siiii. a trecut o saptamana de cand sunt back in business. e foarte adevarat ca inca n-am intrat intr-un ritm, dupa cum la fel de adevarat e ca mananc in fiecare zi la pranz telemea cu rosii (uneori mai pica de la colegi un snitel sau o felie de pizza), dar, by god, munca e buna! si omul – un animal social muncitor, sau ma rog, eu ma declar asa. mi-e dor de Iepu’, normal. dar e tare tare bine sa pleci de-acasa in fiecare dimineata cu un scop si-un cap spalat. se pare ca nu s-a produs niciun damage ireparabil cat am stat acasa, desi, truth be told, un coleg mi-a zis azi ca, de cand am nascut, mi s-a injumatatit creierul:p dar eu sunt zen. zenificata. si happy. si rostuita. si coincidentally, viata a fost in ultima vreme foarte buna cu mine. ceea ce va doresc si voua.

Recunosc cinstit: sufar de o forma rara de britsnobism de cea mai joasa speta! Lesin de placere cand ma gandesc la all things British, de la civilizatie la muzica, la mancare si la carti, de la Harrods la fudge, si la limba aia de vis care face totul sa para asa effortless. Mi-as petrece toate vacantele la Londra, da’ toate! Mor de ciuda ca nu m-am nascut acolo, de fapt, una din amintirile mele cel mai sexy balamuc e aia cand m-a luat cineva drept de-a locului, eu fiind, si anume, just visiting. Deci… da. In atare conditii, nu va spun cu ce anticipatie de groupie am primit invitatia lui Florin de a exita din barlog intr-o seara midweek, ca sa calcam pragul unei doamne (and I do mean doamna!) englezoaice care si-a deschis undeva in zona de nord a Bucurestiului o brutarie/restaurant. Si ce si-a zis dumneaei: ia sa umplu eu burta la bloggeri cu paine, nom nom!

Here comes miercuri si numaidecat pornim in excursie cu autobuzul scolii – Lavinia, domnul Papu’ si masina lor dau frumusel ocol orasului ca sa incarce si regalul meu dos, temator de taximetristi si incapabil auto (thanks guys! <3). Ni se alatura si Catalina. Drumul spre Straulesti pe centura e o aventura. Radem, glumim, mai gresim drumul, noroc ca ajungem. Pravalia lui Rachel e intr-un cartier nou de blocuri, Green Lake Residence ii zice. Descind fetele din caleasca, flutura bezele gratitudinoase la adresa lui Papu’ si pasesc in caldutul stabiliment, unde, la o masa, Madalin si Florin au niste avans la vin rosu romanesc si conversatie cu gazda. Sosesc cat de curand Ana, Mazi si Monica. Ne punem cu totii pe studiat meniul.

Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand stiu ca ma duc pe seara la restaurant, toata ziua pritocesc la meniu pe site-ul mancatoriei, facandu-mi in cap diverse scenarii alimentare pana cand gasesc combinatia de aur. Asadar, stiu deja ce-am sa-mi comand la starter, main si desert (habar n-aveti cat poa sa bage in ei food bloggerii astia, dom’le, ca spartii, jur:)). Planul imi este dat peste cap cand pe masa apar cosuri de paine, painea noastra cea de toate zilele, dupa cum zice tagline-ul de inspiratie biblica pe care il puteti vedea in meniu.

Bai. Deci vine painea asta in diverse sortimente (cu seminte, cu bere, Sourdough), vine castronasul cu ulei de masline cu zatar, vin dip-urile (pesto, harissa, tapenade si chutney, toate home made), vine untul frecat cu diverse (shoc si groaza – vine chiar si untul maro, cu cacao si chilli). Si unde nu mi ti le iau pe toate la incercat, aruncandu-ma asupra lor ca un pradator nehalit, de zici ca n-am mai mancat niciodata paine. Si pe cinstitelea, asa e, paine ca asta zau ca n-am mai mancat niciodata. Se instaleaza rapid si o preferata, painea Sourdough (paine alba cu maia), pe care o vanez fara jena in cosulet, tragand cu Mazi de-o coaja ca doi iubiti care impart un iadesh. Pana cand terminam a ne face mendrele cu painea, suntem cu totii satui. Am mai manca, dar tot paine, gen. Acu zau, e geniala, ge-ni-ala! Asa de buna ca as strabate orasul in lung pana-n Straulesti numai pentru ea.

