Acesta nu este a mama’s blog, stiu. Asa ca imi cer scuze de pe-acum celor care ma viziteaza cu asteptari culinare, am de gand sa-mi ingadui un post lung, detoxifiant si, sper, not totally useless, in care am sa va povestesc asa, cat de sintetic s-o putea tinand cont de nauceala ultimelor zile, cum a fost. So here it goes.

Cu o seara inainte de cezariana am fost la film, apoi am mancat ultima masa pentru urmatoarele 36 de ore. Ajunsi noi acasa, m-am scaldat in rauri de lacrimi si panica, aoleu, ce frica mi-era… Eram sigura ca o sa mor. Ma gandeam sa-i scriu lui Pufix o scrisoare, sa-i zic ca l-am iubit, alea alea. Noroc ca treaba asta cu operatia planificata e gandita cu cap: cica dupa ora 10 nu mai ai voie sa bei apa. Asa ca orice gand ai fi avut pana atunci, iti trece complet, de sete. Pana a doua zi dimineata uitasem si cum ma cheama, nu vroiam decat sa beau apa. De altfel, cred ca asta a fost si prima intrebare pe care i-am pus-o asistentei de la Euroclinic: cand pot sa beau apa, ha? Ca va rup capu’, nu va suparati.

Despre operatia de cezariana in doua vorbe: easy peasy. Mai mult nasoala si creepy decat dureroasa. Ca in sala aia de operatie sunt 15 grade C. Ca te dezbraca si te dau cu iod rece pe tot spatele. Ca anestezia nu doare foarte tare, dar dureaza al dracului de mult. Ca pe urma iti clantane dintii ca la draci pana cand scot copilul si primiesti un bine-meritat sedativ. Anyway, odata ce e gata, gata si tot disconfortul sarcinii. De-aici incolo, it only gets better. Chiar si cu dureri post-op cu tot, zic cu mana pe inima ca mi-a fost mai bine dupa decat inainte sa nasc. Pentru mine nimic nu depaseste in odiosenie sarcina. Dar na, desigur, e experienta mea subiectiva, am auzit multe femei spunand ca sarcina a fost cea mai frumoasa perioada din viata lor.

Revenind. Prima zi – totul fain frumos. Lorelai Victoria – 3,450 kg, 52 cm, scor Apgar 10, noi – so so happy. A doua zi dimineata vine o asistenta sa-mi faca “mobilizarea”. Adicatelea sa ma dea jos din pat. Ceea ce parea o idee excelenta in teorie, mai ales dupa ce mancasem prima masa in doua zile – un iaurt Danone Nutriday care, jur, imi paruse cea mai savuroasa mancare de pe lume! Buuun. Si dau sa ma ridic, si de unde credeam ca o sa zbor, ma apuca o ameteala si-o durere de nu pot sa va explic. Zice asistenta: lasati, incercam mai tarziu.

Ei, si gata, de aici incepe filmul de groaza! Intra in scena doctorita neonatolog numarul 1, sa-i zicem dr. T. Pe dumneaei in dos o doare ca abia am nascut, ca sunt labila ca toate lauzele, ca e primul meu copil (si unicul, I might add), ca nici macar nu-s pe picioarele mele, ca am inca un cateter in coloana, pe unde imi injecteaza calmante – the good stuff, ca, in fine, sunt singura in rezerva, pentru ca e dis de dimineata si inca n-a venit nimeni la mine. Nu, nu ne impresioneaza asemenea lucruri, pentru ca, aparent, pretul unei nasteri la privat nu acopera si nitica empatie. Zice dr. T: “Copilul dvs. are o problema de adaptare. Nu elimina meconiu.” Dupa care urmeaza un compendiu de posibile nenorociri pe care dr. T le listeaza meticulos, de la obstructie intestinala, la malformatii congenitale si diverse boli genetice cu nume greu de retinut. Sigur ca ar fi putut sa spuna ceva gen “Copilul nu a eliminat meconiu, ii vom face niste analize ca sa vedem de ce”. Dar asta ar fi presupus ca dincolo de competentele medicale ale dr. T, aceasta sa aiba si the human touch. Not.

La auzul proastelor vesti, mi s-au taiat picioarele pe care nici macar nu le simteam inca foarte bine. Ce sa va zic, cand stii ca puiul tau e in pericol, te “mobilizezi” de numa. In zece minute eram in picioare, cu instinctul matern mai erect decat as fi putut crede vreodata. Zburam pe holuri sa-mi vad fetita incubata, cu perfuzii in cap si-n picior, cu tub digestiv din care ii trageau cu seringa un lichid verde… Ingrozitor.

