“… si-mi dau seama ca la 20+ ne purtam our insides out, suntem plini pana la refuz de adevarurile noastre personale vii si fierbinti, care freamata nonstop sub o coaja atat de subtire, gata sa izbucneasca la orice intepatura. si in timp cumva adevarurile astea se cristalizeaza si se retrag, devin sambure, asa incat la 30+ [varsta la care, citez, “femeia e o piersica zemoasa”, i’ll keep that in mind :)], adevarul meu este probabil de dimensiunea unui sambure de caisa si invelit intr-o coaja tare tare, care on the bright side il apara de aceasta viata care ne indeasa in cutiute, insa pe de alta parte il apara si de mine care uneori am impresia ca nici nu-l mai am.”

fabrica de jucarii, noiembrie 2009

Happy birthday, Boo! Je t’aime tellement j’ai eu cette trranslated en français en utilisant Google Translate, et vous savez combien j’aime les Français. Mais pour vous, je mange un croissant tous les jours et des vagues un french toast sur les rues de Paris, oui, vous êtes ce spécial pour moi. Je suis sûr que cette traduction suce et je peux aussi bien avoir écrit dans une langue je connais, mais le fait demeure, et c’est tout ce que vous devez retenir pour cette merde, je vous le disais, tout ce que vous devez savoir est que je táime. Tu es mon Paris, my girl, my Boo.

http://www.youtube.com/watch?v=rBQ2xc6jjJs

Ai niste bani de dat? Cine sunt eu sa-ti spun ce sa faci cu ei? Cum imparti “ajutorul”? Cui ii dai si cui ii refuzi? Sunt intrebari care ma chinuie de foarte multa vreme. Nu am ajuns la nicio concluzie. In online, necazul se propaga repede. Ce pot eu sa fac mi se pare mic, putin, neglijabil. Uneori ma gandesc: da’ dac-as fi eu in locul lui Icsulica? S-ar strange? As muri? M-ar salva?

Nu exista cauze nobile. Exista doar cauze. Believe it or not, sunt bani pentru toate. Si lacrimi.

https://drcatalinsandu.wordpress.com/

Sambata asta ne-a impins de la spate toamna cea calda-color catre Cornu, locul unde multe bucati de carne si-au gasit sfarsitul la frigarea cu lemne si carbuni. De la badica pan’ la opinca, de la carnati de oaie pan’ la fleica, am ras tot ce ne-a stat in raza vizuala. Pe urma am dat raptul prin gradina familiei, caci prea “mustea” neobrazata de bunatati de tot soiul. Morcovi, pastarnaci cat Iepu’, gogosari, ardei grasi, telina, cartofi… le-am vrut, vorba aia, pe toate!

Si pentru ca nu ne ajunsese atata paguba, ne-am dus si-n livada. Unde am devalizat merii ionatani, ca, nu-i asa, sa manance asta mica eco bio shmoomoo, doar n-ati fi vrut sa-i luam fructe de la aprozar, cand tataia are cele mai smechere mere, de-alea de care cresc si-n prun (luati de-aici daca nu ma credeti – http://www.totpal.ro/senzational-prunul-care-face-mere-de-la-cornu/, yep, that’s us:)).

Anyway, Purcifer a facut CTC la merele bunicului, a zis ca merg o tura, asa ca le-am incarcat in sacose pi tati si pe-aci ne-a fost drumul inapoi la Bucuresti, unde in pruni nu cresc mere si nici in meri nu cresc prune, pentru simplul fapt ca traim in orasul asta de… piure de mere, ca sa zic asa.

Anyway, de fapt altceva vroiam sa va zic. Treaba e ca de azi incepe mare diversificare a iepurelui. Dupa indelungi rascoliri, am decis ca e timpul. Mergem pe o schema foarte apropiata de ce-o sa gasiti pe http://wholesomebabyfood.momtastic.com, si-am inceput fix azi dimineata cu piure de avocado. Care nu doar ca-i plin de toate cele bune, dar prezinta si avantajul ca pot sa mananc eu cu maxima placere resturile lui Purci’, pe paine, cu nitica sare. Uite-asa. Prima tentativa de mancare solida s-a soldat cu aplauze, asa ca zic ca am intuit corect momentul si ma felicit si pe aceasta cale.

Ia sa-mi povestiti voi aici, cand aveti vreme, ce mananca iepurii vostri? Necesit sa absorb informatie precum un burete deshidratat. Multumesc si revin cu niste fish fingers, poate si cu o supa cu galusti. Pana atunci, hasta la vista si guacamole, baby!

V-am zis ca ma dedau la un post off topic si nu glumeam. Asta-i despre de ce nu dormea Iepu’, cu aplicatie pe toti copiii care nu dorm si pe mamele lor cu cearcane mov. Din seria da’ pe mine nu m-a invatat nimeeeeni [lacrimi si suspine aici]. Din capul locului sa stiti ca o sa fie a long one. Bine? Hai cu mamele!