Rachel – de-acum poleita in complimente (uh, cea mai buna paine, da da da!), ne povesteste cum vecinii o roaga adesea sa lase usa deschisa cand face paine, ca sa le vina si dumnealor miros. Mirosul ala intoxicant (in a good way), de crusta perfecta si miez aburind. Well, can you blame them? Ma gandesc. Ma mai gandesc ca daca as locui deasupra brutariei asteia, as avea 120 de kile.

Mai stam la povesti oleaca, felurite lucruri pe care nu pot a vi le dezvalui, cazand ele sub incidenta confidentialitatii bucatar – mancator. Apoi trecem la runda a doua. Eu comand terrina de rata, porc si ficat de pasare, cu cirese murate si paine cu unt – una din cele mai bune alegeri din meniu, dupa cum a decis gasca de bloggeri in unanimitate.

La felul principal comand placinta cu carne de vita si Guiness. Ce pacat ca nu mai incape:p

Ciugulesc si din farfuria vecinilor, dupa cum urmeaza: placintele de macrou afumat cu sos de hrean (bune, dom’le – i-am auzit pe comancatorii mei spunand ca ar fi sarate, dar pentru mine au fost just right, iubesc macroul afumat, cu saratura lui cu tot), quiche (ba pardon, se corecteaza Rachel, savoury tart! – nu ne predam la francezi, am zis!) cu legume si branza de capra, dar si un pate de ficat sigilat cu unt, langa care, am cugetat noi, ar fi mers de minune ciresele murate pe care le-am avut eu la terrina.

Bloggers’ choice la capitolul main este fara indoiala risotto-ul cu sfecla, dupa o reteta traditionala a doamnei mama lui Rachel. Pe care i-am cerut-o in repetate randuri (gen: Will you give us the recipe? si Rachel: Yeeees. Desigur, by yes she meant no, secret profesional si de famile, na! – ne-a zis, totusi, ca atunci cand prepara orezul asta acasa, il stinge cu Martini in loc de vin – must try that some time!). Oricum, vi-l recomand cu infrigurare, este grozav de bun si foarte special, fiind el cu totul si cu totul roz, unlike alte feluri de risotto care-s, dupa cum stiti, de-o culoare dubioasa, puky asa.

Bon. Dupa asa desfrau, va imaginati ca ne-am ferit de desert? Sau, varianta b, am comandat cu totii cate unul, pe principiul hai pe toate a le gusta, şaidiridiridida? Mda, exact.

Ce mai tre sa stiti despre The London Street Bakery:

• Meniul se schimba saptamanal in proportie de 40%.
• Retetelor traditionale englezesti li se adauga un twist romanesc sau oriental (treaba care se trage din pasiunea owneritei, Rachel, pentru Turcia).
• Ingredientele sunt in cea mai mare parte procurate local, de la producatori.
• Se poate lua si la pachet.
• In restaurant nu se fumeaza, si nici plasma pe perete nu este (tztz:)), pe post de entertainment poti sa te uiti in bucataria-acvariu printr-un geam gigant, totul este, deci, transparent. Locul promite British style and quality. Ceea ce si livreaza.

La finalul experientei noastre |TLSB, Rachel ne invata ce e acela proper tea, adica ceai ca la mama lui. Intai ne arata cutia – extra strong de la Marks & Spencer. Ceai negru, no bullshit. Madalin cere o ceasca. Rachel il admonesteaza: See that’s where you’re wrong, it’s not made in a cup, it’s made in a pot. Aduce ceainicul incalzit, pune ceaiul, apa, il mermeleste apoi cu o lingurita de colo colo. Intr-o cana, toarna putin lapte, putin de tot (mai mult este, dupa cum ni s-a explicat, disgusting:). Peste lapte toarna ceaiul. Rezulta o bautura de-o culoare deschisa, bright, ca o caramea cu lapte.

Ceaiul baut, mancarea mancata, ne luam si noi talpasita, multumind gazdei noastre ca ne-a stricat complet cheful de a mai manca vreodata paine de la supermarket. Intre altele.

