat macinat si doi crackershi integrali alaturi. Cam asa.

In concluzia acestei duminici extremiste, mi-am jurat din nou ca nu e, mai, nu e niciun lucru mai destept, nimic din ce as putea face azi, nicio alta alegere imediata care sa-mi aduca mai mult bine decat mersul zilnic la sala. Deci… da. De fapt is doua. Doua lucruri pe care mi le zic in fiecare dimineata, in fata oglinzii de la baie, pe post de pep talk:

  1. Azi nu voi fuma.
  2. Azi ma voi duce la sala.

Cred ca ce vreau sa zic e ca viata e undeva intre aceste promisiuni si moderata lor incalcare;)

PS: Goliti-va inboxul in mai putin de 30 de secunde. Inghititi ACUM o pastila de self confidence. Folositi niste bani ca sa cumparati fericire.

15 comments » | every day

sunday brunch la crowne plaza

January 21st, 2013 — 2:58pm

Nu am bucket list. Nu vreau sa fac 100 de lucruri nemaipomenite inainte sa mor. Vreau sa fac 100 de ani lucrurile nemaipomenite pe care le fac acum. Vreau sa traiesc 100 de vieti in nemaipomenita apropiere a omului care mi-a hotarat drumul nascandu-se. Eu asa ma gandeam ieri, de ziua lui, fara tort, si asa ma gandesc mereu cand ma gandesc pe bune la el si la noi. Dogoresc ca o soba uitata pornita de impresia ca el este totul, norocul si crema fanteziilor implinite. “Pufi”, ii zic mereu, “esti foarte frumos!” Numai ca asta e ce iese pe gura, in capul meu e mereu mai mult. De exemplu “Daca nu ai fi fost jumatatea mea, eu n-as fi fost nici un sfert din ceea ce sunt. Cum ar veni, esti chestia care, intamplandu-mi-se, face totul extraordinar, dar mai ales pe mine.” Ei da, vedeti, de-aia prefer sa-i zic ca e frumos. Si el mereu raspunde “I know!”. ‘Cause he does. Ca atunci cand i-am zis “te iubesc”, ce-am vrut sa zic era “te voi iubi vesnic barbos“. Nicio certitudine mai mare. Nicio neimplinita dorinta. Am tot.

Asa, mai. Am fost la Sunday Brunch la Crowne Plaza. Si asta clar e de povestit. A fost cam frumos, cam de pomina si cam scump. Sa incepem cu inceputul. Era ziua lui Mishu si ceva trebuia facut, undeva trebuia mers, ca sa nu stam acasa. Cu copil, catel, purcel, unde sa te duci in Bucuresti? Ei, si mi-am adus eu aminte ca mi-a povestit Elena de la Pro ca la Crowne Plaza e fabulos de bine, ca au de mancare tot ce-mi place mie maimultsimaimult, plus loc de joaca fain, generos, mochetat, cu minim hazard si baby sitter din oficiu pentru alde Iepurs. N-am stat foarte mult pe ganduri, am facut rezervare si o saptamana in cap m-am gandit numai la asta.

 

Ei, si vine duminica cea sortita exceselor alimentare. Si ajungem noi la Crowne Plaza, unde suntem frumos intampinati cu sampanie si condusi pe veranda, o camera cu sticla de jur imprejur, foarte frumos luminata, foarte proprie pentru brunch. Muzica live, prestata de un nene cu vioara si un nene cu pian, ma face sa ma simt asa, cam ca in Scent of a Woman. Frumos tare! Iepu descopera locul de joaca, eu descopar sushi bar-ul.

 

Dupa aperitivul in forma de o duzina de rolls, parca nimic nu mai intra. Hai cu crevetii si niste langustine, ca astea-s lejerissime. Da, va rog, si niste dorada cu un soi de saramura romaneasca cu rosii si usturoi on the side. Ei da, totul se termina in fata “lingoului” de foie gras. Din care un domn iti taie amabil feliute subtiri, pe care ti le asterne pe paine prajita langa un castronel cu chutney (de ceapa? de mango?). Vai mama mea, cat poate sa fie de bun! Refill si gata. Nu mai pot sa inghit nici aer. Noroc ca nu te da nimeni afara. Poti sa-ti odihnesti exagerata burta la o cafea si-o sporovaiala pana dupa 16:30. Cand si-gur intra si-o prajitura. A intrat, adica.

