Uneori, da’ nu mereu, da’ din ce in ce mai des in ultima vreme, ma gandesc cum ar fi daca as pleca. Asa, cu ce-am pe mine. Cu blugii mei marimea 31 pe care mi i-am cumparat imediat dupa ce-am nascut si care acum atarna sleampat pe fundul slabit (dar pe care refuz sa-i inlocuiesc, deoarece imi place sentimentul ca in sfarsit o haina mi-e mare), cu iPodul meu roz insurubat bine in ureche (din care canta onandonandonandon Florence + The Machine – god, I love her I love her I love her), cu ma’ new baby laptop (yep, got me a new one, all pretty si shiny si complet nestricat) si poate cu kindle-ul meu pe care ma prefac ca citesc chestii elevate (cand, de fapt, abia astept sa mai rad inca un roman usurel de Sophie Kinsella). Asa. Cu toate astea as pleca, as lua un rucsac de mancare (snitele, oua fierte, paine si ardei gras), si p-aci ti-e drumul. Unde m-as duce? Pai… unde e liniste. Unde e liniste?

Nu plec, insa. Logic. Pentru ca, desi mi-e din cale afara de dor de viata aia, stiti voi, nu ma mai pot dezlipi de asta de-acum, nici cu gandul, nici macar o clipa. Sunt, vorba ‘ceea, cu posteriorul in doua luntre. Ma transform. Si transformarile dor. Se duc zilele, se duc kilogramele, se duce pielea cea veche. Numaidecat am sa ma fac fluture. Numaidecat n-am sa mai fiu larva.

Azi asa.

Mi-am facut o salata. Ceva usor, de facut, de mancat, de “ars”. Rucola si mix de salata de-aia la punga, stropite cu un amestec de ulei si otet balsamic, emulsionat bine. Peste care niste germeni de lucerna (foarte sanatosi germenii astia, incercati, au la Billa de exemplu). Peste care niste branza de capra. Si masline. Si niste felii subtiri de muschi de vitel de care-am facut in weekend la cuptor, o bunatate! Sare, piper. Pofta.

Traiesc in preistoria softurilor. Da. Pentru ca, va zic!, invariabil, noile versiuni sunt mai proaste si mai disfunctionale decat alea de dinainte. Drept care nu suport, da’ nu suport, sa mi se faca update de ce stiu eu ce soft (hint hint, husband 2.0-007). Din cauza de un astfel de update instalat fraudulos pe calculatorul meu de catre… cineva, mi s-a trosnit temporar blogul si nu v-am putut povesti ieri despre ruloul meu de curcan, care nu era rulou, care improsca si dadea pe-afara. Ma rog, daca mai intereseaza si pe alti utilizatori de WordPress, sa stiti ca Internet Explorer 9 e caca, cah, evil, alea alea. Odata instalat, adminul de blog nu mai merge neam, spre panica si damblalele utilizatorului-femeie. Dar sa nu ne mai punem poalele-n cap si despre mancare sa vorbim.

Pai deoarece eu stau acasa de cateva luni, intelectul meu e in picaj. Stiu tot despre irimonipepezavo, sunt consumator fidel de dileli gen happyhour si accesdirect, de teleshopping ce sa mai zic, visez efectiv reclama la dubleta, tigaia  fermecata cu doua funduri. Asa ca, vedeti, in contextul asta, Cireasa de pe tort e chiar elevee… s-avem pardon. Ei, si la una din emisiunile astea am vazut eu ca facea o tantica un rulou din piept de ceva cu ceva. Repede am improvizat, tzac pac, cu ce piept si ce ceva aveam prin casa.

Am batut bine o bucata de piept de curcan, ca pe snitel asa. Am intins-o pe folie de aluminiu (cica daca nu o folosesti foarte des, nu te omoara, says so on TV!), sare piper, felie de ceva mezel crud-uscat (Printesa, Dana si cine a mai zis bacon – nu si de data asta), cascaval de capra, sparanghel si niste fasole verde. Am rulat cu dibacia care ma caracterizeaza (nu) ruloul si l-am bagat la cuptor intr-o tava. La foc destul de maricel. Dupa ceva vreme, cand am vazut ca da pe-afara cu zeama, am desfacut pachetul si l-am lasat sa se usuce in “vant”, tot la cuptor. 