Si-acum sa se-nsire recomadarile lui Cookie pentru cei care se duc a-si astampara foamea la The London Street Bakery:

• Cercetati aici meniul in prealabil (cu preturi cu tot): http://thelondonstreetbakery.com/restaurant.html
• Faceti o rezervare la 021 380 39 99.
• Aruncati un ochi pe harta, ca sa nu va rataciti (ca noi): http://thelondonstreetbakery.com/map.html
• Asezati-va la o masa cu fata la acvariu, e fain sa vezi furnicareala din bucataria imensa si curata-bec.
• Comandati musai cosul de paine cu dips la starter, musai terrina si musai risotto cu sfecla. Sa nu ziceti ca nu v-am spus!
• Cereti sa nu vi se prajeasca painea la terrina sau pate de ficat, e pacat de ea, este minunata asa, fresh.
• Luati paine si pickled cherries pentru acasa, totally worth it!
• Daca aveti noroc de Rachel, provocati-o la o discutie si scaldati-va in dulcele grai englezesc, are multe de povestit.
• Fumatorii se pot vicia linistiti pe terasa, nu e chiar asa grav, mai ales ca vine vara.

Last but not least, aveti in vedere ca London Street Bakery ofera si servicii de catering (petreceri private sau corporate, zile de nastere, petreceri de kinderi etc.) Si iaca ce minunatii de torturi sunt in stare sa faca:

Preturile variaza intre 75 si 100 de lei pe kilogram, ingredientele sunt naturale, se fac si torturi hipoalergenice (fara gluten, fara coloranti, etc.), comenzile se dau cu cel putin 48h inainte pe adresa cake@thelondonstreetbakery.com. 

In a nutshell, TLSB = paine, restaurant, Rachel, catering, petreceri private, torturi, degustari de vin. Toate astea cu o cireasa mare englezeasca on top.

In ultima jumatate de an m-am “inoculat” destul de zdravan in viata de culise a unei cafenele din Bucuresti (I wonder care:)). Cu aceasta ocazie si pe fondul unor intamplari recente, m-a razbit pofta sa va ofer my two cents despre relatia client – locanta.

Nu sunt un client pretentios, ba dimpotriva, ma imprietenesc usor cu o mancatorie de care-mi place. Trec cu vederea si firul de par din supa, si-un espresso decofeinizat, cu cofeina, si-un serviciu lent, important e sa nu “miros” in spatele acestor incidente o lipsa crasa de respect la adresa mea – clientul,  a lui – ownerul stabilimentului. N-am fost dintotdeauna asa, mi-aduc aminte ca prin tinerete eram mai scandalagioaica de fel, ca eram mica si tuta si nu intelegeam neaparat ca in spatele fiecarei locante se afla oameni, oameni adevarati. Intamplarea a facut ca am ajuns sa cunosc cativa de-alde ei, misto tare, oameni care si-au pus toata agoniseala, inima si energia in ceea ce as fi facut si eu daca aveam vreo urma de spirit antreprenorial (nefiind:p). Asa (si pentru ca ia amploare fenomenul boicotului online pentru ca a zis cutare ca nush’ ce i s-a intamplat nush’ unde), am ajuns sa cuget din greu la efectele foarte nasoale pe care le poate avea asupra unui business un review negativ din partea unui client. Mai cu seama a unui client cu niscaiva notorietate in social media.

Poate ati citit acum cateva zile despre nefastul encounter al unei ceainarii cu un grup de clienti, am citit si eu. Si fara a comenta in vreun fel justetea demersului clientilor de a matrasi in www ceainaria, zic doar ca mi s-a facut frica de online, si n-ar fi prima oara. Stiti vorba aia cu un nebun arunca o piatra in balta si zece intelepti sar dupa ea? Cam asa. M-am gandit ce de-as mai suferi daca li s-ar intampla asta, de exemplu, oamenilor-proprietari de locante pe care ii cunosc si ii respect. M-am gandit cat de usor este sa faci praf imaginea unui restaurant daca ai oleaca de cadere media. Cat de vulnerabil e in ziua de azi un business de felul asta. M-am gandit la astea fara a presupune ca dreptatea nu e, de foarte multe ori, de partea clientului. Ca este. Dar chiar si-asa, m-am gandit, ma gandesc si ma roade, se pare, suficient de tare cat sa scriu acest post dezlanat, ziceam ca ma roade, nenica, lipsa de toleranta a oamenilor fata de greselile oneste ale altora, oameni si ei. Repet, ies din discutie pura nesimtire, nepasarea si curata jecmaneala.