 

Nu m-am dus la Crowne Plaza pregatita sa “documentez”, aveam treaba, traiam viata. Dar din amintiri, va zic asa:

  • vreo sase feluri distincte de salate (mi-au sarit in ochi una asiatica, cu vita, una cu naut si una cu avocado), toate legumele crude cunoscute omului, ca sa make your own; plus dressing;
  • aperitive: fructe de mare, somon fume, terrine, quiche-uri, aspicuri, oua umplut
  • sushi bar
  • galantar cu foie gras
  • doua feluri de supa (de peste si de numaistiuce)
  • carving station cu dorada rosie si alti pestisori
  • miel cu legume
  • pachetele de curcan umplute cu branza
  • un milion patru sute de garnituri
  • wok station unde iti prepari pe loc ce vrea muschiul tau, din toate ingredientele pamantului
  • statie de facut (intruna) clatite
  • inghetata
  • dessert table cu, intre altele, cheesecake, flan, moussuri de fructe si ciocolata, crema de zahar ars, tiramisu, mini-prajituri diverse cu fructe proaspete, branza si ciocolata, eclere, mascarpone cu fructe, fantana de ciocolata… orgie.

Asa, nu pare mult cand citesti, dar cand mananci… well, altfel parca. Mi-a placut mult atmosfera, partial mi-a placut si lumea. Serviciul foarte friendly. Camera de joaca pentru copii – o idee geniala, nu s-a plictisit Iepu deloc si n-a vrut sa plecam acasa neam atunci cand s-a facut ora. Parcarea gratis. In schimb, bai nene, nush, da’ cum sa ma puna sa platesc 10 lei pentru juma de ora de wireless pe telefon? Cam silly mi s-a parut.

Una peste alta, o experienta faina. Nu de fiecare duminica, dar macar asa, o data pe an. Costa 185 de lei de fes si, zic eu, merita, nu pentru ca acasa n-ai putea manca regeste de banii astia, ci pentru ca pret de cateva ore te rupi de tot, esti intr-un fel cutie muzicala armonizata perfect, in care altcineva invarte la manivela.

In fine, pentru doamne, mame si doamne-mame, cateva famous last words: Imbracati-va frumos! Mergeti la brunch! Iubiti-va sotul chiar si atunci cand nu duce gunoiul cu zilele!

9 comments » | favorites, life, party food, reviews

that’s why i’m easy…

November 12th, 2012 — 2:31pm

Inainte. Inainte sa ma ia de mana, inainte sa ma intinda ca pe-o scuipata guma de mestecat, inainte sa-mi aplice iubire si inainte sa ma sssifleze cu nessstavilite “p’sssicata”, inainte sa se urce pe mine sa “diiiii!”, inainte sa-si frece cei patru sute cincizeci si trei de carlionti de pantalonii mei, inainte sa-mi aduca papucii si precis inainte sa mi-i ascunda sub canapea, inainte sa-mi picteze peretii cu creioane cerate, inainte sa lipeasca pinguini pe cantul de la masa, inainte sa imprastie macaroane pe parchet, clar ca inainte sa-si inmoaie maneca de la geaca in ulei de masline extravirgin, posibil inainte sa se inece cu apa, inainte sa-i fi dat ta-su fursecuri tavalite-n zahar, inainte sa ne ascundem de o mie de ori sub perne, ca sa facem, bineinteles, o mie de bau, inainte sa vorbim cu Ginger si cu Tom, inainte sa facem arteziana cu supa si, cumva, inainte sa ma perchezitioneze cu micile ei cazmale de sus pana jos, ca nu cumva sa am asupra mea biscuiti. Da. Inainte de toate astea, a fost o duminica linistita.

easy.

5 comments » | mommy undercover

salata “cubuleta” si altele de pe masa de duminica

July 26th, 2011 — 9:47am

salata

Imi propusesem sa fie asa: supa de rosii, pui cu smantana si placinta cu caise. Nu fu loc. Ca era deja tarziu, musafirii se pornisera, iar eu inca mai negociam cu Iepu’ niste timp. Asa ca am luat frumusel tavile Ikea, cinstitele tavi care m-au scos din impas de atatea si-atatea ori in trecut (si care nu stiu cum se face ca, indiferent cati oameni ai la masa, au de fiecare data capacitatea optima), si le-am umplut cu varf.

aripioare de pui la tava

Intr-una am pus aripioare si copane de pui, marinate de urgenta in sos de soia, nomu, chilli, chimbru si ulei de masline.

cartofi la tava

In cealalta – cartofi aurii, mozoliti cu ulei de masline, usturoi, boia, sare grunjoasa, rozmarin si cimbru. Pe astea doua tavi le-am aruncat in cuptor si mi-am vazut de treaba. Am perpelit iute niste ciuperci in unt. Am facut o salata clasica din frunze verzi, ridichi, castravete, ardei, lamaie si ulei de masline.

salata

Dar de fapt, ce vroiam eu sa va arat este o alta salata, am numit-o “cubuleta” pentru ca toate legumele din ea sunt taiate cuburi. Nu ma dau in vant dupa salata, dar asta chiar m-a impresionat. Avem asa: rosii de gradina, ferme, ca sa nu fie exagerat de zemoase, apoi – ardei de toate culorile – verde inchis, rosu, galben si portocaliu, apoi ridichi, avocado si ceapa rosie (ar fi mers, dar eu n-am avut).

salata cubuleta

Am facut un dressing din zeama de lamaie, ulei de masline, marar si patriunjel, emulsionate bine la robot. Bun rau!

