Ce face omul cand n-are ce face? Inventii, mascari, arta si precizie bai nene! Azi dimineata (si prin dimineata inteleg ora 12, cand s-a trezit toata lumea din casa, nu de alta, dar venea mama val-vartej), mi-am facut mie (ca Pufix n-are voie cartof), un mic dejun ca la aia, cum le zice, de mananca dimineata fasole cu carnati… englezi, asa. Am taiat un cartof rondele grasute si l-am ametit in tigaie cu sare, piper, putin ulei si putina apa, cat sa prinda o crusta frumoasa pe deasupra si sa fiein  light and fluffy pe dinauntru. Pe urma am construit intr-un vas termorezistent un turnulet compus din: felie cartof, felie de mozzarella, felie de ou fiert tare si iarasi cartof si mozzarella on top. Am dat la cuptor vreo cateva minute, pana s-a topit branza. Am mutat cu grija cazemata intr-o farfurie si am fortificat cu damburi de salata verde si transee de rosii cu busuioc, usturoi pisat si ulei de masline. Un fleac!

Stiu ca nu va zic nimic nou, ca na, ce mare chestie, salata orientala, dar eu asta mananc de doua zile si this is how we do it. Cati cartofi, atatea oua. Cartofii ii fierb in coaja, cu mare grija sa nu se faca terci. Ii las sa se raceasca putin, ii curat, ii tai rondele si ii stropesc cu ulei de masline cat sunt inca aproximativ calduti. Fierb si ouale, tari, si le tai peste cartofi. Adaug ceapa verde, ridichi, masline, otet, sare si piper dupa gust. Si asta-i tot.

In other news, ieri am avut ecografia cea mare si rea de trimestrul trei. M-am perpelit toata ziua precum puiul la rotisor. Intr-un final, pe seara, ne-am dus. Si-a fost bine. Doctorita “normal” (asa-mi place mie sa ii zic, ca in cele doua encounter-uri pe care le-am avut cu ea, masurand toate cele, zicea: cutare lucru – normal, aia – normala… si tot asa; eu nu intelegeam much, dar intelegeam ca e normal, ceea ce ma bucura peste masura)… deci ziceam, doctorita “normal” ne-a zis ca LV (Louis Vuitton?!) are 2 kile 300, ca-i mai smechera cu doua saptamani si doua zile fata de colegii ei de clasa si ca e asa dragutza incat iti vine sa-i tot faci poze. Ceea ce noi oricum stiam, ca ne documentaseram in prealabil si din analiza comparativa a pozelor noastre de ecografie cu alte sute asemenea de pe largul internet, ajunseseram la concluzia ca LV este chiar si absolut si indubitabil cea mai draguta. Deci so far so good, au trecut doua saptamani de cand cu episodul “contractii generatoare de isterie”, sa treaca inca doua, apoi inca patru si we’re good. Data probabila a nasterii, conform masuratorilor ecografice de ieri, s-a mutat pe 27 martie. Pumnii stransi. Va multumesc <3

Sunt aici, citesc, primesc cu drag mesajele voastre, incurajarile voastre, prajiturile voastre (printeso, multumesc <3), uneori ma intreb cu ce-s eu mai breaza de am parte de asa un val de simpatie si awesome karma, alteori zic: wtf, mi-am pus inima in tigaie in fata voastra si acum mi-e greu, si faptul ca va simt aproape ma alina nesperat de tare. Deci da, va multumesc, primesc tot ajutorul si sper sa va pot intoarce intr-o zi gandul bun, cand oti avea mai mare nevoie de el.

Sa depasim momentul, zic, si mai bine sa povestim despre ce-am mancat in ultima vreme, adica mai nimic si mostly junk. Cu aceasta ocazie mi-am dat seama ca sufar ca un caine cand nu am mancare adevarata, facuta in casa. Nu pot sa cred ca au fost momente in viata mea de teenageritza cand sufeream ca nu aveam bani sa mananc la McDonald’s. What the hell was I thinking?! Este cumplit sa nu ai mancare acasa, mancare de-aia facuta de mainile tale sau ale cuiva equally trustworthy. Si nu, sandvisurile cu muschi file nu se pun. Mi-e pofta de ardei umplut, de ciorba acrita cu zeama de varza, de salata orientala… Dar cel mai tare si cel mai tare mi-a fost pofta zilele astea de un papricas de cartofi. Mai cu seama ca luni, inainte sa loveasca dezastrul, ma intalnisem cu Zu, care-mi adusese de la Targu Mures un borcan de boia de-aia adevarata, dulce si colorata exact, dar exact asa cum trebuie.