Fast forward mai departe: ni s-a spus ca urmeaza sa ramanem in spital inca sapte zile. Ca la analizele de sange a iesit proteina C cu mult peste valoarea normala, ceea ce ar indica o infectie. Ca nu se stie daca in afara de asta nu e si altceva si ca nu putem sti inca ce alte functii au fost afectate. Au inceput sa ii faca antibiotice, ecografiii, consult chirurgical, clisme peste clisme. I se spargeau vasele de sange intr-o veselie si ii mutau mereu perfuziile de colo colo, in urma lor ramanand vanatai. Iar dr. T. insista sa ne spuna de fiecare data cand i-a  mai cedat o vena.

Azi asa, maine asa, noi varza, micul bebe – chinuit cum n-ar trebui sa fie niciun copil in primele zile de viata, sau mai tarziu for that matter. Dupa care, finally, speranta. In chip de doctor bun, curajos, bland, dar voluntar, asa cum iti imaginezi ca ar trebui sa fie toti doctorii. Se numeste Mirela Radu – medic primar neonatolog. Dumneaei mi-a vindecat copilul si pentru asta s-a asigurat de eterna mea recunostinta si probabil de un loc in rai. Pentru ca dr. Radu a avut toate initiativele bune care au dus la progresul lui Lorelai. Ea a fost cea care a zis “hai sa ii bagam cu seringa pe tubul digestiv 2 ml de lapte matern, sa vedem daca ii digera” – 2 ml pentru care, by the way, am muncit mai mult si mai greu decat pentru multe, multe lucruri din viata mea. Apoi, dupa ce astia 2 ml amarati s-au “topit” in micul stomac, tot ea a zis “hai sa vedem cu 6 ml”. Si uite-asa, din 2 in 6, copilasul nostru a inceput sa primeasca si sa digere din ce in ce mai mult si mai bine. Si-ntr-o zi, nu mai stiu in care, i-au scos tubul din stomac si i-au dat lapte cu biberonul. Si dupa sapte zile, cand am repetat analizele, a iesit nenorocita de proteina C 0,98, adica foarte bine.

Cand mi-au zis ca e ok si putem pleca, m-a apucat tremuratul. M-am prabusit plangand de fericire in bratele doctoritei cu care am nascut. A fost primul moment de relaxare pe care mi l-am ingaduit, si tot corpul mi s-a fleshcait asa sub greutatea momentului.

Am iesit din spital cu un bilet de externare care zice asa: infectie materno-fetala cu germen neprecizat, sindrom de dop meconial, hipocalcemie neonatala tranzitorie. Sigur ca o sa ma intreb forever de ce infectie materno-fetala, cand toate analizele mele, repetate si pararepetate pana cu doua saptamani inainte de nastere si imediat dupa, au iesit impecabil. De ce infectie materno-fetala cand mai era un copilas cu infectie in spitalul ala. De ce infectie materno-fetala cand nou nascutul este adus de sus de la sala de operatii cu acelasi lift cu care urca, de exemplu, vizitatorii, ne-costumati si ne-botoshatzi cu plastice de-alea de unica folosinta, ci asa, ca de pe strada. Nu vom sti niciodata ce s-a intamplat. Nu vom sti de ce so much drama. Si, credeti-ma, nici nu mai conteaza, nimic nu mai conteaza decat ca ea e bine.

Vreau sa va mai zic in doua vorbe despre experienta nasterii la Euroclinic. Am ajuns aici la recomandarea lui Florin – Crazy Mother Cooker, si tare, tare bine am facut ca l-am ascultat. Asa am cunoscut-o pe dr. Gina Liscan. Numele ei nu e celebru ca al altor doctori, nu-ti intoarce sute de rezultate in Google, la ea nu freci anticamera constant si nici nu primesti busy la telefon. Primesti in schimb cea mai atenta ingrijire, cea mai calda interactiune cu un medic, cea mai buna energie si cea mai mare sustinere. Nu stiu ce m-as fi facut daca nu era dumneaei medicul meu, cred cu tarie ca dincolo de competentele sale profesionale, cel mai mult conteaza si cel mai tare se distinge prin empatie, bunatate sufleteasca, optimism si o comunicare ireprosabila. Si uite de-aia vreau eu sa scriu aici, negru pe alb, ca sa ramana pentru cine o mai vrea referinte – oameni buni, femei gravide, cu toata inima v-o recomand pe doctorita Gina Liscan, medic specialist obstetrica – ginecologie. Despre dr. Mirela Radu v-am povestit deja. La fel si despre dr. T.