A mai fost pe masa si o supa de rosii, dar despre aia intr-un post separat, ca tre’ sa verific daca nu care cumva am mai aratat-o la lume. Deh, multi ani de blog, baby brain, intelegeti voi.

Haideti cu “cubuleta”, desfatare la ochi!

8 comments » | dieta, every day, party food

boo’s cheesecake cu nectarine si ciocolata alba

July 25th, 2011 — 2:07pm

cheesecake cu nectarine si ciocolata alba

Duminica am avut pranz cu mama mea si mama lui Boo. Desi ne-am petit si luat una pe alta a long time ago, tot mai incercam sa ne impresionam care-cum mama de imprumut. Din ce am gatit eu, mare lucru nu merita mentionat, poate doar salata “cubuleta” despre care o sa va povestesc some other time. In schimb, Boo a rupt gura targului cu aceasta prajitura fabuloasa cu branza, nectarine si ciocolata alba – un vis refrigerat! Ce pacat ca mainile mele, tremurand de pofta si mozolite in bale, n-au fost in stare sa produca o poza mai frumoasa, din care sa va dati seama de the real awesomeness care zace in aceasta prajitura. Oh well, va trebui sa va convingeti imprietenindu-va si voi cu o fata care sa va faca peste 17 ani cheesecake, na! (daca sunteti “un barbat single si prea misto”, mai aveti o sansa;)

Revenind la prajitura, iata si reteta, pentru cine se incumeta:

200g biscuiti digestivi (tot imi vine sa zic digerati)
50g unt
300g ciocolata alba
300ml smantana lichida
250g branza de vaci
2 linguri de Philadelphia Light
85g zahar

Biscuitii se fac harcea parcea la robot, pana rezulta firmituri. Se amesteca bine cu untul moale, apoi se intind pe fundul si pe lateralele unei forme de prajitura cu pereti detasabili, care a fost unsa si ea in prealabil. Forma astfel aranjata se tine la frigider pana e gata si crema.

Trei nectarine potrivite se taie bucati. Ciocolata alba se face si ea bucati si se topeste in 100ml de smantana lichida, deasupra unui vas cu apa clocotita (adicatelea, bain-marie). Se amesteca branza de vaci cu zaharul, restul de smantana lichida se bate bine si se toarna peste branza. Se adauga ciocolata topita si bucatile de nectarine. Se toarna crema astfel obtinuta in tava tapetata cu biscuiti. Se da la frigider pentru cel putin 4h, sau, ideally, peste noapte. Se decoreaza cu fructe proaspete inainte de servire.

cheesecake

Daca mancati unt cu felia ca mine, o sa va placa la nebunie aceasta prajitura! Este asa… luxuriant de buna, ma jur pe urmatoarea prajitura pe care o sa mi-o faca Boo, din cartile ei fitzoase de la Paris! Altfel, totul bine, e luni, smile like you mean it!🙂

44 comments » | boo, party food

tzeapa

July 18th, 2011 — 8:34am

frigarui de pui

Trebuia sa fie weekendul in care rationalizam gazul si curentul electric. Mancam, care cum s-ar spune, salate. Si freshuri. Si pepene. Tz tz tz… tzeapa:p Care decat am fiert niste porumb vineri seara, ca doar nu era sa-l lasam sa se strice, ca erau deja 35C in  casa, ca ce mai contau zece litri de apa in care se desfatau pe foc intre panusi niscaiva stiuleti din care plesnea laptele numai cand te uitai la ei. Si-apoi, duminica, niste prajitura cu visine, ca le-aveam de doua saptamani in frigider, doar nu era sa le las sa se borsheasca. Si daca tot dadusem drumu’ la cuptor, hai cu niste cartofi copti cu usturoi. Si langa ei, tzup frigaruile de pui, marinate de cu seara in sweet chilli sauce cu cimbrisor proaspat de la ghiveci (de la Real). Da ma, dar in my defense, uitati ce salata frumoasa le sade alaturi – cu frunze colorate, si rosii cherry galbene, si ridichi, si ardei gras. Cu vinegreta cu ierburi aromatice. Numai buna. Iar mai pe duminica seara, de spaima furtunii, niste paste, ca ma provocase Pufix the man ca cica ce ragu a facut Jamie la televizor. In your face Jamie Oliver, iti dau un ragu peste ochi de nu poti sa-l duci.

La voi cum a fost? V-ati tinut de meniul de canicula, sau ati calcat pe bec (gaz)? Hai c-o saptamana suportabila la toata lumea! 

13 comments » | every day

Back to top