Acu’ vreo doua saptamani, cand era inca vara indiana, am primit o invitatie la brunch. La Simbio, in Centrul Vechi. Si cum invitatia venise cumva via Mazetta, care mergea si ea, am zis sa ma duc, clar, ca mi-era dor de o iesire asa, noi doua, sa fugim in lume, gen. Urasc Centrul Vechi. Il vizitez rarisim, doar pentru inghetata de la Delicii si kebapul de la Divan Express. Ma “preparez” mental pentru orice iesire in zona, mi se pare o balta putinda, cu lume de tot soiul, mancare nasoala si overpriced, si-o aglomeratie de-aia de se ia dupa tine si te musca de fund. Asta noaptea. Ziua, m-am gandit eu, tre sa fie mai bine. Chiar si pentru astia de-s prea batrani pentru tiribombele celui mai hip loc din Bucurestiul anului 2011.

Here comes duminica cu pricina, si se porneste nenica o ploaie, si se face un frig ca acela, de-ti tremura parizeru’ numai cand te gandesti sa iesi. Ma apuca lehamitea si ma atrage serios sa ma dau lovita-n aripa. Dar cum nu mai am 10 ani si n-are cine sa-mi dea scutire, ma gandesc ca am promis si ca e de cacao sa las Mazi sa infrunte singura in icabe vremea rea. Asa ca ma incotoshmanez cu haina de iarna (pe care, cu surprinderea pe care numai aceea gravida cu minte o poate intelege, o inchei la fermoar) si imi iau talpasita catre masina lu’ Mazi Simbio.

In Centrul Vechi e pustiu. E murdar.  E urat cu flacari. Noroc ca nu avem mult de mers. Simbio e pe Selari, chiar vizavi de Bordello. Un loc micut, cu mese in vitrina, lesne de ratat daca nu casti ochii. Ceea ce am si patit, mergand eu si Mazi pan’ la capat de strada si intorcandu-ne in loc pe calcaie ca doo zane. Cert e ca-l vedem intr-un final fericit pe Simbio asta. Cand tocmai schimbam impresii despre asteptarile noastre, gandindu-ne ca, most likely, o sa fie treaba mediocra at best (deh, deformatie de umblatoare prin carciumi:p).

Bai, si de-aici incolo, incepe ceea ce se cheama o duminica perfecta. Nu-mi imaginez un loc mai bun in care s-o “arzi” intr-o dimineata de weekend. La Simbio e fix ca-n serialul ala Cheers, daca-l mai stiti. Daca nu, luati de-aici cantecel, ca e mai bine decat stiu eu sa va descriu in cuvinte atmosfera: http://www.youtube.com/watch?v=FD8ljNobUys. All together now: “Where everybody knows your name / And they’re always glad you came”. De cum pasesti inauntru, is sanse mari sa te intampine chiar owneritza stabilimentului, o Dana dintre acelea care au un zambet si-o vorba buna pentru oricine, oricand. Te asezi la una din mesele mici, albe. Daca ai noroc, gasesti loc pe canapeaua foarte confortabila. Noi am gasit, ca ne-am infiintat devremea rea a tinut cu noi. Si pentru ca three is never a crowd, am pus mana si-am sunat Boo, care numaidecat s-a executat intru joining us, si-apoi a scris aceasta relatare lirica – aici: http://www.fabricadejucarii.ro/2011/10/11/duminica-perfecta/.

La Simbio au cea mai buna cafea: Illy. N-a fost usor, ne povesteste Dana, dar a tinut mortis sa aiba Illy si nu alta cafea. Lucru pentru care orice bautor de espresso (fara zahar, fara lapte) ii este recunoscator. Cine prefera cafelele lungi, inspumate, infrishcate, sa stea linistit, ca au si de-alea. Eu n-am gustat, ca nu-s genul meu, dar recunosc ca arata intr-un-mare-fel-cu-motz-de-frisca. La orisice cafea, primesti din partea casei un mini muffin facut de ei. Ba cu ciocolata, ba cu alte alea. La inspiratie.

Ce mai e de baut la Simbio (pe langa o decenta selectie de vinuri pentru care era way, way too early in the morning): pai cocktailuri diverse, smoothie-uri proaspete de fructe si legume, fara strop de sirop zaharos sau concentrat de la sticla, ceaiuri Whittard of Chelsea. The good stuff!

Un alt personal touch al locului sunt maslinele complimentary, marinate in chip inedit intr-un amestec de coaja de portocala, ghimbir, usturoi, busuioc si ardei iute. Care ti se pun pe masa cu bucurie si scobitori, ca sa te infigi in ele cat astepti mancarea.

Si acum sa vorbim despre mancare. Pai, in primul rand, se confirma teoria cu “afacere mica, patron implicat, mancare proaspata”. Simbio are 20 de locuri la mese, atat. Aprovizionarea se intampla zilnic, nimic nu se pastreaza, totu-i fresh. Exista un meniu standard, de gasit all day every day – asta: http://simbiocafe.ro/meniu.html. Si mai exista meniul de brunch-eveniment, ceva ultra-special, de se intampla o data pe luna. Si pe care, trust me, nu vreti sa-l ratati, este a-ma-zing! Iata ce ne-a pus Simbio sub brad la prima noastra vizita:

eggs florentine (adica niste ochiuri romanesti peste o briosa englezeasca facuta in casa, de ei, intre astea spanac si pe deasupra un sos olandez ca la carte! pastrat la cald and shit!

mini-frittatas cu bacon si branza de capra

sandvis cu curcan si avocado

sandvis cu friptura de vita

avocado cu cocktail de creveti

granola cu iaurt si fructe proaspete. Plus niste clatite americane de la mama lor, cu banana si sirop de artar, si un desert deosebit, despre care vreau sa va povestesc nonstopnonstop mai pe larg, in coada postului astuia.