Azi am povestit pe facebook despre un incident cu o portie de paste asa de sarate ca nu se puteau manca, pe care le-am comandat intr-un restaurant acum cateva seri si care mi-au fost puse pe nota fara aimsori sau alte compensatii de orice fel. M-ati rugat sa va spun despre ce locanta e vorba. Am preferat sa fac altceva. Am scris un mail oamenilor din spatele ei si le-am povestit patania. Turns out ca locul cu pricina are o politica clara de “tratament” al unui client nefericit, clara, dar nu neaparat pentru toti angajatii. Chestie care mi-a fost confirmata si de prieteni care merg acolo on a regular basis. Stau si ma gandesc cum ar fi fost sa ma inflamez, pentru ca, nu-i asa, pot, imi da mana si ma citesc niste jdemii de oameni, sa ma fac leu-paraleu si sa, vorba aia, “le-arat eu lor”. Tare, tare rau mi-ar fi parut acum. Tare mi-ar fi ramas pe constiinta tristetea din vocea patronului cand m-a sunat personal sa-si ceara scuze.

Bai, de fapt, prin scriitura asta obositoare (pentru care bag la inaintare scuze vanjoase), vreau doar sa va invit sa fim (sunt si eu in gasca asta) un pic mai blanzi. Nu sa inghitim ce ni se da, nu zic asta, dar sa avem bunavointa de a solutiona pasnic o eventuala nemultumire. Daca experienta unui local v-a fost grav terfelita si n-ati putut rezolva nimic la locul faptei, nu dati navala pe facebook sa improscati cu poopoo, scrieti un mesaj civilizat “to whom it may concern” si asteptati raspuns. In marea majoritate a cazurilor, eu aleg sa cred ca raspunsul va veni.

Imi pare rau daca v-am suparat pe cei dintre voi care-s asa, mai vehementi, dar I guess ca sunt intr-o framantare personala intru world peace:)) Nu ar fi oare mai misto, asa, in general, daca am fi, cu totii, mai putin otraviti?

Cine-a citit pana la coada are de la mine niste sorici virtual. Ma duc sa ma comport precum un om care merge la serviciu in fiecare zi, pentru ca, guess what, de azi asta fac si eu;)

Sa se consemneze din capul locului ca nu-mi plac supele creme. Nu fac, nu comand in restaurante. Una singura a reusit sa penetreze armura mea anti “boralac scarbos, le poop”. Aceea este marveloasa supa crema a Olenei de la Simbio. Si n-as fi stiut niciodata cum e, daca nu si-ar fi comandat Boo intr-o seara, pe cand noi beam vin si ea era cu masina. Am simtit mirosul suav de ardei rosu din celalalt capat al mesei, unde ma aflam. Calcandu-mi peste toate principiile culinare, m-am insurubat langa farfuria de Boo, caci era musai sa aflu ce minune fragranta invartea in castronul prea mic. Asa ne-am cunoscut, eu si doamna supelor creme. Dupa care, si long story short, ca se scoala Purcelul, am cerut reteta, iar azi am replicat-o miseleste dupa sms-ul primit de la Dana-de-la-Simbio, dupa cum urmeaza si fara a ma abate de la instructiuni (eu, picture that!:))

Asadar, pentru o farfurie de supa, se necesita: 1/2 ardei capia, 1/4 ceapa mica, 3 felii de dovlecel si 1/2 morcov mare. Se fierb toate acestea in nu foarte multa apa. Se paseaza la blender cand sunt gata. Se condimenteaza cu sare si piper si se dreg cu doua linguri de smantana dulce. Rezultatul e heavenly, iar daca nu puneti sare peste legumele care fierb, puteti “rezerva” o portie si pentru un copil mic-de-tot, inainte sa puneti, fireste, smantana dulce.

Am mancat-o cu mare pofta, cu crutoane pe care le-am “uscat” in cuptor dupa ce le stropisem lejer cu niste ulei cu aroma de usturoi. Mi-a placut, dar nu asa mult ca aia de-o face Olena, asta si pentru ca eram acasa, nu la Simbio, doh;)

Bai, v-am zis ca de luni ma intorc la birou si ca-s scared shitless? Of of, mai mai!

PS: Pentru mai multe portii, inmultiti cantitatile corespunzator, am uitat sa zic.

