N-am mai avut vacanta din 2009. Tanjesc dupa una, cum nu pot sa va explic. Nici anul asta nu o sa am, ca trei (3) zile la bulgari nu se pun, really. Asa ca ce mi-a facut mie Printesa se cheama rasucit cutitu-n rana. Dar pentru ca m-am absolut scandalizat cand am vazut Londra pe penultimul loc in topul regal, preiau cu bucurie aceasta dillusional leapsa pe vacante, pentru ca reputatia orasului de pe Tamisa trebuie spalata negresit, cu cisterne de apa cu miros de Coccolino, much like strazile din centrul Londrei la ora 6 dimineata. Asadar, luati de vedeti topul meu cu destinatii de vacanta. Ca poate la anul.

(sadly, arhiva mea cu poze e pe un hard mobil, undeva, candva:p)

1. LONDRA. LONDRA. LONDRA. Nu exista oras mai fermecator! Cand am coborat prima oara din Heathrow Express la gara Paddington, m-am simtit fix ca-n Harry Potter, imi venea sa iau in brate peronul 9 3/4, daca acesta ar fi existat. Centrul Londrei e fix asa cum am invatat la scoala, din cartile alea vechi de engleza. In fact, aveam asa de tare intiparita in cap harta aia desenata ca pentru copii, cu Piccadilly Circus si Regent Street si Oxford Street, ca nici nu mi-a trebuit alta.

As merge la Londra in fiecare an. As merge in septembrie, cand parcurile sunt verzi si soarele numa’ bun. As manca in fiecare zi egg sandwich de la Pret A Manger. As calca in fiecare zi la Harrods. M-as intinde pe marmura rece de la food court si-as zacea acolo, cu ochii-n cutiile verzi de ceai si o bala in coltul gurii. Cu buzunarele doldora de clotted cream fudge. As sta o zi intreaga intr-o librarie Waterstone, mirosind copertile colorate si milioanele de agende cu foi perfecte, care se deschid perfect si stau deschise perfect. M-as duce in loc de pierzanie, in Leicester Square la Haagen-Dazs, mi-as comanda cate o cupa din fiecare aroma, in pahare separate, cu lingurita. Le-as manca pe toate. As trece de zece ori prin fata pe la Ritz. As petrece o dupa-amiaza cu autoservire si ceai la restaurantul ala de pe lac din parcul St. James. As studia ca un savant nebun fiecare eticheta de produs din Sainsbury. As proba toate perechile de Camperi din magazinul de pe Carnaby Street. As manca English Breakfast. As citi ziarele gratuite de dupa-amiaza. M-as trezi la 6 dimineata doar ca sa fiu pe strazi la 7, sa imi umplu nasul de proaspat, retina de imagini cu oameni frumos imbracati care se duc la serviciu si urechile de limba asta, cum se cheama, de-o vorbesc ei. 

Mergeti la Londra, va rog, macar o data in viata voastra. E scump, hotelurile sunt shitty in marea lor majoritate, dar in afara de asta, merita din plin. Si nu pentru frivolele mele recomandari, ci asa, pentru tot pachetul-frumos-impachetat, absolut unic si ireplicabil. Si da, as putea sa vorbesc despre Londra in continuu, somebody stop me:p

2. PAROS. Insula. Grecia. Luna de miere. Need I say more? Cea mai buna mancare de pe fata planetei. Cei mai buni creveti. Cele mai frumoase plaje in golf. Cel mai albastru cer fara nori (in zece zile cat am stat acolo, un pufos n-am vazut!). M-as intoarce oricand, loc de pierzanie si chill si mojito si salata de fructe servita pe plaja in bol de ceramica de catre Adonishi bronzati in chiloti de baie.

3. DUBLIN. Este Londra in care mi-ar placea si sa locuiesc. Cei mai relaxati oameni. Rush our la ei este la ora 5, I wonder daca face cineva over time in tara aia. Noi am fost in ianuarie, pe-o vreme super-capricioasa. Aveam pe noi absolut toate bulendrele aduse de-acasa, ne clantaneau dintii ceva de speriat, in tot acest timp, irlandezele defilau in fuste colorate si sandale. Must be all that Irish Stout de le tinea de cald de-o asemenea maniera. Anyway, merita sa tzusti pana la Dublin daca va bate gandul sa emigrati. Eu una nu ma pot gandi la a better second home. Si da, inca mai visez ca m-as putea muta acolo some day.