Facand o binemeritata paranteza (sa ne stergem cu totii de bale): pe mine nu inceteaza sa ma suprinda modestia si entuziasmul si inima buna a unor oameni de-astia de se apuca de afaceri. Cumva credeam, si to some extent inca mai cred, ca doar rechinii reusesc. Dar de cand cu blogul asta, de ma tot cheama lumea la masa prin diverse carciumi, am cunoscut (aproape) numai biznispipal foarte misto. Nu interlopisme, nu rashini in cap. Sunt cucerita, cu-ce-ri-ta, de Simbio asta. Da, dureaza forever sa ti se faca o mancare, mai ales daca-i plin, dar merita. Pentru ca in timpul asta tu stai frumusel intr-un loc de un coziness greu de cuprins cu imaginatia, asculti numasinuma Adele, si Killers, si Snow Patrol, si Keane, si o multime de muzici bune, pe sufletul meu complet, mananci cele mai bune masline, ai cea mai buna conversatie cu altii sau te dai frumos pe wireless, si totu-i cu inteligenta si fler. Bunaoara, daca ti se descarca telefonul, iti dau oamenii incarcator, ca au de toate, just in case. Cine, va intreb, s-ar mai fi gandit la asta, daca nu o gazda buna, care vrea sa iti petreci ziua la ea acas’ fara sa se supere ca atarni la un ceai. Eu zic ca-i minunat. Si e rar. Si no wonder ca-s indragostita si ca vreau sa mergem acolo cu totii, si vorbesc la toata lumea despre Simbio de parca-i al meu:p

Ei, si in ideea asta si pentru ca mi-e top o mind zilele astea, le-am dus duminica la Simbio si pe mamele mele, alea din multhulitul grup. N-a mai fost brunch eveniment, dar ne-am lafait cu meniul uzual si zau ca toata lumea s-a aratat incantata. In ce ne-am bagat, si anume, botul:

guacamole

ou moale, cu paine si unt cu verdeturi

clasicul ou ochi cu bacon

cobb salad

apple crumble. Si niste sandvisuri croque madame pe care n-am mai apucat sa le pozez. Totul bun, totul proaspat.

Ei, si-acum, despre vedeta meniului. Cea mai cea mancare de brunch ever, ar trebui sa existe cantece compuse special in cinstea ei… Ta-daaa!

Meet french toast cu fructe. Adica doua felii de paine de la Rue du Pain, facute astea friganele. Intre ele – banana, kiwi, capsune… sau ce fructe mai bat sezonul. Scaldate intr-o minunatie de sos de fructe de padure cu vin rosu. Este pure perfection, nemaivorbind ca si arata de-ti vine s-o faci tablou. In rama.

Macar pentru aceasta opera de arta, daca nu v-am convins si la general, merita sa calcati pragul la Simbio. Momentan, nu exista decat la brunch-ul lunar, dar mi-a soptit o vrabie ca urmeaza a se introduce curand in meniul standard, pe motiv de multiple uhs and ahs din partea clientilor leshinati, cazuti in adoratie, obsedati ca mine. Must try! Must must must!

Of, gata, cred c-am zis tot ce stiu. Cred ca v-am invitat destul. Cred c-ati vazut in meniu ca nu-i scump. Cred ca vreti sa va duceti la Simbio. Cred ca n-o sa mai vreti sa plecati. Daca in prima duminica in care am venit la brunch m-a prins ora 5 tot acolo, ieri n-am stat decat pan pe la 4, ca mai aveam de facut o vizita. Dar mi-am propus sa ma duc in fiecare saptamana. Pentru atmosfera. Pentru muzica. Pentru Dana. Pentru french toast. Pentru all day breakfast (o treaba super-tare, eu una m-am intrebat de multe ori de ce nu serveste nimeni omleta dupa ora 11:p). Pentru ca farfuriile-s de la Zara Home, desi ar fi putut fi din piata. Pentru ca nu se precupeteste nimic. Pentru cum ma face sa ma simt locul asta alb, cald, moale ca un galbenus de ou. Pentru ca da dependenta. Pentru ca vreau sa sustin. Si nu, Simbio nu are nevoie de reclama mea, e plin mai tot timpul. Eu am nevoie de Simbio:) Ma bucur si va multumesc ca mi-ati dat inapoi duminica. Fara exagerare.

Later edit: Simbio este un local de fumatori. Nu exista sectiune de nefumatori. Asta ca sa stiti cu ce asteptari plecati la drum.

Iar sunt in sincopa de gatit. Am o energie… din cale afara de nu. Mananc putin, prost si ard intens. Uite-asa, marti seara vine Pufix acas’ cu o punga maro plina cu covridog si covricheese de la Petru – un adevarat festin. Drept care miercuri mananc de dimineata covridog, la pranz covricheese, seara iar covridog. Musc din coca aia incruzita pe tristul crenvusti. Din stomac se aude: alo, doamna cu covrigii, da-te-n… spanac. Este absolut evident ca sunt in depresie gastrica. Asa ca ma duc unde stiu ca pupa si trece. Vom numi aceasta “intoarcerea porcului”. Si vom gati cea mai buna tocana ever.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Fricassee e o tocana care se face de obicei cu pui, hai, si cu vitel. Eu am facut-o cu porc, din motive lesne de inteles. Ca nu mi-a parut rau, este absolut intuitiv. A fost cea mai cea mancare pe care am pus gura in ultima vreme. Si asta fara sa iau in calcul ultima luna, cand am reusit sa “tai” o ciorba de pui a la grec si sa fac un pui cu smantana in care am uitat sa pun smantana.

Moving on, cea mai buna tocana ever se face asa. Se curata/spala/bastoneaza grosier: un morcov, un pastarnac, o radacina de telina, o ceapa rosie mare, un gogosar. Se pun la calit intr-o lingura de unt si doua de ulei de masline. Cu doua foi de dafin, cimbru, boabe de piper (eu am pus rosu), sare grunjoasa, piper proaspat macinat si ce mirodenii va mai cheama.