Anyway, am zis eu, din bed restu’ meu: ce mama dansei, las’ ca n-o fi un capat de tara daca fac o mancare, ca doar cartofii erau si plantati si culesi. Asa ca m-am apucat de-am curatat o ceapa, am taiat-o grosolan, am calit-o in cratita cu niste ulei, doi catei de usturoi pisati si o lingura zdravana de paprika. Am trantit peste ea cativa cartofi curatati si taiati bucati mari. Ar fi mers ceapa calita in untura, daca era s-o facem cu adevarat de porc. Am acoperit mancarea cu apa, am adaugat o foaie de dafin, o lingura rasa de suc de rosii, niste cimbru, niste sare si piper, si-am lasat-o pe foc mic, sa mocneasca. La coada, cand cartofii erau deja fierti, iar sosul – gros si legat, am garnisit cu ceva marar. Si-am mancat cu muraturi, uite-asa, fara carne. Si pe bune de nu mi s-a parut cea mai buna mancare din lume! Doua zile de pizza can do that to you:)

Ah, v-am zis ce tare va iubesc?:)

Imi plac de leshin inimioarele de pui. Problema e ca sunt amestecate cu pipote, ca asa vand astia la magazin, inimi si pipote. Iar pipotele sunt oribile, nu le suport, “carne putreda” – asa le ziceam cand eram mica.

Ei, va imaginati bucurie pe capul meu cand am gasit la Auchan inimioare de pui si-atat. Un pachet maaaare, numai cu inimi. Jumate au luat calea congelatorului, ca Pufix would rather chew his own hand decat sa manance asa ceva, iar cealata jumatate… pe care le-am mancat.

Am fiert inimioarele in apa cu sare, vreo 10 minute tops. Pe urma le-am aruncat intr-o tigaie, cu o ceapa rosie mare, taiata grosier, niste sare, niste piper. Le-am calit bine pe toate partile, am turnat apoi peste ele niste sos de soia si le-am mai tinut pe foc pana a “disparut” sosul. Am facut langa un piure delicios, cu foarte mult lapte si cu si mai mult unt. Si am mancat de una singura ca un porc ordinar, pana cand mi-au pocnit nasturii de la pantaloni (asta daca as fi avut pantaloni cu nasturi) si m-a simtit soiasa in ultimul hal. Da, fusese o zi naspa si aveam nevoie de a good dose of comfort food (= food consumed to achieve some level of improved emotional status, whether to relieve negative psychological affect or to increase positive). La faza asta, fiecare pe cont propriu si pe riscul lui:) Am zis.

N-am mancat cartofi dalmatieni la Taverna Sarbului, dar am auzit despre ei numai de bine. Asa ca aseara m-am apucat sa-i recreez din imaginatie, neavand, ca de cele mai multe ori, chef sa ma uit pe net dupa reteta, dar avand o mare foame, cartofi de la Cornu si spanac la congelator.

Pai am curatat cativa cartofi mititei si i-am taiat rondele, cam ca pentru chips-uri asa, dar mai grosute. In tigaie am incins lejer niste ulei de masline aromat cu vreo 5 catei de usturoi taiati si ei, plus o lingura rasa de chilli. Am deversat cartofii peste, i-am invartit de cateva ori si-apoi am turnat peste ei o ceasca de apa. Am acoperit tigaia si i-am inabusit asa, tot picurand din cand in cand apa, pana s-au inmuiat. I-am sarat, piperat si oreganizat si la coada am pus peste ei spanacul congelat. Cand s-a topit, am asteptat sa scada zeama si sa se aureasca putin cartofii. Apoi i-am dat la o parte.

Alaturi am tratit niste pulpe de pui la cuptor (aceeasi metoda ca la aripioarele de saptamana asta, foarte mult bun!) si o strasnica salata de rosii cu patrunjel si masline verzi. Eiii, si pe urma m-am apucat sa fac poze. Si m-am umplut efectiv de spume, ca nu reflectau deloc realitatea din farfurie. M-am purificat cu o sesiune de infierat public, pe facebook, perversul device Canon 450e (cica d, imi sufla Pufix:)) si-abia apoi m-am bucurat si eu pe deplin de asa mancare delicioasa.

Azi e Friday☺ Friday☺, la la la la la la la la. Maine e sambata☺, sambata☺ – avem in plan o “supriza-surpriza”, dar si ultimul gratar pe anul asta, asa ca abia astept sa relatez porcescul dezmat (there WILL be porc, sper!). In rest, nu stiu ce sa mai gatesc, I’ve run out of ideas:p Voi ce planuri aveti? Cheers!

Later edit: am uitat ca la cartofii cu spanac am pus la sfarsit si o lingura de smantana:D

Cand am chef, am chef si se vede. Mancarea e ca orice alta treaba in viata: gatita cu entuziasm, are gust bun. Acuma, in cazul de fata nu stiu daca entuziasmul meu a avut ceva de-a face cu reusita, dar pot sa va zic ca ma simt de parca am inventat roata. Dar sa vedem de ce.