Mai avem putin si facem sase luni de cand ne cunoastem, eu si Iepu’. Mi s-a pare c-a trecut fix o viata, ca asa se masoara timpul cand stai acasa si cresti copil, si te dai cu patinele in capul tau de la agonie la extaz in 30 de secunde fix. Desigur ca sase luni e plenty of time ca s-apara si primele greseli parintesti. Pe care iti ia ceva vreme sa le constientizezi. Nu odata mi-a venit sa zic “copilul asta e stricat, dati-mi altul”. De fapt, sa vedeti chestie, copilul era ok, in tot timpul acesta, noi eram defecti. Sa va spun ce-am patit.

Primele saptamani au fost asa, ceva de-o incetosare teribila. Nu-mi amintesc mare lucru, ca eram o roboata somnambula al carei corp umbla singur prin casa ca un strigoi in pijamale XL. Cam de pe la sase saptamani asa, s-a luminat treaba brusc. It’s all about sleep, eu asa am zis atunci, si mentin. Pentru ca la varsta de sase saptamani, Iepu’ a inceput sa doarma noaptea. Toata noaptea. Cum am facut? Pai am stabilit ca ora de baie o sa fie 10. Juma de ora frectie/baie, apoi o ora alaptatul (ca na, la astia mici dureaza), si-apoi somn de voie de pe la, sa zic, 12 pana dimineata la 6, uneori chiar 7. Doamne, ce bine-a mai fost. Copilul dormea in patul lui, noi dormeam in patul nostru (cu dopuri in urechi pentru ca lasam iPod-ul pe white noise all night, ca sa-i semene lui Iepu’ treaba cu burta mamei), toata lumea dormea deci! Ziua nu-mi amintesc cum era, dar parca era bine. Aveam timp.

Pe la patru luni, s-a rupt lantul de iubire. Prima schimbare, si nu neaparat cea mai deranjanta, a fost aia cu trezit si mancat noaptea. Cam de doua ori. Am pus pe seama dintilor, credeam ca ne pregatim de asta. Si felul in care am ales noi sa gestionam situatia a fost cam asa: culcam Iepu’ in patutul ei seara, iar la prima “trezire” o luam in pat cu noi si-o hraneam la orizontala. Si-asa dormeam pana dimineata, ceea ce s-a dovedit foarte comod. Looking back, ma gandesc ca asa trebuia sa facem de la inceput, doar ca ne-a fost teama de cosleepingul cu un botz de copil de 50+ cm, daca ne rostogoleam peste ea si-o storcoseam ca pe o clatita, am zis noi. Anyway. Aici am ajuns si-aici suntem si-acum. Nu ne mai e frica de bau bau, ca s-a facut mare si vartos si roll over Beethoven, ne da niste picioare in spate de numa, cred ca pericolul in care noi o incomodam pe ea in pat a trecut.

Acu’, ziua, alta poveste. Tot pe la patru luni asa, Iepu’ a devenit… cum sa zic… nesimpatica. O zi din viata noastra “domestica” a inceput sa arate astfel: ne trezeam dimineata pe la un zece (ca de pe la 6-7 ii tot dadeam snooze copilului care vroia sa ne sculam, pacalind-o cu singura mea arma valabila, bufetul suedez pe baza de all you can eat lapte). Urma o harjoneala constanta. Iepu’ vroia more and more. Cea mai buna jucarie eram eu. Cel mai bine era in brate. In brate si in miscare. Spre dupa-amiaza, situatia devenea negestionabila. Copilul nu suporta sa stea singur nici un minut. Ajunsesem sa ma duc la baie o data pe zi, si atunci cu asumarea unor urlete dolby surround. Apa nu beam, de mancat – numai noaptea. Ceva de groaza pamantului. Cand venea Pufix acas’,  ne gasea pe amandoua pachet de nervi. Eu, epuizata, il asteptam cu lacrimi in ochi si-un ghem de par in mana, al meu (care-mi cadea intr-o zi cat altora intr-o luna). Trageam pe urma amandoi de ora aia de baie, 10, ca asa stiam noi, ca tre sa respecti programul copilului. In tot acest timp, Iepu’ se miorlaia si se fojgaia si nimic nu-i placea. Ei, si la 10 o bagam la baie, si-apoi manca mult si nu adormea pe loc. Uneori sa intampla ca adormea pe la 1 noaptea de-abia. Si tot asa.

Lesne de inteles de ce pe la cinci luni eram deja varza cu carne si la mijloc carne. Nedormita, nemancata, nebauta, ne…pieptanata, o luasem lejer fuga fuga prin porumb. Intr-o seara, pe cand eram numa’ buna sa-mi crosetez venele mileu, vorbeam pe chat cu draga de Ioana, mama de gemene. Si zice Ioana: uite, noi avem o carte care ne-a ajutat mult – asta: http://www.amazon.com/Healthy-Sleep-Habits-Happy-Child/dp/0449004023. Doua clickuri mai tarziu (thank God for Kindle, cea mai tare inventie ever), ma apucam sa citesc cartea. Si acum despre carte.