In rest, ce sa va mai spun, ca peste tot, si la Euroclinic omul sfinteste locul. Asistente dragute si mai putin dragute, dar foarte profi toate. Baby friendly – pe mine m-au incurajat si ajutat foarte tare cu alaptatul, nu stiu daca asa fac de regula, sau doar in cazul nostru (era esential ca LV sa primeasca lapte de la mama ei). Bine ca nu m-am luat dupa ce scria pe forumuri si nu m-am dus doar cu buletinul, pentru ca in afara de sapun la chiuveta (spuma in dispenser), nu am avut nimic in terms of complimentary toiletries. Mancarea e bunicica si destula. Un hotel foarte scump, am platit cca 200 de euro pe zi in plus pentru cele cateva zile de cazare extra, fara tratamentele micutei. Si zau ca nu e Hilton.

Of, ma scuzati, am scris lung si imprastiat, am inceput dimineata si iaca, e 21:11 si tot n-am terminat. Dar gata, reluam programul obisnuit, la inceput mai rarutz, ca-s nauca si inca nu mi-am intrat intr-o rutina asa. Am gatit totusi ceva, pentru ca, mi-am zis eu, porcul vindeca toate ranile. Ceafa de porc, marinata nitel cu condimente, sos de soia si ulei de masline, coapta in tava, impreuna cu o ceapa alba mare, doi ardei rosii si cativa morcovi. Acoperita cu folie si fragezita la foc mic. Cu piure de cartofi si cu niste salata verde alaturi. Atat for now. Va multumesc, stiti voi de ce:)

Dragii mei, suntem bine, azi am venit in sfarsit acasa. Am avut, din pacate, un start tare greu, despre care o sa va povestesc mai multe in posturile viitoare. Atat eu, cat si Mishu, va multumim pentru mesaje si pentru gandurile voastre bune. Nu am multe poze, pentru ca nu ne-a ars. Dar am zis s-o vedeti si voi – ea e Lorelai Victoria. Are un semn de nastere pe frunte, in forma de V. Noi ii mai zicem super-Victoria, coz she’s our super-girl:)

Prima zi de primavara si mie mi-e rau… M-am saturat sa-mi fie rau, e greu sa fii zen cand te doare fiecare particica din corp de parca te-a calcat cineva cu trabantu’ incet, inainte si-napoi. Da, stiu ca nu mai e mult, stiu ca ar trebui sa radiez ca radiatiile, sa am pielea stralucitoare si parul mai lung, sa fiu happy si bubbly (si in sinea mea aia nebolnava chiar sunt), but… but… e foarte urat si greu si lung si trist procesul asta de baby making si pe mine m-a adus la capatul rabdarii.

As vrea sa ma plimb desculta prin iarba, sa dansez, sau macar sa tzopai in dementa ca iepurele Duracell doar pentru ca pot, sa ma pot incalta singura, sa fac o tarta cu sparanghel si branza, sa port o rochie rosie cu buline si sa ma incapa convershii, sa muncesc, sa beau o bere rece si sa dorm fara vise.

In loc de toate astea, ma uit la poza cu viitorul tata descalcind la motocei de caciulite tricotate si ma gandesc ca un singur lucru pe lume face sa merite chinul si raul – love:) Si intre doua injuraturi, intre doua junghiuri, intre doua episoade de “why me” si “wtf”, ma simt recunoascatoare si blessed…

Hai, va rog, inveseliti-ma! Ce gatesc oamenii cu vietile la ei weekendul asta? Pe unde se plimba? Ce mai zic?

Stiti deja ca mama mea face cea mai buna crema de zahar ars, cele mai bune gogosi, cea mai buna placinta cu mere, cele mai bune fursecuri, cele mai bune sarmale… Dar poate nu v-am spus niciodata (si ce zi mai buna ca sa fac asta decat 8 martie), ca mama mea stie sa faca dintr-o coca moale, plamadita cu multa dragoste si-atat, cea mai buna viata pentru puiul ei de om. Nu exista dar mai de pret decat lectia de iubire neconditionata pe care mi-a dat-o mama, din prima secunda in care ne-am intalnit pe lumea asta si pana astazi, neobosita, pentru totdeauna. Si-n cele mai negre clipe, cand ma sapa indoiala, cand ma intreb daca am sa fiu o mama buna pentru Lorelai, ma gandesc la mama si-mi zic ca n-am cum sa nu reusesc, pentru ca I learned from the best!

Draga  mama, mi se innoada lacrimi in barbie cand scriu asta, mi-aduc aminte de desenele pe care ti le faceam la gradinita de ziua mamei, de bietul tata, care in 30 de ani n-a uitat o data sa ne aduca flori de 8 martie (e grea ziua asta fara el), mi-aduc aminte de multe lucruri mici care se tes impreuna intr-o emotie si-o bucurie si-o certitudine ca nu-s pe pamant a nimanui, atata timp cat te am pe tine. Te iubesc!