Langa minunatia explodata am prestat primii cartofi noi de anul asta, fara fandoseli, doar cu nitel ulei, sare grunjoasa si usturoi verde. De asemenea la cuptor. Vorba lui Pufix, ar trebui sa facem odata o oala mare mare de cartofi noi si-atat, ca tare buni sunt, fir-ar! 

A fost bun, in ciuda aspectului “scurs”. Daca n-ar fi avut branza, ar fi mers si rece, pe post de rulada aperitiv. Asa – mai bine cald, ca nu-i bun cascavalul topit-racit.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

La finalul buletinului informativ, pe principiul “stiri sportive despre ce-au mai babardit folbalistii”, doresc sa imi exprim narcisistic punctul de vedere re’ la articolul asta, comentariile iscate ieri pe seama lui pe facebook si balamucul aproape de nestavilit din capul meu pe subiectul sarcina si parenthood. Nu citesc hotcity si nici pe doamna asta de semneaza articolul nu o stiu, daca nu posta Bogdana link, n-as fi ajuns in veci pe-acolo. Sintetizand, da nenica, e greu sa faci si sa cresti copii, e mult mai usor sa nu-i faci si cu mana pe inima si asumare maxima sustin ca fericirea si linistea de dinainte se duc de suflet odata ce devii parinte. Si desi semnatara articolului a bulit cronologia (ca se pare ca e invers decat zice ea, la inceput mai greu, apoi mai usor), eu ii dau dreptate in mare parte si coalizez cu dumneaei impotriva ideii se pare unic acceptata de societatea mamelor bune (as opposed to denaturate) ca… well… lucrurile nu-s roz ca in snitelul de l-a mancat printesa deunazi. Si sa admiti chestia asta e inca tabu, si societatea te face sa te simti oleaca de failure when you do, si mai bine-ti bagi o soseta in gura, afisezi zambetul de sacrificiu si te dai cu restul de mame.

Unde sunt eu in toata chestia asta? Pai sunt pe-acolo pe unde inca mai caut calea prin care esti parinte fara sa fii “martir”. Sunt sigura ca exista, la fel cum sunt sigura ca nu construiesti fericirea pe un munte de renuntari. 

O stiti pe aia cu “gone in 60 seconds”? Pai cam asa si eu in ultimele zile. Ba cu iepu’, ba pe la bucatarie. Ca de mancat tre’ sa mancam si eu n-am de gand sa ma las, no way, nu nu nu! O fi scorul 1-0 pentru tine, dar lasa ca te dovedesc eu, bai bebe bai! Chiar daca asta inseamna sa incep o mancare dimineata si s-o termin noaptea. Vorba desenelor animate, nu zaietz pagadi!

Ei, si cu acest plan maret in cap, hotarata sa-mi demonstrez ca nu ma face pe mine un omulet de 3 kile juma’, am dezghetat o bucata de piept de curcan, crezand ca e piept de pui. Dar ce mai conteaza! Am taiat carnea bucati mici, le-am tavalit prin nitica faina cu boia, sare, piper si cimbru si le-am perpelit delicat in unt amestecat cu cca o lingura de ulei de masline. Stiti metoda. Dupa aia, in ce-a ramas in tigaie in urma carnetului, am calit vreo trei morcovi taiati rondele, o ceapa mica si cateva felii de ardei rosu, tocate marunt.

Intr-un vas de yena am asezat asa: strat de dovlecei taiati rondele, carne, morcovi si iarasi dovlecei. Am condimentat fiecare strat, am “picat” niste ulei de masline si niste apa fiarta, nu prea multa. Am acoperit vasul si l-am dat la cuptor, la foc potrivit.

La coada am incropit un sos din iaurt si marar, ingorsat cu nitel amidon alimentar. Pe asta l-am turnat peste mancarea de dovlecei si am lasat vasul descoperit la cuptor inca vreo cinci minute. Am facut si o mamaliga alaturi, ca mi s-a parut ca merge. Pe care mamaliga nu am mancat-o calda cu dovleceii, ci am lasat-o sa se raceasca si am taiat-o felii. A fost bun, si chiar daca nu era, nu-i momentul sa facem nazuri. Sa zicem merci ca nu mancam paine goala zilele astea. Nu zic bine?:)

Ipotetic vorbind: daca o bucata de porc si o farfurie de paste ar atarna deasupra unei prapastii si eu as putea s-o salvez doar pe una din ele, ce as face? Pfff, talk about impossible choices! Probabil ca m-as arunca in gol cu gura cascata, sperand sa gust si eu ceva inainte sa ma astern lata pe fundul haului.