So. Eram eu pe genul ‘house-wife de dupa-amiaza’ acu’ vreo doua zile si ma gandeam cum o sa vina Mishu de la sala flamand si hai sa gaseasca ceva cald, nu? Si de-aici I went a little overboard, ca aveam timp si dispozitie. Si-am inceput cu niste copane de pui, pe care le-am uns cu o pasta groasa de mustar de dijon, ulei de masline, cimbru, sos de soia si seminte de ceapa. In castronul in care fusese pasta asta am pus nitica apa, cat sa adun de pe el resturile. Si-am turnat-o in tava de inox in care asezasem copanele, dar nu direct peste ele, ca sa nu spal ‘molozu’. Am dat tava la cuptor la foc mic, sa tot fi stat mai bine de-un ceas. Si mi-am vazut de treaba mea. Am copt cativa cartofi mititei de provenienta locala certa Cornu. I-am taiat rondele cu coaja cu tot (ca ii spalasem ghebos inainte). I-am aruncat intr-o tigaie cu ulei de masline, chilli si usturoi si i-am vanturat de colo colo pana s-au facut frumos aurii pe toate partile.

Si-acum, la piece de resistance – varza chinezeasca trasa la tigaie cu exces de piper, cat sa se inmoaie putin, dar nu exagerat, amestecata cu belsug de oua batute. Fantastic! As fi mancat in prostie! In fact, din ce-a mai ramas, am tras o tura si la micul dejun a doua zi. Nu pot sa va explic cat e de bun, tre’ sa incercati musai musai aceasta varietate de scrambled eggs. Care  s-a potrivit absolut divin cu puiul rumenit in crusta de mustar si cu cartofii cu usturoi. Awesomeness pe care afurisitu’ de aparat zis si “spaima luminii de la bec” nu a reusit sa o traduca in imagini:( Vorba aia, cand mana nu-i buna, sa dam vina pe scula:p Asa de tare m-am suparat ca nu am poze frumoase la felul asta de mancare, incat ma bate gandul sa nu mai postez decat ce gatesc pe lumina zilei. ‘Tis a shame:p Anyway, va recomand din suflet aceasta mancare, integral sau pe bucati.

Have a good w/e y’all:)

Imi place pestele alb iute. Da’ iute. Si-asa am facut si de data asta. L-am spiced up zdravan cu Nomu, l-am presarat cu sare grunjoasa si l-am prajit uscat in tigaie, cu atentie mare sa nu-l fac bucati.

Ceea ce nu mi-a iesit insa, asa ca am envizajat doua feluri de mancare. Am calit niste ceapa rosie taiata rondele in putin ulei de masline. Am stins-o cu sos de soia, pe care l-am lasat sa se caramelizeze. Apoi i-am turnat in cap niste piure de rosii gros si un gat de vin rosu. Am amestecat cateva minute si-a iesit asa, un sos foarte gros.

Singura bucata intreaga de peste pe care am reusit sa o salvez am pastrat-o pentru mine (dibs!). Aveam niste cartofi facuti la tava cu o zi inainte (asa, pe genul ‘cartofi taranesti’), peste care am turnat sos de rosii cu ceapa. Peste care am asezat bucata de cod, presarata cu patrunjel verde.

Pe urma, in sosul de rosii ramas in tigaie am mai turnat niste vin si niste soia si-am deversat bucatile de peste harcea parcea. Pe care le-am tot intors pe toate partile in sos, pana a iesit ceva asa, uniform. Am fiert la aburi niste orez, l-am azvarlit in castron cu nitica sare si ulei de masline, peste el am pus pestele si l-am hranit pe Pufix-the-man abia intrat pe usa, ca o sotie deosebita si responsabila ce ma aflu (n.b. I wasn’t saving the best for me, pur si simplu Pufix nu are voie cartofi:p).

De la o varsta incolo (si given my current situation:), seara perfecta arata asa: costite afumate (vanate toata ziua prin diverse supermarketuri, gasite intr-un final la Metro, oh joy!), unse cu oleaca de ulei de masline, impanate cu usturoi din belsug, condimentate cu Smoky Peri Peri si glazurate cu sos de soia, slowly roasted in cuptorul incins la foc mic (cca 60 de grade). Complimentate de cartofi copti in coaja, taiati jumatati, unsi cu unt si garnisiti cu ceapa verde si castraveti murati. Fericite la coada cu o doza soc de inghetata de fistic. Bucurate cu un film bun si cu compania cuiva who once said “I do”.

Ne revenim incet dupa sarbatori, vaslind printre deadline-uri stresante cu mancare care se face singura.

In asteptarea unei saptamani ce se anunta pe fuga, cu pranz in stil occidental (sandvis sau salata) si cina de inspiratie asiatica, preparata pe loc in fiecare seara, sa ne bucuram zic de aceasta tava cu cartofi si weisswurst, al carei singur secret este calitul unei cepe mari taiata marunt  impreuna cu trei-patru legaturi de marar proaspat si doua linguri de paprika. Amestecul asta se pune in tava peste cartofi si weisswurst (pe care noi ii cumparam de la Angst btw), se adauga ciupercute intregi, se completeaza cu nitica apa si se da tava la cuptor la foc potrivit pentru o ora or so, intorcand din cand in cand cartofii. Se mananca bine cu muraturi. Enjoy!