Inca de la primele pagini m-a palit revelatia: copilul meu nu era rau, era pur si simplu obosit. Bai, ce simplu era, cum de nu mi-am dat seama, am zis eu. Am continuat sa citesc si sa ma minunez. Ahaaa. Deci asa. Pai eu credeam ca un copil doarme el daca i-e somn, habar nu aveam ca trebuie “pus” sa doarma. In loc de asta, noi il over-stimulam cu tot felul de traznai si joculete, pana cand saracu’ Iepu’ devenea asa de epuizat, incat plangea incontrolabil si nu mai stia cum se face chestia asta cu dormitul. Cartea explica la modul stiintific cum e cu ciclurile naturale de somn la copii de diverse varste, de la nastere si pana in adolescenta. Din ce m-am prins dupa-aia, citind si cele 1400+ de review-uri de pe Amazon, o oarescare opozitie intampina autorul din partea celor care il vad sustinator al metodei cry it out (adicatelea, lasa tu copilul sa planga pana cade lat). Mie nu mi s-a parut insa asa. E destul de echitabil nenea, ofera toate variantele de gestionare a chestiei cu plansul, de la nu plans la plans controlat si la plansu’ plansului. Cu avantaje si dezavantaje la fiecare. Ca de cele mai multe ori, tre’ sa-ti iei din carte ce ti se potriveste. Noi am luat urmatoarele, pe care le-am si aplicat incepand de a doua zi, cu rezultate de domeniul fantasticului:

1. Am inceput sa culcam copilul mai devreme. In loc de spalat la 10 si culcat la 12+, acum spalam copilul la 7:30 si pana la 8 si putin e pa la revedere nani. Surpriza emisiunii este ca doarme tot pana la 7 dimineata, de unde se vede clar ca noi vaduveam bietul Iepu’ de vreo 4h de somn bun.

2. Am “instaurat” ora de trezire. Cca 7:30 AM.

3. Am aplicat teoria cu intervalele de somn si veghe. Zicea cartea asa: copilul sa nu stea mai mult de 2h treaz, ca pe urma se oboseste excesiv.

4. Am incercat sa ajut Iepu’ sa bage trei somnuri de zi, respectand orele la care i se face natural somn, care nu-s foarte diferite de la un copil la altul.

5. Am incercat sa ma detasez emotional de “protestele” ei la somn, pentru ca mi-a intrat in cap ca avea nevoie de el (de somn adica). Si in loc sa ma joc cand ea cerea joaca, dar de fapt ii trebuia somn, m-am responsabilizat sa o invat sa se culce.

Uite-asa, in cativa pasi simpli, am trecut de la un haos de nedescris la un fel de program de somn, ceea ce ne-a imbunatatit brusc dispozitia atat mie, cat si lui Iepu’. Azi, programul nostru arata cam asa:

• Ne trezim la 7:30 AM. Ceea ce inseamna ca nu mai zac in pat cu Iepu’ pan’ la pranz, ci o hranesc, apoi ma dau fumusel jos din pat, ma spal pe dinti, imi fac o stacana de cafea decaf si pronesc cu ea la plimbare. Sunt prima mama din parcare. Ne jucam viguros. Ne bat soarele si vantul. Ne lasam sa ne latre cateii vecinilor. Vorbim cu nenea care uda spatiile verzi din complex cu furtunul. Ne salutam cu Yoko, una bucata caine de poseta pe care-l plimba stapan’su tot asa, cu noaptea in cap. Ii facem cu mana lui tati cand pleaca la birou. Cu alte cuvinte, ne obosim strasnic.
• Pe la 8:30+ o vad ca incepe sa picoteasca. Semnele de mami mi-e somn sunt: clipit des, ochi incetosati frecati cu mainile, introdus degetu-n gura… Cam asa. Acu’, exista trei posibilitati: adoarme afara si ramanem acolo pana se scoala (nu mai plimb carutul insa, pentru ca se pare ca somnul stationar e mult mai odihnitor); adoarme afara, o aduc in casa si-o trasfer in patut asa, grea de somn cum e, cu grija mare sa n-o trezesc; o bag in casa inainte sa adoarma, inchid geamul, trag jaluzelele si pregatesc camera de somn. Fara “distractii”, fara “tiribombe”. O plimb in brate (putin de tot, ca cele sapte kile iepuresti ma rup grozav de shale) si-o pun in pat asa, semi-treaza, ca sa se culce ea cum stie.
• Se scoala dupa o ora sau doua. Cand e mai putin de-o ora, nu se pune ca somn. Asta se intampla insa din ce in ce mai rar. Anyway, se scoala copilul la 10 sau la 11, mananca, si-o luam de la capat cu joaca. Avem iarasi interval de 2h de trezie, din care 1h si ceva ne jucam si-apoi ne “linistim” vreo juma de ora plus (linistim, adica asa cum v-am zis mai sus – mai “tundem” din jucarii, o lasam doar pe aia de ne place sa dormim cu ea, dam muzica mai incet, potolim sursele de lumina si zgomot, ne leganam asa, intai cu cantecele, pe urma mai pe muteste).
• Intre 12 si 2 adoarme a doua oara – tot o ora sau doua.
• Intre 2 si 4 se trezeste si mananca. Iar jucarii, si-apoi iarasi soothing.
• Uneori avem si al treilea somn, care incepe in jur de 4:30 – 5 si dureaza mai putin, maxim o ora.
• Pe la 6:30 iesim la plimbare si socializare.
• La 7:30 PM suntem acasa, unde frectie baie mancare si somn.
• La 8+ se da stingerea la copil, iar adultii stau in sufragerie popandau-style si se intreaba nedumeriti: si noi acu’ ce facem cu tot timpul asta?!