Spre norocul meu, aceasta problema bizara nu se va pune niciodata in viata reala, unde loialitatile mele se impart fericit intre una si alta. Dar daca porc nu cred ca as putea sa mananc in fiecare zi, ca probabi, as ajunge sa nu-l mai apreciez la justa valoare, paste as manca dimineata, la pranz si seara fara sa obosesc. Uneori mananc paste simple, fierte, peste care pun putin ulei de masline, sare, piper si busuioc de-ala uscat, din plic. Lame, I know:p Iar cand ma duc la mancatoria mea preferata de paste (adicatelea asta – si atentie, ca nu endorsez nicio alta Trattoria Il Calcio decat pe aceasta, care-i prima si e the real deal), imi comand aproape de fiecare data acelasi fel de paste – aglio olio e gamberi, fara rosii uscate si cu extra patrunjel. Se intampla destul de rar sa gust alte soiuri, de obicei cand merg cu prietenii si le ravasesc farfuriile fara rusinica (vai, mai stiti episodul ala din Friends cu Joey doesn’t share?)

Ei, ideea e ca am fost vineri seara la trattoria noastra de cartier, unde, ca sa nu ma dezic, am comandat tot infailibilele aglio olio, dar am gustat (a se citi ras o cantitate zdravana) si din niste paste al forno pe care si le comandase Bursucu’, ceea ce mi-a dat de lucru in weekend, ca si asa nu stiam ce sa mai gatesc si eram zdrente cu nervii si inspiratia.

Mare smecherie nu e. Se fierb pastele al dente (sa fie ceva paste scurte, like fusilli sau penne) si se lasa la scurs. Se cubulesc o bucata de piept de pui fara os si piele si cativa carnati de bere, se tavalesc prin nitica faina, boia, sare si piper si se perpelesc binisor intr-o tigaie cu putin ulei. Se adauga doi dovlecei taiati cuburi si se mai agita putin treaba. Cu oleaca de cimbru presarat peste si niste chilli daca va place iute. Se extrag toate astea din tigaie si se pun deoparte intr-un castron.

In grasimea ramasa se calesc o ceapa mica, tocata marunt, un ardei rosu si vreo doi morcovi taiati rondele. Se sting cu putintica apa si se inabuse cu capac pana se inmoaie cat de cat (pe gustate la morcov, ca ala e cel mai tare). Le dam si pe astea la o parte.

Mai facem rapid un sos rose din suc de rosii sau pasta de tomate, sare, piper, cateva linguri de smantana (de-aia normala, nu dulce) si, daca va place, niste alcool (like un strop de coniac sau de vin rosu) – proportia de rosii versus smantana e dupa gustul fiecaruia.

Amestecam intr-un vas termorezistent pastele, carnea, dovleceii, ardeiul cu ceapa si morcov, apoi sosul. Dam la cuptor la foc mic pret de vreo 30 de minute, sa se patrunda bine aromele. Musai acoperit cu folie sau capac, ca nu vrem sa iasa crustoasa treaba. For the finishing touch, radem niste mozzarella pe deasupra si mai lasam vasul descoperit la cuptor inca vreo doua minute, sa se topeasca frumos branza. Decoram cu busuioc proaspat si mancam in nestire, aducand neincetate omagii cui a inventat pastele – mare om!

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Acum ce ne-am potolit burtile, intrerupem programul obisnuit cu un buletin informativ din ceea ce s-ar putea sa fie ultima mea saptamana de graviditate (aleluia!). Intrebare: 25 martie este ziua cand:
a. se deschide primul H&M in Romania
b. crestinii sarbatoresc Buna Vestire (foarte tare semnificatia, by the way – http://ro.wikipedia.org/wiki/Buna-Vestire)
c. se naste LV

Pai hopefully, toate cele de mai sus. Din pacate aflam abia joi seara… Va rog sa ne tineti pumnii pentru 25, ca gandul de a mai astepta inca cinci zile peste mi se pare ucigator. Ah, si avand in vedere ca pe 25 sunt ocupata, nasc, ma vad nevoita sa refuz marele premiu roblogfest in favoarea urmatorului clasat, multumesc☺

Nu ma dau in vant dupa tonul la conserva si, din pacate, nici dupa salate. Dar asta e chiar reusita, va asigura un mare mancator de porc, nu doar c-o sa va placa, dar o sa va si sature. De durat dureaza ceva, ca-s multe chestii de preparat individual, dar nu e nimic solicitant.