PS PS (ce-nseamna sa te grabesti:p) – “Ma Dana, imi dai tu mie reteta de supa crema s-o pun pe blog, sau e secret?” Si Dana: “Nu e ma secret, eu intotdeauna dau retetele, lumea nu vine la Simbio pentru mancare, vine pentru toata experienta”. Si aceea, as adauga eu, este de nereplicat. Cam asa:D

Anul trecut, pe cand eram “decat” copilul gravid al mamei mele, de 8 martie am scris asa: http://easypeasy.ro/2011/03/reteta-mamei-de-pui-de-om/.

Anul asta sunt si eu mama cuiva, desi “cuiva” nu-mi zice inca pe numele meu cel nou si nici nu stie sa-mi scrie asa declaratii frumoase. Dar imi freaca palme-cazmale pe fata cand este promptata s-o iubeasca pe mama si cumva sunt precisa ca ma amusina cu bruta adoratie, de felul sentimentelor primare care te incearca in fata unui pahar cu apa rece in mijlocul desertului.

Ca sa marcam, asadar, deosebitul eveniment la care particip pentru prima data in calitate de mama-lui-Iepu-Purcifer-Bubu-Cretzofolina, am scotocit in arhiva de amintiri a familiilor noastre reunite si-am gasit acea reteta trademark a mamei-mame si mamei-soacre: puiul la capac. Ne-am dat, cum ar veni, mana peste pui, si ne-am intors fuga fuga, cu genunchii beliti de cazaturi de la Frunza si cu zoaie fericite la gura, in vremea copilariei noastre. Pe cand nu existau cuptoare electrice – uneori nici gaz nu exista – iar treaba asta cu puiul la capac constituia un motiv suficient de bun ca sa vii in casa de la joaca, fara sa te tarasca de-o maneca adultii tai cu de-a sila.

Am sa va povestesc cinstit cum s-a desfasurat tarasenia, pentru ca la sfarsit sa va cooptez in programul “paharul este pe jumatate plin”, in scop de exercitiu folositor in viata, dar mai cu seama in bucatarie. Mdeci.

A inceput cu eforturi predecembriste de aprovizionare, trebuia, ma intelegeti, sa recreez cat mai fidel aceasta fresca a vremurilor de mult apuse. Asa ca m-am dus dupa puiul fericit. Nu e glumeala, exista, se cheama fix asa, e produs de Agricola si este fericit pentru ca haleste porumb si locuieste confort 1. Am experimentat full frontal omorul ce inseamna sambata-la-pranz-la-cora-mega-si-auchan, pentru ca sa ajung in final, obosita si cu limba de un cot, in Real. In Real unde, fara sa mai iau cos, am intrat pe la iesire si m-am impleticit fara speranta direct la raionul de carne. Cand l-am vazut, m-am napustit. Am insfacat lighioana intr-o mana si-am tulit-o spre casa, doing the victory dance si zbierand la telefon ca o apucata de streche: Pufi, Pufi, l-am gasit! L-am gasit! L-am… Si o punga de plastic va rog.

In tot acest timp, pentru a ne spori sansele unei operatiuni de succes, Mishu a lasat la o parte orice orgoliu si a telefonat in mare taina la Cornu. Dupa o discutie ce s-a desfasurat in spatele usilor inchise, mi-a spus asa: mustarul e cheia. Parea cat se poate de serios. Asa ca am proptit puiul asupra unei cratite pe trei sferturi pline cu apa si acoperite cu capacul ei, dupa ce il mozolisem ghebos in prealabil cu mustar de Dijon, conform pretioaselor indicatii. In care mustar nu m-a lasat inima sa nu amestec si o mana de cimbru uscat.

Am realizat ca nu va fi usor cam pe cand introduceam cratita-cu-apa-cu-capac-cu-pui in cuptorul nostru electric, setat la 180 de grade pe chicken mode (sunt sigura ca nu se cheama asa, dar e modul ala care are o iconita cu un pui, deci… da). Am ales acest mod cu nesabuita incredere in uniformitatea lui, adicatelea nu m-am gandit nicio secunda ca ar putea sa se intample ce s-a intamplat. Stiam ca apa din cratita va face un mediu prietenos, numa’ bun de inabusit si copt animalu’. Acest lucru ar fi facut sa nu se intample uscarea excesiva a fericitului pui, care nu ar fi necesitat resuscitare periodica prin ejectare din cuptor si stropirea cu suc propriu. Care va sa zica.