Avem deja o saptamana de program si ma simt de parca am renascut. Dorm, mananc, am si ceva timp ziua pentru diverse. Iepu’ nu mai plange, cand e treaza e mereu happy si zbenguita. The downside e ca seara suntem consemnati la domiciliu. No more iesit la terase cu Iepu’ dupa noi pana noaptea tarziu. Dar aia e, overall suntem mai happy cu totii, nu le poti avea pe toate. Ne-am pastrat iesirile pentru weekend, cand vine buni sa babysit. Iar in timpul saptamanii primim musafiri. Intr-o casa unde e liniste si incepe sa miroasa iar a mancare.

Sper sa va ajute povestea noastra. Pentru noi a fost salvarea si pompierii smurd si girofaru-n intuneric. Nu stiu ce m-as fi facut daca lucrurile ar fi continuat cum erau, situatia devenise ucigatoare. Inca nu pot sa zic ca stapanim programul 100%, mai jeleste Iepu’ cateodata cand se face ora de somn, dar asta se intampla mai putin si mai putin si simt ca e bine. De doua seri adoarme singura si fara proptele, in patutul ei. Nu vreau sa jinx it, mi-ar fi placut sa astept mai mult pana sa va scriu despre asta, dar n-am avut inima, ca deja primesc intrebari si uite c-am facut si-un prozelit – foarte satisfacuta ambasadoarea mea, cititi aici cum a functionat si la ea: http://ambasadorforfree.blogspot.com/2011/09/multiplele-teorii-ale-somnului.html.

Mi-as cere scuze ne-mamelor pentru aceasta lunga deviatie, dar eu stiu ca am cititori asa de misto incat nu ma astept sa se simta cineva lezat ca azi n-am vorbit despre porc. Imi fac bratele cuib pentru toate mamele denaturate de oboseala >:D<

Daca se intreaba careva unde sunt, aflati ca-s disparuta in misiune. Mamicesc. In zilele bune, asta e suficient. In zilele proaste e asa din cale-afara de greu, ca mi se face pielea de gaina pe tot corpul si in gat am un nod cat oul de strut. De ce urla sefica asta la mine? Da’ io de ce sa nu dorm? Da’ io de ce tre’ sa ma operez iarasi? Da’ io de ce tre’ sa ma duc acasa cand ceilalti copii stau la joaca pana tarziu? Mi-a zis cineva recent ca eu nu las sa se vada pe blog cat de greu e sa cresti copil. Ei bine, iata, dezambiguizez chiar aicisha, sa cresti copil e al dracului de greu si uneori ti se pare ca nu o sa mai fie niciodata usor. Si-s asa de multe chestii pe care nu ti le spune nimeni despre sarcina si despre dupa-sarcina, si asa-i de babana conspiratia mamelor impecabil de fericite si impecabile in general, incat nu-ti mai vine nici tie sa deschizi gura. Dar eu o sa va zic intr-o zi, cu lux de amanunte, uite-asa, pentru ca cineva tre’ sa faca si asta. Ma rog, nu azi, pentru ca e tarziu si nici macar nu era asta postul pe care vroiam sa-l scriu, cumva am alunecat in pacat. Ah, sa nu-mi povestiti aici despre frumusetea renuntarii de sine, va rog explicit. Nu asimilez. Hai sa fie asta o ratacire de moment, din seria “this post was deleted by the author”. Eu de fapt vroiam sa va spun ca ma tin de duminica trecuta sa va povestesc cum a fost la Sinaia, unde vaca e frageda si cand respiri e aer si cand asculti e liniste, plus cate si mai cate stiaticauri. Incercam maine dimineata, caci dupa cum se poate observa cu ochiul liber, nu mi-am facut somnul de frumusete.

Fâché.

Cu ajutorul lui Dumnezeu si cooperarea lui Purcifer, plecam in vacanta! Or fi ele cinci zile fix, insa exeperienta se anunta memorabila. Mergem cu doua masini: intr-una ne punem pe noi, in cealalata punem bagajele, catel-purcel. Bagajele fizice, ca pe alea emotionale incercam sa le lasam acasa. Cand ma intorc, va mai povestesc despre aventurile mele ciberisterice, ca daca credeati ca asta e finalul, ei bine, ntz! Pana ma intorc, va las in charge aici, feel free sa scormoniti, cheia este sub pres. Sa fiti bine!

Later edit: S-a rezolvat. M-a sunat cineva din partea Altex, magazinul isi cere scuze, nu e ok ca am fost privata de bunul cumparat timp de doua luni de zile, spera ca imi voi recapata increderea in ei, s.a.m.d. Pe scurt, am primit banii inapoi. Si desi acest lucru ma bucura foarte tare, nu pot sa nu ma gandesc la o treaba: este evident ca nu am primit banii inapoi pentru ca asa era normal, nu i-am primit in calitate de client al magazinului, ci in calitate de bloggerita care a facut azi panarama in social media. Daca nu aveam blog, daca eram pur si simplu un client nemultumit, primeam nimic. Multumesc tare tuturor celor care au dat share, nu doar pentru ca m-au ajutat (cu puterea combinata a bloggerilor, care, iata, nu-i deloc de neglijat) sa-mi recuperez banii, ci si pentru ca asa, din share in share, mai invata si alde Altex ce inseamna un client nefericit si de ce adevarata misiune, aceea pe care Altex si-o trece cu mandrie pe pagina sa de Facebook, chiar ar trebui sa fie aceea de a deveni “prima alegere a consumatorului”. Ei bine, Altex, pentru asta trebuie, intre altele, sa nu mai fiti “carpa-n fund” (Cabral dixit).  