4. VIENA. Pentru ca sunt foarte superficiala in materie de vacante, pentru ca nothing beats o sesiune de shopping la Viena cand sunt reduceri. Pentru ca vreau sa mananc jambon in paine direct de pe tarabe stradale si mai vreau sa mananc snitel, kartoffelsalat si strudel cu mere si sos de-ala cald vanilat. Later edit: cum am putut oare sa uit de napolitanele Manner?!?

5. PRAGA. Ca arhitectura, mi se pare cel mai misto oras din tot ce-am vazut. Dar ca atmosfera, nu l-as da pe nici unul din cele de mai sus. M-as mai duce a doua oara doar ca sa vad gradina zooloigica, nu am apucat. Ah, sa nu uitam de mancare – buna. Si de Coca-Cola lor la sticla de 0,25 – cea mai buna din lume!

6. GERMANIA. Nu mi-a placut in mod deosebit, nu m-as mai duce. Am fost la Berlin (unde, in afara de faptul ca am stat in cele mai misto hoteluri ever, si anume asta: http://berlin.grand.hyatt.com/hyatt/hotels/index.jsp?null si respectiv asta: http://www.radissonblu.com/hotel-berlin/gallery, nimic nu am de mentionat), la Koln (un fel de Braila intr-o zi de duminica – pustiu!; am mancat la un restaurant italienesc foarte bun insa, am uitat cum ii zice; ah, si am vazut SMEG-uri colorate intr-un magazin, prin vazut I mean “lins vitrinele”; ah, si am fost la coafor:)) si la Hamburg (aici mi-a placut mai tare, am stat in hotelul asta vechi http://www.kempinski.com/en/hamburg/Pages/Welcome.aspx, unde isi faceau cica vacantele alde Onassis si Sophia Loren, pesemne camerele au ramas neatinse ever since:p).

Am mai fost la Atena si Salonic – aglomerate, incinse si slightly imputite, dar fermecatoare ca toata Grecia. Si pana la urma, Mythosul si-acolo-i bun.

Ah, si-am mai fost la bulgari, la Nisipurile de aur unde nu mi-a placut deloc, n-am iesit din hotel, noroc ca hotelul era foarte misto. Ma duc in august la Sozopol, sa vedem care-i treaba pe-acolo;)

Asta a fost, ma duc acum sa mai visez putin la Londra si ce i-as face daca as prinde-o. Have a good weekend voi toti:)

Si mai later edit: Am fost si la Varsovia si odata cu asta mi-a murit orice speranta de a gasi un oras mai urat ca Bucurestiul. Nu exista!

Partea mea preferata din zi e noaptea. Dupa ce culc Iepu’, in rarisimele ocazii cand nu cad numaidecat lata in urma excitement-ului unei zile de stat acasa si facut… chestii, ma apuca uneori cheful sa fiu cine eram inainte, pe vremea cand nu spargeam oglinzi in trecere si aveam timp sa imaginez mancare de-asta de-ti bucura toate simturile, mai mult decat ca-ti umple burta. Ei, intr-o noapte de-asta am facut minunatia de vi se arata in farfuria din poza.

Totul se executa intr-o singura tigaie, fara sa o spalati. Intai somonul – perpelit cu unt si zdravan asezonat cu tot felul de ierb’shoare. Scos somonul, pus nitelus unt la completare, plus doua lingurite de pasta red curry, smantana dulce, plus zeama de lamaie. Introdus crevetii, mozolit bine pret de un minut. Scos crevetii cu tot cu sosul lor si turnat peste somon. Pus o lingura de ulei de masline (vorbim de aceeasi tigaie, da?),  patru linguri de orez basmati, o lingura de susan alb si-o lingurita de susan negru (ca asta e pretios, nu prea-l gasesc). Prajit orezul pana la translucenta si stins cu patru polonice de supa in care a fiert niste broccoli, plus cateva firisoare de sofran. Umflat orezul, garnisit cu broccoli taiat micut asa. Servit alaturi la pestisor, cu florete de broccoli langa. Excelent! Sure beats iaurtul zilnic pe care il mananc in doua reprize, jumate dimineata, rece din frigider, si jumate mai incolo, cand imi aduc aminte si de regula la temperatura camerei. Nu uitati de sare si piper, n-am mai mentionat, ca se intelege.