Ce-o face asa buna? Pai in primul rand, nu e cu ton din conserva, ci cu friptura de ton la gratar. De care friptura noi cumparam congelata de la Mega Image. Nu e rece ca meduza, ci calduta si confortabila. Si mai e asa buna pentru ca are cartofi. Si usturoi. Si chorizo. Dar sa o luam cu inceputul.

Pai la inceput se fierbe un cartof mare, in coaja, cu grija sa nu overboil it. Tre’ sa fie fiert, dar ferm. Se lasa cartoful la racit si intre timp se aburesc niste legume verzi, like fasole verde si cateva buchetele de broccoli. Se scufunda in apa rece ca sa ramana verzi si pe urma uitam putin de ele. Friptura de ton o facem pe gratar, o saram si condimentam abia la sfarsit, ca sa nu scoatem toata apa din peste inca de la inceput.

Buuuun. Ne intoarcem la cartoful nostru impielitat, pe care il decojim si-l taiem bucati maricele. Pe acestea le tavalim intr-o tigaie cu putin unt, doi catei de usturoi taiati rondele si oleacuta de nomu smokey peri-peri sau orice alta paprika usor afumata. Cand au capatat o culoare frumoasa, aurie, crustoasa, adaugam o mana de frunze de baby spanac, pe care doar nitel le lasam sa se inmoaie cu cartofii si cu untul din tigaie. Desertam toate astea intr-o farfurie. Apoi incalzim in aceeasi tigaie legumele aburite, cu nitica zeama de lamaie si din nou putin unt. Le asezam peste cartofi. Tonul il taiem fasii si-l punem si pe el peste toate alea. Apoi, faza zilei, taiaem fasii un ardei copt si-l potrivim in salata, merge bestial in combinatie cu restul. O felie de mozzarella (de-aia din zer, nu de-aia cashcavaloasa) si nitel chorizo in varf, un sos de mustar light (obtinut fara imaginatie dintr-o lingurita de mustar de dijon diluat cu putina apa) si gata, avem o salata cu gust, satioasa, care nu-ti trosneste fara folos falcile si nici nu e un chin de mancat. Bun nene. Si destul de sanatos, acu’ pe bune!

O veni ea primavara, dar eu inca ma simt iernatica asa cand vine vorba de mancare. Nu-s pregatita pentru verzituri, urzici, spanac, alea alea. Cand am vazut muschiuletul asta de porc, era sa leshin de placere. Nu m-am agitat foarte tare. L-am bagat intr-o punga la marinat, cu o zeama facuta din vin rosu de la domnu-tata lui Mazi, sos de soia, nomu smokey peri-pery, vreo patru catei de usturoi pisati, niste ulei de masline si niste cimbru.

Intre timp am calit intr-o tigaie cu unt doua cepe albe mari taiate solzi, si vreo trei cepe rosii mici, intregi. Retrospectiv as zice ca a fost totusi prea putina ceapa, as dubla cantitatile. Bun. Dupa ce s-a calit ceapa cat de cat, am pus muschiuletul intr-un vas de yena cu zeama lui cu tot si am inceput sa pun pe langa el ceapa si verzisoare de Bruxelles direct din congelator. Am mai pus niste unt peste astea, ca am observat eu in timp ca in absenta untului sunt parca mai seci si mai amare. Am bagat la cuptor la foc foarte mic. Dupa vreo 40 de minute or so, m-am prins ca n-am facut bine. Ca trebuia sa pun intai carnea, care se face mult mai greu decat verzele. Asa ca le-am scos pe astea si am mai lasat muschiul o ora sau asa, tot la foc mic si intorcandu-l periodic de pe-o parte pe alta. Pe urma, la coada, am pus verzele la loc, ca sa para ca aveam un plan si stiam foarte bine ce fac… not.

Eh, pan’ la urma totul e bine cand se termina cu bine. Si totul se termina cand the fat lady sings. Si the fat lady sings cand mananca porcusor. Noi sa fim sanatosi!