Poate vreti sa stiti cum a reactionat domnul director cand s-a vazut coercitat sa dea banu-napoi. Nicicum, acesta e raspunsul. Nu si-a cerut scuze, nu-i nimic, au facut-o in numele lui oameni de marketing de la cele doua companii implicate in tarashenie. Carora le multumesc, dar le multumesc cu rezerva de mai sus, mi-as fi dorit ca aceste scuze sa fi venit si daca nu faceam tambalau. De fapt, mi-as fi dorit sa mi se respecte optiunea de a primi banii inapoi. Acest lucru ar fi facut sa-mi retin din start un graunte de incredere in ambele branduri, after all, se mai intampla, dar, nu-i asa, oamenii au fost corecti si eu, ca si client, am fost respectata.

Mergem mai departe. Intrebarea e… ce laptop imi iau eu acum si de unde. Poate aflu de la Simona Tache, care a lansat intrebarea inaintea mea, anticipand ca Altex si HP isi vor da mana sa faca the honorable thing;)

Cand ai un blog de-asta culinar, tentatia de a-l “intina” ocazional cu topicuri unrelated este… well… acolo, prezenta, lurking. Cel mai adesea, trag aer in piept si-mi vad de cratita, ma gandesc ca, pana la urma, nimeni nu intra aici ca sa-si ia  referinte despre altceva decat despre mancare. In mai bine de doi ani de cand exista blogul, nu l-am folosit nicicum ca platforma pentru vreo mare, majora, nemultumire. Era curat ca paharul, lucios-lustruit ca pantoful… pana azi. Azi sunt atat de furioasa cum numai ieri am mai fost si daca nu refulez aici, in intimitatea blogului meu “calcat” de niste zeci de mii de oameni, atunci unde, va intreb. Sigur ca de ieri pana azi mi-am imaginat in fel si chip postul asta, de-o maniera plastica, razboinica, amuzanta pana la lacrimi si trista tot la fel, mi l-am scris in cap de zece ori, plin de naduf si suculent ca o fleica la gratar. As vrea sa dau dovada de maturitate (:p) si sa va prezint fara floricele situatia, dar deh, talentul literar si artistic nu ma lasa. Haideti sa vedeti ce-am patit.

Pe 4 iunie mi-am cumparat de la magazinul HP din Plaza un laptop. Si anume asta:

http://www.altex.ro/produse-it/laptop-1/mini-laptop-hp-pavilion-dm1-3110en-amd-dual-core-1-6ghz-11-6-3gb-320gb-amd-radeon-hd-6310m-windows-7-hp-argintiu.html.

Am ajuns cu el acasa, l-am dezbracat de cartoane si numaidecat l-am pornit. Cand, ce sa vezi, laptopul meu NOU era de asemenea STRICAT. Ei nu-i nimic, mi-am zis eu. Ma intorc frumusel cu el la magazin si-l returnez, nu, nu vreau sa mi-l schimbe cu altul, chiar nu mai am incredere in aceasta marca. Bun. Ma duc cu stricaciunea inapoi, deosebit de increzatoare in sansele mele de a-mi recupera banii. After all, nu trecusera nici macar alea 30 de zile in care (credeam eu) este ok sa returnezi orice produs in ambalajul original, for whatever reason. Ei, si acum intra in scena domnul Romeo S., DIRECTOR de magazin. Care, pe langa aerul avizat si superior care m-a iritat teribil de la prima noastra intalnire, mai doarme si cu legea sub cap seara. Dumnealui imi explica cum ca ea, legea, il indreptateste sa ma trimita cu calculatorul NOU, dar STRICAT, in service. Unde sa mi se repare calculatorul NOU, dar STRICAT. Si sa mi se dea inapoi de NOU. Bun. Plec, cu coada intre picioare.

Urmeaza niste bune saptamani in care Mishu se pune cu serviciul pe service-ul HP Romania. Ii suna zilnic sa se roage de ei sa-l ia pe stricat. Domnii de la service fac pase pase cu pisica moarta inapoi in sacosa clientului: “Ati incercat sa ii faceti restart de bios? Vedeti ca daca este o problema de software, platiti reparatia din buzunar, garantia nu o acopera”, ne ameninta dumnealor. In final, dupa nushcate insistente, sunt de acord sa primeasca bulitul. Maniera de “transmitere” catre service este si ea subiect de negociere. “Veniti dumneavoastra, prostilor care sunteti, care ati cumparat cu 2000 de lei un calculator gata stricat, deci, cum spuneam, veniti de-l aduceti in Colentina, pe strada Masina de paine.” In urma protestelor, trimit dansii un curier sa ridice paguba.