Se taie mare vreo trei bucati de ceafa de porc fara os. Se condimenteaza si se arunca in cratita in care s-au calit legumele. Se invart de colo colo toate, pana cand carnea arata gatita pe dinafara. Si-apoi adaugam patru cartofi potriviti, decojiti si intregi, un dovlecel rondele groase, cateva buchetele de conopida si o mana de fasole verde. Acoperim cu apa si aducem la fiert la foc mic, cu capac. Dupa ce s-au fiert bine de tot toate cele, iar zeama a scazut destul (nu de tot, dar nici supa sa nu para), facem sos. Din juma’ de pachet de unt topit la foc foarte mic, in care punem o lingura cu varf de faina, amestecam in prostie cu telul si adaugam smantana dulce – o cutiuta. Dregem sosul cu sare si piper, il inverzim cu o legatura de marar si una de patrunjel, tocate extrafin, si-apoi il varsam peste tocana. Fierbem pana se ingroasa, turnam fierbinte cu polonicul in farfurie adanca si mancam cu paine neagra, cojoasa.

This is what I like to call paturica emotionala: o mancarea zdravana, cinstita, fragranta, de-aia de miroase in toata casa. De incalzit stomacul si de bucurat la suflete. Caci da, gatitul e o forma de terapie, la fel si datul cu mopul.

Nu va sfiiti, incercati fricassee cu porc. Lumea vi se va parea buna de la prima imbucatura. Garantat!

Si se facura doua saptamani de cand ne-am apucat serios de treaba cu somnul. Doua saptamani de major adjustment din partea intregii familii. Doua saptamani de cand gandim si respiram si traim dupa un nou principiu: “protect the sleep”. Sa mergem, dara, inainte, pe firul (epic) al postului pentru mame extenuate. Stiti de unde am plecat, acu’ o sa va zic unde-am ajuns. Cu precizarea, din capul locului, ca nu e aceasta vreo reteta a fericirii universale, ci un tablou de viata de familie care surprinde in timp real framantarile noastre de parinti diletanti. Nu exista “calea”, ci doar o sumedenie de drumuri sinuoase care duc ori la bal, ori la spital. Cu acest disclaimer in cap, let’s all follow the yellow brick road.

Rezumat: Iepu’ nu dormea ziua. Deloc. Ora ei de culcare era in jur de 11-12, uneori chiar 1 noaptea, dupa care se trezea de cateva ori ca sa manance. In tot acest timp, plangea mult de tot. Nu statea singura nici un picut. Degeaba leagane, degeaba jucarii, degeaba salteluta de activitati. Eram miserable, toti trei, si habar n-aveam de ce. Nu ne trecuse prin cap ca avem o problema, credeam ca asa e, ca asa trebuie sa fie, ca e o cumpana, un test. Ca daca nu ti-e greu pana-n ficat, nu esti buna de mama. O mare tampenie de altfel. Salvarea ne-a venit din carti, nefiind noi aceia care se nasc invatati. Am vizualizat elefantul, dupa cum si cestile de portelan care zaceau sparte pe jos. Si-am inceput sa le adunam. Si-a inceput sa ne fie bine. De care bine chiar aveam mare nevoie.

Primul lucru pe care l-am facut a fost sa sucim ora de culcare a copilului, din 12 in 8 seara. Ne-am autoconsemnat la domiciliu incepand cu ora 7 si ceva si-am mers inainte cu ritualul de culcare, ala cu frectie, baie, mancat si somn. Pentru care ocazie speciala, am intzolit Iepu’ cu cele mai adorabile pijamale de la Next Baby. In primele trei zile a fost usor. Iepu’  a acceptat noua ora de culcare, iar ziua si-a tras in cap trei reprize de somn asa, lejer si fara proteste. Dupa care am scris eu primul post on the subject. Dupa care, deoarece o cautasem cu lumanarea, I jinxed it. Asa ca in urmatoarea zi n-a mai mers deloc cu nap-urile doi si trei. M-am intors la carte. Care carte zicea ca in cazuri de-astea cand copilul se supraoboseste ceva de nedescris, sa-l culci in chip exceptional undeva intre 5 si 6 dupa-amiaza. De tot cum ar veni. Am facut asta. I-am facut baia pe la 6, iar la 6:30 dormea dusa. Excelent, am zis eu. Doar ca pe la 19:15 s-a trezit. Si-a purces sa se jeleasca. Si (acu’ sa te tii cata ghetele-n fund ma astept sa-mi iau), am lasat-o sa planga. A plans 45 de minute. A fost groaznic. 45 de minute de negocieri aprige cu mine, cu Mishu, cu mama care-mi tipa in telefon ca omoram copilul… M-am simtit ca un posterior. Pe urma a tacut.

De atunci incoace, a fost smooth sailing. Fix din ziua urmatoare, n-am mai avut niciodata probleme cu culcatul seara. Ora 8 a ramas ora ei de somn, pe care a invatat sa si-l ceara cu indarjire. Cu somnul de peste zi a mai durat oleaca. Pe cel de dimineata l-a acceptat bine, de indata ce m-am prins eu ca punctul critic la care-i cadeau ochii in gura era cam la 1h 30′ dupa ce ne trezeam prima oara. La somnul de dupa-amiaza s-a opintit ceva, dar de vreo cinci zile functioneaza si ala. Si mai exista somnul de late afternoon, care se intampla natural in jur de ora 16. Am observat ca ajuta alaptatul in preajma orei de somn. Si-am mai observat ca Iepu’ adoarme bine si fara balamuc daca e pusa in patul ei. Cu mine in pat, gaseste mereu ceva de investigat. Un iepure pe pijama care trebuie neaparat desprins de-acolo, niste dungi interesante pe fata de perna, o carpa pe mine de care e musai sa traga… Pe toate aceste dragutzoshenii le-as fi interpretat pana acum drept nevoia copilului sa stea treaz. Teorie care nu se pupa insa deloc cu faptul ca, scoasa dintre imprimeuri distractive (distracting), adoarme bustean in doua secunde fix.