In other news, nadajduiesc sa va conving sa-mi raspundeti in continuare la asta: http://easypeasy.ro/2011/07/reteta-mamei-de-prajitura-cu-visine-si-o-leapsa/.

Also, guess who’s back de la Lisabona

si mai ales guess cine a mancat de dimineata pasteis de la mama lor. Premiul pentru cine ghiceste – ce altceva decat regala ei prezenta inapoi pe meleaguri romanesti.

Welcome back, Printesa! 

Da, mai, stiu, sunt cea mai norocoasa. Cum zicea si Ada, e mare chestie sa ai prieteni care vin sa-ti faca prajituri and such, sau daca nu le fac, vin sa ti le aduca (Zu, inca mai balesc dupa prajitura aia geniala cu cafea de la Chocolat!). Nu mai zic ca stau si departe, unde-a-ntarcat dracu balaia, colt cu cuca macaii, deci efortul e mare. Pai daca pana acum ma invidiati, cand o sa va spun ca mi-a gatit o printesa (Printesa), cred ca n-o sa ma mai suportati deloc de-atata rasfat. Totusi, “ma risc”, ca vreau musai sa aflati si voi despre aceasta descoperire epocala – bruscheta roz cu ridichi.

Nici in o mie de ani nu m-as fi gandit ca ridichile se pot cali. Mi se parea ca-s de pus la salata si cam atat. Ei bine, noroc ca printesa urbana, umblata cum e ea (ca tocmai ce-a atins 100 de restaurante testate pe pielea si papilele ei si povestite apoi pe blog), a mancat la Villa Rodizio minunatiile de bruschete cu ridichi si-apoi mi le replicat si mie, in mod cu totul si cu totul de aur, chiar aici, in bucataria mea. 

Se fac asa: ridichile se dau pe razatoare. Se calesc in ulei de masline. Se sting cu zeama de lamaie. Se scurg. Se astern pe felii de bagheta frecate in prealabil cu usturoi. Se acopera cu mozzarella si se dau la cuptor pana se topeste branza. Apetisant ca la balamuc si complet roz (da, asta se intampla cu ridichile cand le calesti, devin roz cu totul). Pe cat de simplu suna, pe atat de supercalifragilistic este. Va rog sa incercati! Pentru mine e “curat” revelatia anului, de mult n-am mai dat peste ceva de mancare care sa ma suprinda intr-atat si intr-atat de placut. Enjoy!

Bai ce trece timpul, fantastic! Nu mai stiu daca e duminica sau marti, nu stiu ce anotimp e (ceea ce s-ar putea sa nu fie fix vina mea, avand in vedere starea vremii), uit zile de nastere, uit sa raspund la mesaje, vai steaua mea. Nu stiu cand a facut Iepu’ o luna jumate, parca ieri inota in hainele cele mai mici care exista si-acu’ deja am o ditai sacosa cu carpeturi care nu-i mai vin, unele chiar neatinse de iepurimea sa. Cumva, desi nu stau o clipa locului, ma plictisesc. Da. Ma plictisesc. Mi-e dor sa-mi iau lumea in cap, sa ma duca trenul unde miroase a iarba proaspata. Mi-e dor de liniste. Slava domnului ca mai vine lume pe la mine sa ma mai scoata din rutina (ca in filmul ala Ziua Cartitei, cu un nene care traieste aceeasi zi over and over again pana invata sa treaca prin ea absolut fara greseala).

Saptamana trecuta m-am vazut cu Printesa. Care ma stie de purcea pofticioasa si nu exista sa vina fara mancarea cea buna asupra mariei sale. Ce sa fie, ce sa fie, zice ea. Si-mi aduc aminte ca, inainte sa nasc, mancam foarte bun la Afi, ceva mancare asiatica de la un fast food nou pe numele lui Thang Long AFC (colt cu patinoarul, nu aveti cum sa ratati).