Il tin in service o luna. Mishu ii suna din doua in doua zile sa-i intrebe ce face mortaciunea. Aflam ca displayul e bulit, ca a fost comandata piesa cu pricina. Peste inca niste vreme, tot la insistentele noastre, ca nu va ganditi ca ne suna reparatorii, aflam ca piesa a venit. Dar, surpriza! Piesa e stricata. Se comanda din nou. Vine din nou. SOC: tot stricata. In final, in fata acestor dovezi evidente ca modelul HP Pavilion dm1-3110en e un rateu, domnii de la service cedeaza si ne dau negatie, cu recomandarea de a ne fi inlocuit calculatorul NOU, dar STRICAT, cu unul NOU, dar functional.

Excelent!, zic, lasa ca dealuim la fata locului cu magazinul, le explicam omeneste ca dupa aceasta aventura, nici intr-un caz nu ne dorim asta, banii inapoi si plecam quietly, uitam si de umilinta, si de cele doua luni in care puteam sa am calculator, dar n-am avut. Hai ca tre’ sa inteleaga.

Ieri seara revin in magazinul HP de la Plaza (care btw tine de Altex, am uitat sa va zic), cu cutia cu stricatul in brate. Ne intampina superior-avizat acelasi director de magazin. Care cerceteaza actele si ne anunta ca ne va schimba laptopul HP Pavilion dm1-3110en cu un alt laptop HP Pavilion dm1-3110en. “Nu vreau”, zic eu, “Dati-mi dvs. frumos banii mei inapoi” (ca deja ochisem un Dell numa’ bun la emag, pe care intentionam sa mi-l cumpar ca sa-mi sterg din amintire aceste luni triste). Ei, si de-aici incepe circul. Pe care nu mi-l mai amintesc foarte fidel, deoarece dupa primele replici schimbate cu domnul Romeo, imi pulsau tamplele cu puterea clientului batjocorit pe banii lui.

Ideea e asa: Altex este genul de magazin care respecta legea. Legea zice ca magazinul nu e obligat sa-mi dea banii inapoi daca imi pot oferi un alt produs la schimb. Dumnealor asa tare iubesc aceasta lege, incat, in detrimentul brandului de magazin, al brandului HP pe care il reprezinta comercial si al tranzactiilor viitoare catre niste potentiali clienti, prefera sa tina cu dintii de o vanzare de 2000 de lei decat sa faca ceea ce e cinstit, anume sa recunoasca porcaria, sa-si ia inapoi stricatul, eventual sa le retraga si pe celelalte HP Pavilion dm1-3110en din magazin, ca sa nu se mai tzepuiasca si altii. Da, nenica, Altex e genul de magazin cu viziune, care prefera sa vanda un laptop stricat de 2000 de lei decat sa-si multumeasca un client. Ia banu’ si fugi este sloganul lor. Mi s-a spus textual “Nu sunteti singurul client”. Clar ca nu sunt. Si pun pariu ca nu-s nici macar singurul client care a fost mishelit de Altex. Care a fost tratat de personalul magazinului cu profesional sictir si zero solicitudine. Ah, cel mai tare m-am enervat cand domnul director mi-a zis ca daca se mai strica o data laptopul, dumnealui personal imi da banii inapoi, ni tu service, nimic. Am innebunit pe loc! Deci asta era, un calculator tre sa ti se strice de doua ori, nu o data, ca sa poti primi inapoi banii tai…

Bai, rusine sa va fie. Rusine mare. Jur cu mana pe google search dupa “HP Pavilion dm1-3110en”, “HP Romania”, “laptop HP”, Altex, Media Galaxy, si alte cautari care vor duce cumparatorul interesat pe acest site, ca n-am sa mai cumpar de la voi nici macar un bec, o baterie, un cablu de doi lei. N-am sa mai am niciodata un calculator HP, sunt pe cale sa-mi arunc la gunoi si imprimanta HP si s-o schimb cu alta. Si stiti de ce? Nu pentru ca am luat-o razna pentru o paguba de 2000 de lei, ci pentru ca pot, pentru ca meritati. Pentru ca pe o piata unde exista ditamai oferta si concurenta, meritati sa afle toata lumea cum va purtati voi cu clientii vostri, chiar daca, dupa cum mi-ati explicat mie, mai aveti si alti clienti.

Ce va sfatuiesc pe voi, eventualii clienti-care-nu-sunteti-singurii-clienti: cumparati-va electronice scumpe din online. Legea va protejeaza in acest caz si puteti returna oricand produsul in 30 de zile, fara alte explicatii. Nu va cumparati HP Pavilion dm1-3110en. Un laptop care pleaca din magazin cu defect de fabricatie si se intoarce in magazin tot la fel pentru ca piesa bulita a fost comandata de doua ori si a venit tot asa, bulita, e clar ca e un model cu probleme. Trebuie sa mai stiti ca Altex sau HP sau cine ofera garantia, o ofera doar 1 an pentru acest model, in conditiile in care, in mod normal, garantia la un laptop este de trei ani. Nu va mai zic sa nu intrati in Altex decat daca sunteti pregatiti sa fiti calcati in picioare, pentru ca traim cu totii in Romania, tara unde, finalmente, orice ai face esti si *&^&^, si cu banii luati:(.