Dupa cum ma gandeam eu in sinea mea acum cateva zile, nu stii ce e aia sentiment de vinovatie pana nu faci copil. Evident ca nu mi-a placut ca a plans, m-a durut burta si capul si mi-a venit sa vomit niste ore bune dupa ce ea tacuse. M-am gandit ca poate toti aia care zic ca face copilul brain damage daca plange or avea dreptate. Mi-a fost frica. M-am invinuit. Pe urma, mi-am dat seama ca in alea 45 de minute nu mi-am facut unghiile cu oja si nici nu m-am uitat la seriale. Am stat lipita de usa si mi-a trebuit toata stapanirea de sine si tot reframingul ca sa nu intru. Ceea ce mi-a dat incredere ca I’m not a bad mother after all (speaking of which, imi place mult postarea asta a lui Zu despre mame bune, mame rele, pls to read!).

Nu cred ca lasatul copilului sa planga e metoda de aur. Habar nu am ce as fi facut daca plansul ar fi continuat si in zilele ce au urmat. Asa s-a potrivit insa ca pentru noi nu a mers altceva. Si, believe me, I tried everything.

Acum ne este bine, in sfarsit. Am inceput diversificarea de luni. Programul de somn curge lin ca un paraias, de la sine, fara fuss. Ceea ce ma face sa cred ca-i bun. O sa mai fie bumps along the way, dar cumva ma simt trezita. Am realizat ca nu pot sa fiu genul de parinte pasiv (nu ca ar fi ceva in neregula cu asta, it’s just not for me). Attachment parentingul nu merge pentru noi. Nu am un copil care iubeste portabilitatea (am investit milioane bune in manduci si wrapuri si alte alea), nu am un copil caruia ii prieste maxim co-sleepingul in orisice situatie… Am un copil dupa chipul lui ta-su si asemanarea mea, caruia ii prieste ordinea, oricat de putina. Ordinea lui, nu ordinea mea, but still, ordinea. Asa suntem. Si sa nu ne acceptam asa cum suntem e in general metoda universal valabila de ratare a fericirii. Pfoai, deci… da:)

___________________________________________________________________________

Matrimoniale

Acestea multe fiind zise, m-am hotarat brusc sa-mi fac my very own support group cu mame. Le vreau pe mamele alea neintuitive. Care nu stiu. Care nu s-au nascut invatate. Care invata. Care se cocoseaza zilnic sub presiuni diverse. Pentru care micile decizii taie in carne vie. Care se vantura pe blog aicisha si in miezul carora sa ma simt ca acasa. I know you’re out there. Cine ma vrea, sa-mi lase un comment si sa ne strangem. Ca asa nu se mai poate:)

Am avut un unchi cu parul alb. Nicusor. Era un om tare blajin, care-si iubea baietii ca pe ochii din cap si se ingrijea de ei mai ceva ca o mama. Ei, si Nicusor facea, pentru scarnaviile alea mici, de mancare tot soiul de gustari bite-size, cu de toate cele bune, un fel de imbucaturi perfecte. Pe care mai tarziu le-am numit noi “nicusorisme”. Nicusor s-a stins acu’ multi ani, eram ceea ce se numeste “ciutanca” la vremea aia. Azi am facut la pranz nicusorisme cu ficatel si varza de Bruxelles inabusita, pe bucatele de paine de Pucheni unse cu strat gros de unt. Si l-am pomenit pe unchiu’ Nicusor cu duiosia pe care ti-o dau trecerea timpului, propriul copil si propria inaintare in varsta.

Stiti pachetele alea de semipreparate din peste care polueaza populeaza vitrinele frigorifice din orice supermarket? Uitati de ele. Make your own junk, I always say. Si cu acest principiu sanatos in minte, va poftesc la niste fish fingers. De casa.

Va tre’ niste peste alb nu foarte “peshtos” (eu le-am facut din file de cod), sau niste somon. Pe asta il bucatiti la robot, ca sa fie echivalentul carnii tocate, dar de peste. Radeti cativa cartofi (la o punga de 1kg de cod congelat, am pus trei cartofi medii), radeti voi si-un morcov, tocati marunt o ceapa, doi-trei catei de usturoi, o legatura de marar si una de patrunjel. Borfoliti toate astea cu pestele si cu doua oua crude. Rezulta un fel de compozitie de chiftele. Pe care o modelati in forma de bastonase. Pe care le treceti prin pesmet si le prajiti in ulei(!). Nu va mai zic ca uleiul nu tre sa fie de masline (pentru ca asta nu-i proiectat pentru deep frying, devine toxic la temperaturi mari ), pentru ca precis stiti.

Ei, daca aveti timp (si nu aveti ce face cu el), va recomand un sos tartar de casa, preparat din doua galbenusuri fierte zdravan, frecate cu mustar si cu ulei pana se fac, gen, maioneza, amestecate cu o lingurita de otet, cozi de ceapa verde, capere ciopartite si castravete murat taiat fin. Daca aveti si mai mult timp (in care caz, I really do hate you!), puteti “praji” degetele de peste la cuptor, pe hartie de copt, in loc sa le imbacsiti in tigaia cu ulei. E mai sanatos asa (doh!).

Ah, si pentru ca vorbim de sos, am o marturisire de facut: sunt Cookie si sunt dependenta de sosul din sandvisul mcd ala cu peste…! Uneori, cand ma napadesc placerile vinovate, ma duc si-mi iau ACEL sandvis, cer extrasos si o lingurita, dau chifla la o parte, uneori si pestele, si mananc doar sosul… cu lingurita… Deci… da. Cine nu are nicio placere vinovata, nu are decat sa arunce cu pietre. Iar cine are, aici sa o impartaseasca! Ia sa vedem, cu ce va ingrosati arterele zilele astea?

Sambata asta ne-a impins de la spate toamna cea calda-color catre Cornu, locul unde multe bucati de carne si-au gasit sfarsitul la frigarea cu lemne si carbuni. De la badica pan’ la opinca, de la carnati de oaie pan’ la fleica, am ras tot ce ne-a stat in raza vizuala. Pe urma am dat raptul prin gradina familiei, caci prea “mustea” neobrazata de bunatati de tot soiul. Morcovi, pastarnaci cat Iepu’, gogosari, ardei grasi, telina, cartofi… le-am vrut, vorba aia, pe toate!