Meals in minutes, cam asta e principiul de baza chez nous de cateva zile. Duse-s vremurile cand slugaream cu orele deasupra aragazului… oh wait, I’ve never done that:) Deci… daca inainte easy peasy era all about mancare preparata intr-un interval decent de timp, cu minima pricepere si maxima usurinta, acum cred ca suntem ceva gen expres, tzac-pac, una-doua. Ma oboseste teribil gatitul, ca dealtfel orice activitate pseudo-fizico-intelectuala, dar refuz sa ma las, fac ce pot, in cele x minute pe care le petrec in picioare, cu muschiuletii tremurandu-mi precum piftia in noaptea de revelion.

So, daca vreti, sa zicem, o cina in 10 minute tops, luati de-aici: o punga de legume congelate thai, dezmortite in tigaie cu vreo cateva linguri de ulei de masline. Peste ele – vreo 3-4 linguri de orez basmati. O lingura de pasta red curry (au la Mega Image, la raftul ala de exotisme, e cheap si yum). Plus doua bucati de file de somon, taiate fasii generoase. Apa cat sa le acopere si inabusim cu capac, pe foc mic, pana-i orezul gata. Sare, piper si o lamaie verde maricica, stoarsa de toata zeama peste mancarea noastra. Cam asa. E foarte bun si rece sa stiti. Si lamaia aia verde, in combinatie cu pasta curry, ii da o aroma tare placuta.

Si pentru ca e luni pentru voi (mie nu mi se pare, zau), va doresc o saptamana usurica.

Dupa ce ieri am mancat toata ziua (da’ toata ziua!) ca o apucata, spre seara, in taxi, zice nenea care ma duce acasa every day de ceva vreme: “Uite, aici unde e acu’ Raiffeisen, era pe vremuri o cofetarie, Mimoza. Faceau niste prajituri asa bune!” Bai nene, nu ii zici asa ceva unei femei in luna a saptea, you simply don’t! Pentru ca in secunda doi, undeva in centrul Bucurestiului, un anume sotz primea mesaje dereglate, de-alea cu suspine si cu “please to buy me cookies, will you, will you?” Iar eu teseam deja in capul meu un goblen din 100 de miniprajituri diferite, din care aveam sa gust pana la epuizare.

‘Nyways, ajung acasa nebuna de pofta si, in asteptarea prajiturilor de cofetarie (Piticot, bun, recomand), ma apuc sa fac ceva de mancare. Aveam niste copane de pui scoase din congelator (vreo cinci), si nici o idee de ce-as putea face cu ele. As fi mancat parca o supa slaba cu taitei, dar ramanea carnea. Ei, si-mi pica ochii pe o reteta pe numele ei poulet basquaise, trés French, let’s just call it chicken:p. Cu adaptarile de rigoare, iata cum am facut.

Intai am fiert copanele cu o bucata de telina, un fir de praz, un morcov si niste sare, de-a iesit o supa nu foarte concentrata, in care mai apoi am pus taitei de casa si patrunjel. Asta nu era in program, puiul nu ar fi trebuie sa fie fiert, dar eu vroiam musai supa si oricum, mi-a placut ce-a iesit cu puiul fiert, asa ca data viitoare tot asa o sa fac. Am oprit un pic de supa de-asta strecurata, va zic eu mai incolo de ce.

Copanele fierte le-am tavalit printr-un amestec de faina, boia, sare si piper. Apoi le-am rumenit in tigaie pe toate partile, cu nitel ulei de masline. Le-am scos, iar in grasimea ramasa am deversat un ardei rosu taiat rondele, o ceapa mica taiata mare, doi catei de usturoi si patru feliute de “bacon” de casa, usor afumat. Pe-astea le-am plimbat de colo colo in tigaie, pana s-au “muiat”.  

Am adaugat vreo sase linguri de orez (eu am folosit basmati, pe motiv ca imi place mult mult, nu stiu daca ar fi trebuit alt fel de orez). Am continuat sa amestec pana cand orezul a devenit translucid, moment la care am adaugat o lingura cu varf de piure de rosii, plus supa pe care o pastrasem (cam o cana). Plus cimbru si chilli flakes si-un varf de lingurita de Nomu smoky peri-peri. Am acoperit si-am lasat sa fiarba la foc mic. De vreo doua ori am mai pus apa fiarta peste orez, ca nu era chiar fiert. La coada, odata orezul umflat la adevarata lui capacitate, am adaugat cateva masline, patrunjel verde si copanele rumenite. Am acoperit si-am mai lasat doua minute pe foc, sa se imprieteneasca toate aromele.