Azi am fost sa-i facem pasaport lui Iepu’-electronic. Trec peste faptul ca mi se pare o cruzime din filmele lui Tarantino sa nu existe un ghiseu special pentru babies la Directia Pasapoarte si Muci, ceea ce le da parintilor ocazia  sa isi inghesuie sugacii de-o maniera borderline iresponsabila (na, vrem si noi sa plecam in vacanta, ce sa-i faci:p) la cozi de-alea soioase si imputzite, impreuna cu tot poporul microb-ist. Trec si peste canicula asta scarboasa care ma face sa de-a dreptul urasc vara. Si peste insolatia capatata in drum spre C.E.C., ca doamne fereste sa platesti taxa de pasaport acolo unde iti si face pasaport, asta ar fi, what’s that word… civilizat:p

Trec peste toate ca sa va povestesc cu iz de anecdota cum ne-a intrebat pe noi tantinela de la pasapoarte ce ochi are copilu’, iar noi nu am stiut. Pusi in dificultate, i-am intins copilul femeii asteia: “Vedeti si dvs.” Dansa s-a dat trei pasi indarat, a scuipat in san si-a zis: “Nu nu, nu decid eu asta!”. Asa ca tatal familiei si-a luat inima in dinti si a decis el: “Sunt negri… deschis”. Asta din seria “verde-siclam”. Ce-am mai ras.  Pe urma ne-am pasaportat acasa, unde am asudat ca niste porci pana mai adineaori. Cand in sfarsit mi-am miscat fizicul pe canapea, sa ma conectez cu online-ul ca sa zic “decat” atat:

Happy 2nd anniversary, Pufica! <3 Suntem trei, dar tot noi.

mai stiti cum era la revelioanele alea studentesti, de aduceam cu totii de-acasa ba o salata boeuf, ba o bucata de piftie, ba oua umplute, ba te miri ce? well, regula de aur era sa aduca fiecare cat poate manca si ceva in plus. asa incat iesea pan’ la urma o masa imbelsugata, pentru toata lumea. pai de ziua mea eu asa vreau: cat pot manca, si ceva in plus, ca sa impart cu ai mei aia dragi, se stiu ei. hai, spuneti-mi la multi ani, sunt simpatica:D

Acum ceva vreme, insarcinata cu burta la gura fiind eu, m-am apucat sa fac research pe un esantion strasnic de mame din viata mea, avida dupa raspunsul adevarat la intrebarea “de ce fac oamenii copii?”. Ca mie nu mi-era clar deloc, ceea ce era de-a dreptul ironic under the circumstances. Ma puteam gandi la 100 de motive pentru care sa-ti iei o pisica si la circa zero motive pentru care sa te reproduci.

Am colectat fel si fel de pareri, care mai de care mai pe neintelesul meu: “ca sa ai si tu un rost pe pamant”- ntz!, “sa te hranesti cu realizarile copilului”- ntz!, “viata fara copii e pustiu”- ntz!, “ca sa aiba si ala mic pe cineva cu care sa se joace”- ntz!, “ca sa aiba cine sa-ti dea o cana cu apa la batranete”, ba chiar si “nu mai stiu mama de ce, a trecut multa vreme”.

In ziua in care am botezat Iepu’, am stiut. Mi-a devenit dintr-o data foarte clar si m-am si minunat de ce simplu e de fapt. Oamenii fac copii pentru ca se vor etern indragostiti. Fac copii pentru emotia aia de natura “lichida” care ii circula up and down, din fir de par pana-n varful degetelor. Pentru lacrima aia vesnica din coltul ochiului. Pentru dorul constant din capul pieptului. E ca un drog si posibil ca nu exista pe lume altul mai tare. Iubirea asta de copil pesemne ca ne leaga cel mai bine intre cer si pamant, si toata energia se scurge si rescurge prin noi ca o taina, pana cand suntem no more. Eu asa simt. Ca de n-as fi simtit, nici nu s-ar fi povestit.

Cu aceasta epifanie la activ, imi retrag parerea cum ca toti prietenii nostri vor primi cadou de Craciun prezervative, deoarece le doresc si lor ce avem noi, adica tot ce conteaza.

Moving on la lucrurile cele pamantesti, da, am botezat Iepu’. Ne-am ales biserica dupa criteriul “sa nu o bage cu capul in apa”. Ceea ce worked out pretty well, ca a fost si cea mai frumoasa slujba de botez la care am asistat vreodata. Va recomand deci Biserica Sfantul Ioan Rusul din Drumul Taberei: preot tanar si cu har, not to mention ultra-fotogenic, cor de baieti care canta dumnezeieste, locasul sfant – aerisit si luminos. Impresionant, chiar si pentru astia ca noi, ne-dusi la biserica.

Ce sa va mai zic, mi-a dat Dumnezeu cel mai cuminte copil eva’, niciun picut n-a plans, ba chiar a zambit cu gura pana la urechi la toate icoanele. A pozat ca o fotomodela la camera, de ne-a umplut cu mandrie pe noi parintii.

Fairy godmother Boo a tinut-o in brate mai bine de-o ora (pe mine deja ma rupe de spate, n-as fi putut, jur!). Timp in care Iepu’ a tintuit-o cu privirea ei de elfa hipnotizanta, deoarece stiu sigur ca din zestrea ei ereditara face parte si nemasurata mea iubire pentru cea mai buna prietena pe care o poate avea cineva acum si pururi si in vecii vecilor. Cine ar fi crezut acum 17 ani cand ne-am cunoscut eu si Boo ca o sa ajunga sa recite crezul cu dictie demna de invidia Andreei Esca la botezul copilului meu facut de mine…

… in timp ce eu o sa ma smiorcai ca o apucata, gandindu-ma ca mi-a pus Dumnezeu mana in cap de-am primit nesfarsite camioane de iubire in viata asta.