Si pentru ca nu ne ajunsese atata paguba, ne-am dus si-n livada. Unde am devalizat merii ionatani, ca, nu-i asa, sa manance asta mica eco bio shmoomoo, doar n-ati fi vrut sa-i luam fructe de la aprozar, cand tataia are cele mai smechere mere, de-alea de care cresc si-n prun (luati de-aici daca nu ma credeti – http://www.totpal.ro/senzational-prunul-care-face-mere-de-la-cornu/, yep, that’s us:)).

Anyway, Purcifer a facut CTC la merele bunicului, a zis ca merg o tura, asa ca le-am incarcat in sacose pi tati si pe-aci ne-a fost drumul inapoi la Bucuresti, unde in pruni nu cresc mere si nici in meri nu cresc prune, pentru simplul fapt ca traim in orasul asta de… piure de mere, ca sa zic asa.

Anyway, de fapt altceva vroiam sa va zic. Treaba e ca de azi incepe mare diversificare a iepurelui. Dupa indelungi rascoliri, am decis ca e timpul. Mergem pe o schema foarte apropiata de ce-o sa gasiti pe http://wholesomebabyfood.momtastic.com, si-am inceput fix azi dimineata cu piure de avocado. Care nu doar ca-i plin de toate cele bune, dar prezinta si avantajul ca pot sa mananc eu cu maxima placere resturile lui Purci’, pe paine, cu nitica sare. Uite-asa. Prima tentativa de mancare solida s-a soldat cu aplauze, asa ca zic ca am intuit corect momentul si ma felicit si pe aceasta cale.

Ia sa-mi povestiti voi aici, cand aveti vreme, ce mananca iepurii vostri? Necesit sa absorb informatie precum un burete deshidratat. Multumesc si revin cu niste fish fingers, poate si cu o supa cu galusti. Pana atunci, hasta la vista si guacamole, baby!

Sa tot fie o saptamana si ceva de cand ne-am apucat de programul de somn al lui Iepu’. Si l-am luat pe pardalnic de coarne, si l-am tavalit pe jos, si m-am luptat cu el pana l-am imblanzit. Acu’… de vreo doua zile zic ca i-am aratat io lui. Scuip in san si-mi vad acolo de treaba, dar mai multe despre asta cu alta ocazie, ca-s satula eu de vrajeala mea, sa mai si mancam, zic!

Dupa ce intr-o zi am facut supa de pui cu taitei, mi-a ramas lighioana. Aveam o vanata, da, una singura, cat bratul asa, de la unchi-miu de la tara, the good stuff. Asa ca m-am pus de-am facut o mancare de vinete cu pui.

Acu’ tre’ sa stiti ca cea mai buna mancare de vinete cu pui e din pui de tara, iar vinetele si ardeiul capia tre’ coapte inainte. Dar cum eu nu aveam:

1. pui de tara
2. ardei capia
3. timp sa coc, scurg, curat vinete si ardei

ci aveam:

1. pui cocorico grill, fiert in supa
2. niste rosii
3. o ora pe ceas in care sa fac totul (mai putin scazutul la cuptor, ca ala se face singur)

a iesit urmatoarea chestie.

Intai am tocat doua cepe si le-am pus la calit in doua linguri de ulei de masline si-o lingura grasa de unt. Cu niscaiva cimbru proaspat si nitica boia. Am adaugat bucatile de pui fiert si le-am rumenit bine pe toate partile. Apoi le-am asternut frumos intr-o tava. Am taiat vanata cuburi (cu coaja cu tot) si am calit-o cu ulei de masline si mirodenii diverse. Apoi le-am inabusit pe cuburi cu un strop de apa si le-am asternut in tava. Peste amestecul asta de vinete si pui am taiat vreo trei rosii dulci si zemoase. Am completat de zeama cu suc de rosii. Am taiat niste usturoi si l-am plasat strategic all over the place. Am stropit cu ulei de masline, am presarat cu sare, piper, cimbru si ceva maglavais provensal de la Nomu si-am dat la cuptor tava, la foc minuscul, ca sa se faca incet si sa nu se arda pe deasupra. Am intors carnea o data, sa se rumeneasca frumos. Cred ca a fost gata intr-o ora de cand l-am bagat la cuptor.

Am mancat cu mamaliga si patrunjel tocat. Mancarea vedeti sa aiba nitica zeama, nu sa scada de tot pana se arata fundul tavii.

Azi nush’ ce mai gatim, dar in weekend stiu sigur c-o punem de-un gratar. Weekend fain la toata lumea si pofta buna la vinete!

V-am zis ca ma dedau la un post off topic si nu glumeam. Asta-i despre de ce nu dormea Iepu’, cu aplicatie pe toti copiii care nu dorm si pe mamele lor cu cearcane mov. Din seria da’ pe mine nu m-a invatat nimeeeeni [lacrimi si suspine aici]. Din capul locului sa stiti ca o sa fie a long one. Bine? Hai cu mamele!

Mai avem putin si facem sase luni de cand ne cunoastem, eu si Iepu’. Mi s-a pare c-a trecut fix o viata, ca asa se masoara timpul cand stai acasa si cresti copil, si te dai cu patinele in capul tau de la agonie la extaz in 30 de secunde fix. Desigur ca sase luni e plenty of time ca s-apara si primele greseli parintesti. Pe care iti ia ceva vreme sa le constientizezi. Nu odata mi-a venit sa zic “copilul asta e stricat, dati-mi altul”. De fapt, sa vedeti chestie, copilul era ok, in tot timpul acesta, noi eram defecti. Sa va spun ce-am patit.