Foarte buna treaba au facut baietii astia. Cautandu-i azi pe net, am vazut ca mai au un restaurant in Pitesti – http://www.afc.com.ro. Ce-mi place la ei e ca par asa, foarte autentici. Desi in mall-ul cu pricina sunt si alte restaurante cu pretentii de gen (Wu Xing si Chopstix – mega bleah!), asiaticii de la mama lor vad ca vin sa manance la Thang Long, ceea ce gireaza locul. Meniul e o combinatie de bucatarie thai, chinezeasca, vietnameza, plus niscaiva chestii indiene, plus sushi. De obicei mananc de la ei vita cu ciuperci si ceva orez sau noodles. Am incercat si sushi-ul, nu m-a dat pe spate. In schimb, acesti creveti pane cu orez simplu si sos dulce acrisor m-au spart. Buni ceva de groaza! Paneul ala e minunat, l-as manca gol!

Taiteii par de casa, nu-s in niciun caz ceva ce gasesti la supermarket. Legumele din toate mancarurile sunt crunchy, cu tot gustul la ele. Mancarea nu-i nici pe departe asa sarata sau grasimoasa cum ne-au obisnuit majoritatea restaurantelor “chinezesti” din oras. Totul foarte bun, asta e concluzia. Si affordable. Pret corect de upper-end fast food stuff. De dragul autenticitatii, personalul e cu totul si cu totul de-acolo, ceea ce duce la probleme de comunicare (vorbesc romaneste doar cat sa stie pe dinafara meniul, daca te bagi in seama cu ei, clipesc des). Dar felurile de mancare au numere si sunt identificabile cu degetul (dati-mi si mie “aia”), asa ca no biggie.

Revenind la oile noastre, cititi aici efectul Iepurelui roz asupra Printesei – we love you too <3. Da, ne place cand Printesa danseaza in ciorapi colorati prin sufrageria noastra, cu bebe in brate, cand Dana ne curata cartofi, cand Boo ne coace briose si Mazi placintele cu mere. Avem nevoie de mult de tot rasfatz zilele astea. Si aici ma refer atat la Iepu’, cat si la ma-sa.

Nu-i asa ca-i din ce in ce mai frumoasa? De cinci nopti (dap, le numar!), nu ne mai trezeste noaptea sa manance, ceea ce e foarte frumos din partea ei. Sambata am cercelat-o for good. Si pe 19 iunie o botezam pe numele ei adevarat Lorelai Victoria. Si maine fac un rulou de curcan umplut. Cam asa.

Aseara am fost la Alioli – restaurant cu specific spaniol despre care citisem pe blogul printesei si pe care imi doream foarte tare sa-l vizitez, de ceva vreme. Acu’, nu stiu cat de relevanta este parerea despre mancare cu specific spaniol a cuiva care n-a calcat vreodata prin Spania, nu ma hazardez sa comentez autenticitatea momentului culinar astfel trait, dar o sa va zic despre Alioli ca e bun, e foarte bun.

In primul rand, Alioli e o afacere de familie, ceea ce intotdeauna ridica valoarea unui astfel de loc. Pentru ca omul ala care a muncit ani buni in Spania si s-a intors in tara cu drive-ul si dorinta de a-si face un rost pe harta restaurantelor din Bucuresti, cu siguranta are o doza sanatoasa de entuziasm si implicare in plus. El vrea ca lucrurile sa-i mearga, vrea sa-i prospere carciuma si clientul sa plece multumit. Judecand dupa cat de plin era localul intr-o aleatorie seara de joi, as zice ca patronul de la Alioli a reusit ce si-a propus. Dar sa vedem ce-am mancat (sorry for the crappy pics, dar lumina din local, desi foarte placuta ochiului, a fost moartea aparatului, ca sa zic asa).

Pai am inceput cu creveti. Proaspeti rau, perpeliti pe gratar cu totul si serviti calzi, cu lamaie. Si cu paine proaspata de casa, prajita usurel pe plita. Si cu alioli – cea mai buna chestie ever – o pasta de usturoi cu lapte scazut, asa fina si deloc deloc grea (daca am putut eu s-o mananc fara niciun fel de consecinta neplacuta dupa aventura cartoful-cu-slana-si-usturoi de saptamana asta, e clar ca e ok).