A fost grozav, grozav I tell you. Asa de bun ca intra direct la lista de favorite si I’m seriously considering sa includ acest fel in meniu pentru primii musafiri care s-or nimeri pe la noi pe-acasa. Ah, si nu doar ca-i bun, dar miroase senzational (ardeiul rosu + afumatura + orezul basmati ii dau o aroma absolut leshinatoare). Am mancat doua portii, a mancat si Pufix una si azi la pachet guess what I’m having (obsessed much?:)).

Si uite-asa s-a mai dus o saptamana. Vine weekend fain. Cu ziua prietenului nostru Acid (zis si Alex, zis si Bursucu, zis si cavaler de onoare, zis si nashu’ lui Lorelai) pe care il iubex foarte tare si-i urez anticipat La multi ani, urmand ca maine sa-l smotocesc accordingly. Cu duminica avec mama, cu supa cu galusti si ciulama old school. Va doresc 100 de miniprajituri diferite, din care sa gustati pana la epuizare.

Sau cine-mparte, parte-si face.

Scurt istoric: de cand sunt embarazada, mananc mult mai prost si mai nesanatos decat inainte. Este paradoxal, stiu. Din pacate, singurele treburi care mi se pare ca au gust bun sunt dulciurile si fructele. Si cartofii, mai ales aia prajiti. Ma silesc, evident, sa mananc chestii sanatoase si hranitoare, dar ma tem ca nu-mi iese absolut intotdeauna. Si-acu ce, doar n-o sa ma supar pe mine, una din persoanele mele preferate in the whole wide world. Asta e, facem ce putem, crosetam intern hainute de grasime pentru Lorelai si viata de gravida merge inainte.

De ce toata aceasta polologhie? Pai. Here comes Monday, prima zi de munca pe 2011, echivalentul mental al raschetarii cu furculita pe faianta vreo opt ore asa (greu nene, greu). Ajung acasa pe seara si, conform meal planului, ma apuc sa croiesc niste macrou la cuptor, simpluta treaba. Adicatelea macrou asternut in tava pe hartie de copt si garnisit cu sos de mustar de Dijon amestecat cu zeama de lamaie verde. Plus niste piper rosu pentru un plus de culoare.

Intre timp, mi se face foamea aceea de nebuna. Si cum pestele asta sanatos nu mi se mai pare neaparat foarte sexy, ma mananca undeva sa coc 4 cartofi de dimensiune medie la microunde (fastest way). Ii tai pe jumatate, ii umplu de unt si ii mananc pe toti, cu slanina si usturoi. “Lasa sa manance Pufix peste”, ma gandesc eu, smechera. Si cand colo, ce sa vezi, mi se face mega-super-rau. Cu greturi si senzatii tari, de parca mi-ar fi turnat cineva pe gat vitriol. Si bomban si injur si mi se face si mai rau de la mirosul de peste.

Si vine Pufix acasa, si ma rog de el sa-si ia farfuria cu macrou si sa se duca undeva, departe, peste mari si tari. Si el de colo: “Da’ ce-ai patit?” Si eu “Eh, am mancat un cartof copt…” Priviri neincrezatoare. “Cu putin usturoi…” adaug, cu voce pierita. “Si cu slanina!” zice Pufix, care ma cunoaste prea bine. Nu stiu daca sa rad, sa vomit sau sa-l iau in brate, caci da, asa se manifesta romantismul in luna a sasea. Deci sunt un porc si ma caiesc. Si nu mai mananc usturoi niciodata.

Pestele a fost bun, zice Pufix, chiar foarte bun. Eu nu stiu ce sa va zic, mi se face rau doar cand ma uit la poza. Plus ca inca am pe retina doua jumatati de cartof care plutesc ca niste corabii pe un rau de unt, cu vele din bucati subtiri de slanina afumata si carmite intru fericire de matelotii-catei-de-usturoi.

… seara serveste curcan prajit uscat (in tigaie, fara pic de ulei, doar cu iuteala), cu garnitura de morcovi glazurati (la vas de yena, cu otet balsamic, un strop de ulei de masline si unul de sos de soia, plus sare si cimbru dupa gust) pe pat de spanac crud. In alta ordine de idei, tocmai am implinit 500 de posturi, dar sa nu ne bucuram excesiv, ca acush vine aniversarea de doi ani a blogului si tre’ sa mai pastram entuziasm si pentru aceea. Hazzah!

P.S.: Cine ar fi crezut ca postul cu numarul 500 o sa fie unul de dieta:) Happy 500!