Dar hai ca iar am dat-o in siropuri si acus se scoala maria sa Iepu’, de nu mai apuc sa va povestesc despre restaurant. Care altul decat Vulturul. N-am apucat sa pozez toata mancarea, ca eram asa, surescitata ca un hopa mitica diliu. Dar va povestesc cu vorbe si va arat cate ceva din meniul traditional pe care am mers. Aperitivele, partea mea preferata, au avut 450 de repere (nici nu le mai tin minte pe toate).

Cel mai tare mi-au placut icrele si vinetele, dar si rulada cu somon, cea cu pui si cea cu ciuperci.

Dupa aperitive am avut sarmale. Ca nu puteam sa nu, deoarece, se stie, la Vulturul se fac cele mai bune sarmale care nu-s facute de mama.

La felul principal fura muschi de porc umplut cu carnaciori, pulpa de pui la gratar, carnati de casa (ge-ni-ali!), cartofi cu rozmarin si salata de varza. Nu am poze, care decat… le-am mancat:p.

Ei si tortul, la insistentele mamei nebune, de bezea, cu fructe de padure, imbracat in ciocolata alba si garnisit cu iepure.

Facut la Photocake. Nu mi-a placut in mod deosebit crema de fructe, nu avea niciun gust, ar fi mers mai bine una de ciocolata. Dar macar a fost frumos.

Am stat pe terasa, ca era o zi calda si mergea cu spritz si bere. Iepu’ a fost impecabila, s-a dat din mana in mana prin bratele primitoare ale dragilor nostri prieteni, a dansat sandvis cu ma-sa si ta-su pe piesa de la nunta lor, a zambit cu gura fara dinti la toata lumea care a bagat-o in seama. Pe inserat s-a tirat acasa cu buni, iar noi ne-am restrans la o masa cu cine-a mai vrut sa ramana si ne-am veselit pana pe la unu noaptea asa, timp in care am mai bagat, off menu, cate-o salata berlineza cu paine prajita pe plita, cate-un coup jaques si apoteoticul snitel de curcan cu cartofi prajiti.

Iepu’ a primit de la Boo-care-a-fost-la-Paris un Moleskine special edition cu Micul Print, in care i-au scris cu drag prietenii nostri, ca sa aiba amintire peste ani. Caietul asta o sa “mearga” la toate aniversarile ei, o sa fie cumva jurnalul ei de copilarie scris de noi, adultii ei. Ca Iepu’ e asa, cumva, cel mai norocos copil, the precious one cum i-a zis Marius. Si toata lumea o iubeste, cum altfel?! Poate intr-o zi o sa va “citesc” din caiet, dar for now ramane secretul lui Lorelai Victoria Iepu’.

Mai sunt multumirile: Bursucu – multumesc ca te-ai lepadat de Satana, couldn’t have been easy on you:))), stii ca esti in viata noastra forever si nu de azi de ieri, we love you complet; Boo – am zis, si tu stii <3; Emilia, Dan, Marius, Mazi, Vlasci – you guys are our circle of trust <3; Printesa si ‘Iviu – nu ne stim de mult, dar nu-i asa ca ne stim? <3; Ami si Mihai – ne vedem rar, dar cand ne vedem, e parca n-am plecat niciodata, multumim <3; Maria, Robert si Mamaruta – voi sunteti ceea ce vrem sa fim when we grow up <3; familia Boo – doamna mama lui Boo, Nicoleta, Alex, Eli, Octav – acu’ you’re kinda our family too, multumim <3; familia Bursucu – Ciprian, Cristi, Bogdanel si mai ales Rufy – cea mai cool and collected mama I know – nu stiu cum sa va multumim pentru cat ne-ati ajutat, de cand aveam burta si pana n-am mai avut <3; Vlad s Anto-a-carei-zi-era-in-aceeasi-zi-dar-ea-a-venit-la-botez-totusi – love you guys <3; Beavis-si-fetele-lui-de-acasa-cu-febra, Anda si Cata-care-era-la-Tulcea – ne vedem doar la nunti, botzuri, cumetrii, dar tot sunteti cu mine de 17 ani, ceea ce e schema <3; Cristina-colega-mea-draga si Sergiu-care-ne-a-filmat-la-biserica – prieteni noi si dragi, abia astept sa jucam la nunta voastra <3; familia mama si familia Mishu – multumim ca ne-ati facut, ca ne-ati crescut si ca datorita voua, cumva, acest copil care ne umple de drag exista azi <3.

Inchei spunandu-va ca pozele cele frumoase, va prindeti voi numaidecat de care zic, sunt facute de Dan Petru, pe care vreti, va promit, sa-l aveti cu voi la evenimentele importante din vietile voastre.

www.danpetru.com/blog

Un like pe facebook if you please: http://www.facebook.com/DanPetru.Photography

Phew! Gata! Am zis tot. Va doresc sa va fie inima plina dupa cum mi-e mie azi. Si in plus fata de asta, va doresc weekend fain, cu racoare.