Au urmat sardinele pe gratar, peste care am turnat dintr-o cescuta sos din ulei de masline, patrunjel si usturoi. Si-apoi un peste foarte bun, a carui denumire am uitat-o – incepe cu b, asta e tot ce stiu (:p girls cu care fusei la restaurant, voi mai stiti cum se chema?). Pestisorul asta se prezinta intr-o marinata de otet cu condimente, e usor picant si foarte foarte bun.

La felul principal, Boo si-a luat o salata cu ton, iar eu si printesa am sherat o paella cu pui si fructe de mare (btw, mi s-a facut rapid si-un training, ca n-am avut de lucru sa zic ca am facut eu acasa paella buna si-asa am aflat ca paella facuta la wok sau in oala nu se pune, necesitand eu rapid o tigaie de-aia speciala, nu foarte inalta, in care minunatia sa scada de nu se poate). Interesanta interpretare la salata cu ton, I must say si I must try. Ca in loc de clasicele porumb, ceapa, alea alea, ce se mai pune de regula in salata asta, salata de la Alioli avea mozzarella si ardei iute rosu copt.

Daca va imaginati ca trei delicate, una cu un ficat in plus, aveau sa sara peste desert dupa un asemenea dezmatz, apai rau va inselati. Scurt asa: eu – tarta cu mere si inghetata de vanilie (nimic special, corecta, buna, va recomand sa cereti fara sirop pe deasupra, ca e dulce enough as it is). Printesa – sabañón de migdale cu inghetata de lamaie si ciocolata fiebinte (poza de deschidere). Boo – Muerte Por Chocolate – cea mai tare chestie, care rivalizeaza numai cu ceea ce eu numesc desertul diavolului (ceva ce-am mancat in Grecia, un fel de corn insiropat in miere, care avea la mijloc ciocolata, gem si nuci).

Despre Alioli mai trebuie sa stiti ca e nitel on the expensive side. Nu-i un loc in care sa mananci de pranz in fiecare zi. Un fel principal costa in jur de 35-40 de lei, chiar si mai mult daca-i ceva special. Exista insa si meniuri fixe, cum ar fi cel cu 10 tapas la 50 de lei.

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Cam atat despre mancare. Partea a doua a acestui post isi propune sa va treaca rapid prin teoria mea, complet neoriginala, care zice ca totul in viata se bazeaza pe chemistry. Dezbatand noi aseara, la un crevete si-o paine cu maglavais usturoiat, treaba cu blogurile si bloggerii, am incercat sa raspundem la intrebarea: “de ce mi-ar citi cineva blogul?”.

Si mi-am pus eu palaria de cititor oribil de selectiv, si-am ajuns instantaneu la concluzia ca motivul pentru care citesc cu consecventa un blog nu-i contentul neaparat relevant (citesc chestii care, aparent, nu au nicio treaba cu mine, de exemplu un blog al unei femei casnice din Israel, o tipa din cale-afara de religioasa, care crede ca rolul femeii pe pamant e sa fie homemaker si atat), ci mai degraba e chimia pe care o am cu autorul sau. Ca si in viata, stiu din primele secunde, de la primele randuri, daca o sa ma intorc pe blogul ala sau nu. Simt sau nu simt. E o punte care se extinde sau nu, absolut imediat, intre mine si cel care scrie.

Si cand e right, much like in real life atunci cand chimia exista, e cu fluturi in stomac, cu insatietatea aia tipica de mai mult si mai mult. Si cu emotia, intr-o buna zi, a cunoasterii in carne si oase a celui pe care-l citesti, say, de un an sau asa, intalnire care, in chip rotund si minunat, iti confirma intru totul imaginea pe care ti-ai format-o despre omul cu pricina.

Ceea ce incerc sa zic e ca, draga printesa, nu esti nimic din ce stiam deja ca nu esti, au contraire, esti exact asa cum te-am visat, ca dealtfel toate printesele. Sub salteaua ta se afla cel putin un bob de mazare. Ma bucur ca ne-am cunoscut, in sfarsit.