Nu vreau sa starnesc o polemica, va rog din suflet, nu va invrajbiti, ca o sa va sterg fara mila comentariile. Vreau doar sa va spun o poveste.

Acum patru luni, in drumurile noastre aproape saptamanale la Auchan, am intalnit un catel haios in parcarea sus numitului centru comercial. Si cum Pufix cara in portbagaj tot timpul ceea ce el numeste “the goggeh travelling kit” (lolspeak pentru cine nu stie:) – adicatelea multe conserve de la Maxi Pet si-o farfurie mare, s-a executat imediat si i-a dat semi-puiului sa manance the good nomz. De atunci, aproape saptamana de saptamana, l-am vazut pe semi-puiul nostru cum creste si se face un ditai dulaul. Pufix nu-l recunoaste si nici nu-l cauta activ prin parcarea care e oricum plina de catei. Eu insa ii stiu moaca si mi se pare ca si el ne stie pe noi, pentru ca mereu vine sa primeasca ofranda portbagajului. Si sambata am realizat ca s-au facut patru luni de cand ne cunoastem, ca iar ne-am intalnit cu catelul nostru la Auchan si iar a mancat foarte-mult-buna conserva de carne, un spanac daca stau sa ma gandesc cata foamea face el in toate celelalte zile cand nu se indura nimeni sa-i dea ceva.

Anyway, am stat, ne-am veselit cu el la soare, l-am iubit si l-am gadilat si l-am hranit si i-am zis sa fie cuminte. Si pe urma ne-am urcat in masina si-am plecat. Si mi-am dat seama ca data viitoare cand o sa mergem la Auchan, catelul nostru s-ar putea sa fie deja ucis. Ma scuzati, “eutanasiat”. 

http://www.orasulanimalelor.ro/mitingul-ultimei-sanse-vino-sa-protestezi-impotriva-uciderii-luni-7-martie-ora-1500parcul-izvor-in-fata-camerei-deputatilor/

Dragilor, n-am mai scris de vreo doua zile, dar sa stiti ca absenta-i motivata. Avem probleme. Long story short: amenintare de nastere prematura, ceea ce nu-i chiar o fericire avand in vedere ca avem doar 30 de saptamani de sarcina. Dupa o noapte de vis petrecuta in spital, cu injectii si perfuzii si toata bucuria asociata, acum sunt acasa si ma rog sa treaca nenorocitele de contractii, ca sa se nasca Lorelai mare si grasana si berbeaca, asa cum mi-am dorit. Nu-s consemnata la pat full time, dar nici nu tre’ sa exagerez cu verticala. Inca nu m-am obisnuit cu gandul si situatia, moralul e in picaj… astept zile mai bune. Intre timp, imi fac lista cu quick meals care sa nu presupuna stat in picioare prea mult. Desi to be completely honest, nici foame nu mi-e. Iar asta says a lot… Va rog sa va ganditi la noi…

In putine cuvinte: ce-ar fi fost viata mea, daca nu te-as fi cunoscut? La multi ani, te iubesc, you are e v e r y t h i n g to me <3

Ce bucurie mi-ati facut! Andra si Ionut, sunteti foarte tari<3!

Dragii mei care va aflati pe-aici, va rog dati mai departe linkul asta, ca tot mai multi oameni sa afle despre GIA si tot mai multe animalute sa aiba o viata mai buna. Va multumesc!

Nu dorm bine. Dorm opusul lui bine, ceea ce uneori inseamna prost si alteori inseamna deloc. Azi noapte m-am sucit si m-am rasucit, cred ca am si visat porcarii, se intampla tot timpul, si m-am trezit de nu stiu cate ori. Si de fiecare data cand m-am trezit, am avut in cap o piesa pe care o auzisem la radio in ziua aia. Ceea ce mi s-a parut foarte interesant. Nu ma gandeam la absolut nimic, doar ca in capul meu era radio.

Anyway, pe la 6 am cedat si m-am dat jos din pat, ca potriveala dracului, e luni. On the bright side, breakfast is served. O saptamana buna s-aveti. Si, ma rog, in case you were wondering, asta era piesa.

Daca va intrebati ce asculta elefantul in timp ce da gratios cu aspiratorul prin magazinul de portelanuri, Freddy Mercury style, cu o mana pe dansul si cu una pe batista cu care-si sterge suvoiul de lacrimi cauzat de iminenta zi de luni, pai luati de aici:

Ei si voi acuma, normal ca nu va intrebati si nici nu erati curiosi, da’ eu tot v-am zis. Si-am incalecat pe-o sa.