Primele saptamani au fost asa, ceva de-o incetosare teribila. Nu-mi amintesc mare lucru, ca eram o roboata somnambula al carei corp umbla singur prin casa ca un strigoi in pijamale XL. Cam de pe la sase saptamani asa, s-a luminat treaba brusc. It’s all about sleep, eu asa am zis atunci, si mentin. Pentru ca la varsta de sase saptamani, Iepu’ a inceput sa doarma noaptea. Toata noaptea. Cum am facut? Pai am stabilit ca ora de baie o sa fie 10. Juma de ora frectie/baie, apoi o ora alaptatul (ca na, la astia mici dureaza), si-apoi somn de voie de pe la, sa zic, 12 pana dimineata la 6, uneori chiar 7. Doamne, ce bine-a mai fost. Copilul dormea in patul lui, noi dormeam in patul nostru (cu dopuri in urechi pentru ca lasam iPod-ul pe white noise all night, ca sa-i semene lui Iepu’ treaba cu burta mamei), toata lumea dormea deci! Ziua nu-mi amintesc cum era, dar parca era bine. Aveam timp.

Pe la patru luni, s-a rupt lantul de iubire. Prima schimbare, si nu neaparat cea mai deranjanta, a fost aia cu trezit si mancat noaptea. Cam de doua ori. Am pus pe seama dintilor, credeam ca ne pregatim de asta. Si felul in care am ales noi sa gestionam situatia a fost cam asa: culcam Iepu’ in patutul ei seara, iar la prima “trezire” o luam in pat cu noi si-o hraneam la orizontala. Si-asa dormeam pana dimineata, ceea ce s-a dovedit foarte comod. Looking back, ma gandesc ca asa trebuia sa facem de la inceput, doar ca ne-a fost teama de cosleepingul cu un botz de copil de 50+ cm, daca ne rostogoleam peste ea si-o storcoseam ca pe o clatita, am zis noi. Anyway. Aici am ajuns si-aici suntem si-acum. Nu ne mai e frica de bau bau, ca s-a facut mare si vartos si roll over Beethoven, ne da niste picioare in spate de numa, cred ca pericolul in care noi o incomodam pe ea in pat a trecut.

Acu’, ziua, alta poveste. Tot pe la patru luni asa, Iepu’ a devenit… cum sa zic… nesimpatica. O zi din viata noastra “domestica” a inceput sa arate astfel: ne trezeam dimineata pe la un zece (ca de pe la 6-7 ii tot dadeam snooze copilului care vroia sa ne sculam, pacalind-o cu singura mea arma valabila, bufetul suedez pe baza de all you can eat lapte). Urma o harjoneala constanta. Iepu’ vroia more and more. Cea mai buna jucarie eram eu. Cel mai bine era in brate. In brate si in miscare. Spre dupa-amiaza, situatia devenea negestionabila. Copilul nu suporta sa stea singur nici un minut. Ajunsesem sa ma duc la baie o data pe zi, si atunci cu asumarea unor urlete dolby surround. Apa nu beam, de mancat – numai noaptea. Ceva de groaza pamantului. Cand venea Pufix acas’,  ne gasea pe amandoua pachet de nervi. Eu, epuizata, il asteptam cu lacrimi in ochi si-un ghem de par in mana, al meu (care-mi cadea intr-o zi cat altora intr-o luna). Trageam pe urma amandoi de ora aia de baie, 10, ca asa stiam noi, ca tre sa respecti programul copilului. In tot acest timp, Iepu’ se miorlaia si se fojgaia si nimic nu-i placea. Ei, si la 10 o bagam la baie, si-apoi manca mult si nu adormea pe loc. Uneori sa intampla ca adormea pe la 1 noaptea de-abia. Si tot asa.

Lesne de inteles de ce pe la cinci luni eram deja varza cu carne si la mijloc carne. Nedormita, nemancata, nebauta, ne…pieptanata, o luasem lejer fuga fuga prin porumb. Intr-o seara, pe cand eram numa’ buna sa-mi crosetez venele mileu, vorbeam pe chat cu draga de Ioana, mama de gemene. Si zice Ioana: uite, noi avem o carte care ne-a ajutat mult – asta: http://www.amazon.com/Healthy-Sleep-Habits-Happy-Child/dp/0449004023. Doua clickuri mai tarziu (thank God for Kindle, cea mai tare inventie ever), ma apucam sa citesc cartea. Si acum despre carte.

Inca de la primele pagini m-a palit revelatia: copilul meu nu era rau, era pur si simplu obosit. Bai, ce simplu era, cum de nu mi-am dat seama, am zis eu. Am continuat sa citesc si sa ma minunez. Ahaaa. Deci asa. Pai eu credeam ca un copil doarme el daca i-e somn, habar nu aveam ca trebuie “pus” sa doarma. In loc de asta, noi il over-stimulam cu tot felul de traznai si joculete, pana cand saracu’ Iepu’ devenea asa de epuizat, incat plangea incontrolabil si nu mai stia cum se face chestia asta cu dormitul. Cartea explica la modul stiintific cum e cu ciclurile naturale de somn la copii de diverse varste, de la nastere si pana in adolescenta. Din ce m-am prins dupa-aia, citind si cele 1400+ de review-uri de pe Amazon, o oarescare opozitie intampina autorul din partea celor care il vad sustinator al metodei cry it out (adicatelea, lasa tu copilul sa planga pana cade lat). Mie nu mi s-a parut insa asa. E destul de echitabil nenea, ofera toate variantele de gestionare a chestiei cu plansul, de la nu plans la plans controlat si la plansu’ plansului. Cu avantaje si dezavantaje la fiecare. Ca de cele mai multe ori, tre’ sa-ti iei din carte ce ti se potriveste. Noi am luat urmatoarele, pe care le-am si aplicat incepand de a doua zi, cu rezultate de domeniul fantasticului:

1. Am inceput sa culcam copilul mai devreme. In loc de spalat la 10 si culcat la 12+, acum spalam copilul la 7:30 si pana la 8 si putin e pa la revedere nani. Surpriza emisiunii este ca doarme tot pana la 7 dimineata, de unde se vede clar ca noi vaduveam bietul Iepu’ de vreo 4h de somn bun.

2. Am “instaurat” ora de trezire. Cca 7:30 AM.

3. Am aplicat teoria cu intervalele de somn si veghe. Zicea cartea asa: copilul sa nu stea mai mult de 2h treaz, ca pe urma se oboseste excesiv.