Bineinteles, lucrurile nu s-au intamplat deloc asa. In ciuda faptului ca planul era in detaliu facut. N-au trecut nici 20 de minute si pasaroiul s-a ars zdravan pe deasupra. Explicatia fiind, fireste, ca in cuptorul cu gaz pe care-l avea mama acu’ 100 de ani, caldura venea doar de jos. Pe cand in modernul nostru cuptor, caldura (mare mon cher) impresura cu valva puiul din toate partile, si peste tot pe unde era mustar, sufla peste el flacari-flacari. Drept care a fost necesar sa scoatem cratita din cuptor. Ce presupune scoaterea din cuptor a unei cratite-cu-apa-cu-capac-cu-pui? Va spun eu. Zeama de carne din capac se imprastie, fericita precum puiul, in cuptor, pe langa cuptor si pe jos. Dupa care, zeama scursa in cuptor incepe sa se arza, scotand un fum mare si gros. Eu imi folosesc din plin acutele si zbier ca gata, no way, renunt. Dupa care, pentru ca I’m no quitter, ma intorc umila – un dihor fumegand a dezamagire, sa-mi reiau misiunea.

Este o munca de echipa. Cerem time out si ne sfatuim. Oare daca am pune cuptorul pe pizza mode? Pizza are chestii pe deasupra care nu este voie sa se arda, nu? Good plan, Buster! And by Buster I mean Mishu. Asa facem. Si mai facem ceva. Cu dibacia celor patru maini, intoarcem pe preafericitul cu susu-n jos, sa-i calmam arsura cu zeama din capac.

Chestia cu scos bagat scos bagat se mai intampla de cateva ori. De fiecare data se lasa cu arsuri si fum. Si-apoi, cand, cumva, moare toata speranta, din eforturile noastre conjugate rasare el, maretul pui la capac, perfectul echilibru intre fraged si crocant. Cam asa:

Fireste ca se poate si fara pui la capac, cred ca as fi putut trai foarte fericita si daca nu as fi facut asta niciodata. Nu simteam nevoia sa spal pe jos in bucatarie de trei ori, dintre care odata pe genunchi. M-am ales cu un mare jeg si-o mare durere de cap. Dar dupa ce-am facut curat si l-am tras pe dansul in poza…

mi-am dat seama ca daca ne-ar fi venit un musafir peste un ceas, cand va fi fost aerisita casa si pasarea crocanta ar fi tronat in miezul mesei noastre cea de toate zilele, n-ar fi stiut cu ce efort s-a intamplat totul. N-ar fi stiut ca pranzul asta, care arata so effortlessly chic, este rodul unui mare chin. Si stiti ce? Peste cativa ani, nici eu n-o sa mai stiu. Nu as mai face inca o data pui la capac, dar nadajduiesc ca va veni o vreme cand din tot chinul si imputiciunea va ramane numai impresia primei muscaturi din pielea asta aurie si perfecta, si-a dumicatului de paine muiat in sos de mustar si pasare coapta.

Garnitura sa tot fi fost un piure cu patrunjel si niste ciuperci trase la tigaie in unt.

Acum sa vedem daca ati prins substratul metaforic, ce a vrut sa zica poetul?;) Mai e mult pana departe?

Happy 8 martie, sa va fie de bine <3,

Mama

Wtf?!

Deci: eram in posesia a doua pulpe de pui facute la cuptor, pe modelul tava cu apa si nitel ulei, acoperite cu folie pana sunt gata si descoperite intru rumeneala de final. Le facusem asa basic deoarece urmau sa expire:p Aseara se uita Mishu in tava si zice: mvaaai, dar sunt asa… balane! Nu bun, scarbos, gen. Zic eu in capu meu: las ca ti-arat eu tie! Ma suflec de maneci si iau o tigaie cu pereti adanci. In ea pun o lingura de unt si niscaiva ulei de masline cu aroma de usturoi. Perpelesc bine pulpele pe ambele parti, asezonand ghebos cu un mix de condimente (cimbru, busuioc, maghiran, usturoi si nush ce mai avea mixu in el). Amestec intr-un castron o cutie de smantana dulce cu o lingura de smantana acra si nitel amidon. Torn chestia asta in tigaia cu puiul si o vantur de colo colo pan se leaga sosul. Separat trantesc o mamaliguta in care, cat era pe foc, desert o punguta de emmentaler ras. La servit presar emmentaler de-asta peste intreaga farfurie. Mi-nu-nat! Se va numi puiul cu smantana accidental, cu realizare in trei pasi si doua zile;)