4. Am incercat sa ajut Iepu’ sa bage trei somnuri de zi, respectand orele la care i se face natural somn, care nu-s foarte diferite de la un copil la altul.

5. Am incercat sa ma detasez emotional de “protestele” ei la somn, pentru ca mi-a intrat in cap ca avea nevoie de el (de somn adica). Si in loc sa ma joc cand ea cerea joaca, dar de fapt ii trebuia somn, m-am responsabilizat sa o invat sa se culce.

Uite-asa, in cativa pasi simpli, am trecut de la un haos de nedescris la un fel de program de somn, ceea ce ne-a imbunatatit brusc dispozitia atat mie, cat si lui Iepu’. Azi, programul nostru arata cam asa:

• Ne trezim la 7:30 AM. Ceea ce inseamna ca nu mai zac in pat cu Iepu’ pan’ la pranz, ci o hranesc, apoi ma dau fumusel jos din pat, ma spal pe dinti, imi fac o stacana de cafea decaf si pronesc cu ea la plimbare. Sunt prima mama din parcare. Ne jucam viguros. Ne bat soarele si vantul. Ne lasam sa ne latre cateii vecinilor. Vorbim cu nenea care uda spatiile verzi din complex cu furtunul. Ne salutam cu Yoko, una bucata caine de poseta pe care-l plimba stapan’su tot asa, cu noaptea in cap. Ii facem cu mana lui tati cand pleaca la birou. Cu alte cuvinte, ne obosim strasnic.
• Pe la 8:30+ o vad ca incepe sa picoteasca. Semnele de mami mi-e somn sunt: clipit des, ochi incetosati frecati cu mainile, introdus degetu-n gura… Cam asa. Acu’, exista trei posibilitati: adoarme afara si ramanem acolo pana se scoala (nu mai plimb carutul insa, pentru ca se pare ca somnul stationar e mult mai odihnitor); adoarme afara, o aduc in casa si-o trasfer in patut asa, grea de somn cum e, cu grija mare sa n-o trezesc; o bag in casa inainte sa adoarma, inchid geamul, trag jaluzelele si pregatesc camera de somn. Fara “distractii”, fara “tiribombe”. O plimb in brate (putin de tot, ca cele sapte kile iepuresti ma rup grozav de shale) si-o pun in pat asa, semi-treaza, ca sa se culce ea cum stie.
• Se scoala dupa o ora sau doua. Cand e mai putin de-o ora, nu se pune ca somn. Asta se intampla insa din ce in ce mai rar. Anyway, se scoala copilul la 10 sau la 11, mananca, si-o luam de la capat cu joaca. Avem iarasi interval de 2h de trezie, din care 1h si ceva ne jucam si-apoi ne “linistim” vreo juma de ora plus (linistim, adica asa cum v-am zis mai sus – mai “tundem” din jucarii, o lasam doar pe aia de ne place sa dormim cu ea, dam muzica mai incet, potolim sursele de lumina si zgomot, ne leganam asa, intai cu cantecele, pe urma mai pe muteste).
• Intre 12 si 2 adoarme a doua oara – tot o ora sau doua.
• Intre 2 si 4 se trezeste si mananca. Iar jucarii, si-apoi iarasi soothing.
• Uneori avem si al treilea somn, care incepe in jur de 4:30 – 5 si dureaza mai putin, maxim o ora.
• Pe la 6:30 iesim la plimbare si socializare.
• La 7:30 PM suntem acasa, unde frectie baie mancare si somn.
• La 8+ se da stingerea la copil, iar adultii stau in sufragerie popandau-style si se intreaba nedumeriti: si noi acu’ ce facem cu tot timpul asta?!

Avem deja o saptamana de program si ma simt de parca am renascut. Dorm, mananc, am si ceva timp ziua pentru diverse. Iepu’ nu mai plange, cand e treaza e mereu happy si zbenguita. The downside e ca seara suntem consemnati la domiciliu. No more iesit la terase cu Iepu’ dupa noi pana noaptea tarziu. Dar aia e, overall suntem mai happy cu totii, nu le poti avea pe toate. Ne-am pastrat iesirile pentru weekend, cand vine buni sa babysit. Iar in timpul saptamanii primim musafiri. Intr-o casa unde e liniste si incepe sa miroasa iar a mancare.

Sper sa va ajute povestea noastra. Pentru noi a fost salvarea si pompierii smurd si girofaru-n intuneric. Nu stiu ce m-as fi facut daca lucrurile ar fi continuat cum erau, situatia devenise ucigatoare. Inca nu pot sa zic ca stapanim programul 100%, mai jeleste Iepu’ cateodata cand se face ora de somn, dar asta se intampla mai putin si mai putin si simt ca e bine. De doua seri adoarme singura si fara proptele, in patutul ei. Nu vreau sa jinx it, mi-ar fi placut sa astept mai mult pana sa va scriu despre asta, dar n-am avut inima, ca deja primesc intrebari si uite c-am facut si-un prozelit – foarte satisfacuta ambasadoarea mea, cititi aici cum a functionat si la ea: http://ambasadorforfree.blogspot.com/2011/09/multiplele-teorii-ale-somnului.html.

Mi-as cere scuze ne-mamelor pentru aceasta lunga deviatie, dar eu stiu ca am cititori asa de misto incat nu ma astept sa se simta cineva lezat ca azi n-am vorbit despre porc. Imi fac bratele cuib pentru toate mamele denaturate de oboseala >:D<

M-am gandit io ca lucrurile simple si prajite sunt in asa hal de  bune, ca nu se poate sa nu te intrebi uneori, daca ai oaresce constiinta culinara, de ce parainventam roata. Pe urma, m-am sters la gura de filosofie si m-am pus degraba sa va scriu despre ludaitza, ca asa m-a invatat pe mine bunica-mea ca se zice.

So. Se curata de coaja un dovlecel (doi, trei), mai maricel asa, ca sa intelegem ceva din el. Se taie pe rotund, in felii subtiri, dar nu stravezii. Se sareaza si se tin asa ceva vreme. Sa tavalesc apoi prin faina, apoi prin ou. Se prajesc ca si cand ar fi snitele. In varianta vegana, se pot trece doar prin apa si faina. Se mananca teanc, precum clatitele, pana cand nu mai ramane nimic. Presarati cu sare cat va lasa inima si asortati cu paine buna, de casa. Si daca nu v-o placea, sa-mi ziceti mie cutzu’.

TGIF

Stimati concetateni,

Este ora 10 dimineata, va scriu din linistea casei mele minus urletele cu care m-am obisnuit, este senzational ce ni se intampla de vreo patru zile, imblanzirea scorpiei got nuffin on me =^..^=. Pentru toate mamele obosite out there, tre’ sa va povestesc cum am facut de-am scapat de stres si jelanie, caci si pe mine m-au invatat altii, carora le multumesc si pe aceasta cale. Dar intai vreau sa ma conving pe epiderma proprie ca functioneaza treaba. Mai multe despre asta intr-un post dedicat, de-ala fara legatura cu mancarea, dupa cum stiti ca-mi permit din ce in ce mai des din cand in cand.

Anyway, cu ocazia faptului ca ne-am recapatat intr-o mare masura linistea, am reusit sa:

1. ma spal pe cap. Irelevant.

2. merg la piata. Relevant. Doamne, toamna e asa, cel mai frumos lucru! Iar mersul la piata toamna este foodie’s spa treatment one on one. Aveau… de toate. Rosii de gradina (aproape la fel de bune ca alea bulgaresti), ardei gras de-ala mic si fraged, care pocneste in gura, gogosari, vinete mari lila, fara seminte, dovlecei gustosi, nu de-aia de se terciuiesc in mancare si nu mai au niciun dumnezeu, precum aia de la supermarket, varza si toate rudele ei, struguri parfumati, zmeura, e-ta-ca, e-ta-ca.

3. gatesc. Relevant. Si nu asa, oua fierte si paine cu strat de unt cat doua degete (nu ca n-as putea sa mananc lejer toata viata asa ceva), ci mancare adevarata nenica, din aceea de dureaza si involva toate cele, de la roboti pan’ la cuptor pan’ la aragaz.

Pentru ca tot aveam ditai sacosile cu legume proaspete, m-am apucat sa fac ghiveci calugaresc, zis si “bunatate”. Adica un ghiveci cu orez. Am ciumpavit legumele: ceapa tocata marunt, ardei gras verde taiat solzisori, gogosar taiat in bucati mai mari, morcov, telina si pastarnac, vinete, dovlecel, varza si cartofi. Am pus de-am calit in doua linguri de ulei ceapa, impreuna cu ardeiul gras si cu gogosarul. Apoi am adaugat radacinoaselesi cartofii, si-am mai mermelit la ele inca putin. Am acoperit legumele cu apa clocotita, nu ca pentru supa, ci asa, mai putintica, numai cat sa le inabuse. Am pus si doua fire de fruze de telina, niste cozi de cimbru, sare, piper si doua lingurite de boia dulce.

Cat fierbeau acestea toate la foc mocnit, am calit intr-o tigaie vanata si dovlecelul taiate cuburi. Vedeti ca vanata suge tot uleiul, dar asta nu inseamna sa mai turnati pana galgaie, lasati asa, sa zic, vreo doua linguri de ulei de masline. Cand mirosea deja a vanata coapta, am deversat tigaia peste ghiveciul fierband. Aceeasi miscare si cu varza, pe care, dupa ce-am taiat-o grosier (nu o varza intreaga, sa ne intelegem), am calit-o lejer cu o tona de piper (lo-ve!), si-am azvarlit-o si pe ea in oala. Ultimul pe lista a fost orezul, cam doua-trei linguri sa fi fost. Orez de-ala de pilaf, cu bobul mare si rotund. Pe asta l-am calit impreuna cu o ceapa mica tocata, pana a devenit translucid. Apoi, in oala cu el. Am completat cu apa (stiti regula – cald cu cald, rece cu rece, nu se pune apa rece peste mancarea calda, si nici ciorba fierbinte nu se drege cu smantana din frigider).

Am varsat continutul oalei intr-o “indispenasabila” de dimensiune medie (tava de inox de la Ikea) si-am bagat la cuptor ghiveciul acoperit cu folie, ca sa nu se usuce. Cand orezul si legumele erau spre gata, am taiat o rosie dulce si zemoasa in felii-semilune, pe care le-am asternut frumos deasupra. Cand si astea s-au facut moi, am dat folia la o parte si-a ramas sa scada giveciul nostru in cuptor inca niste minute. La coada i-am tras si o mana de patrunjel de-o cruzime inimaginabila, de-ala de scartaie in dinti a verde.

Am mancat cu niste pui, dar ar fi mers fain frumos si fara carne. Ca asa de bine mirosea si asa perfect se simtea gustul individual al legumelor (urasc ghiveciul ala gen terci, unde toate-s overboiled si isi imprumuta gusturile intr-un mare talmes-balmes), incat chiar si pentru o carnivoreasa de talia mea a fost ok si-n varianta de post. Sa mai stiti despre ghiveciul asta calugaresc ca-i bun si a doua zi, si rece.

Atat deocamdata, nu ma incumet la nimic mai fensi, baby steps zic, bine ca am apucat sa fac si asta. In other news, m-am operat, sunt bine, am doua shomoioage la picioare, pe care mi le expun proudly prin mall. Daca vedeti o fetitza nespalata pe cap, cu haine cu cinci numere mai mari si sandale bandajate, faceti-i cu mana. Partea buna e ca daca inainte aveam jene, acum mi-au cam disparut, asa de marcata sunt:)) Mi-am dat seama ca daca astept sa fiu fresh, slaba, imbracata, odihnita, pamperita, bibilita, s-ar putea sa nu mai ies in veci din casa. Asa ca la o zi de la operatie m-am dus la film, am vazut Horrible Bosses si am ras de ma durea burta. Ah, the memories! Cine-a avut vreodata un sef de cosmar, sa faca un pas in fata. Pai nu?