Cred că era acum niște luni, poate două (?), în tot cazul nu multe, când prietena mea C. (hashtag “ceamaidrăguță” și, respectiv, “decât23deani”) mi-a fluturat pe la nas ideea de Sziget-festivalul și al lui 11 august cu Florence + The Machine, această, pentru mine, perpetuă situație de skin orgasm și playlistul etern al oricărei mașini în care mă urc, dar și al vieții în general. Da, să-i zicem playlistul vieții. Husband a zis numaidecât “să mergem!”, loc de pus capul s-a întâmplat să știe Boo, care făcuse niște mulți purici pe la Budapesta, biletul pentru o zi de festival nu era ceva de speriat (55 de euro), așa că, una peste alta și ceva mai spontan decât se iau de regulă deciziile în familia cu copil, ne-am trezit antamați pentru ceea ce avea să se dovedească un caz clasic de “vaidemine”, once in a lifetime.

“O să ne ținem de mână!”, mi-a zis C., beculețe de pom în ochi și tot, în timp ce frecam amândouă cu poalele de la rochiță canapeaua Simbio pe piesa noastră la comun preferată, Delilah. De parcă mai aveam nevoie de vreun incentive. Tot iulie s-a scurs în gaura neagră a live-urilor lui Florence de pe YouTube, nu știu când a trecut. Umblam prin viață cu frisoane, mă gândeam numaișinumai la asta. Avea să fie, așa mă gândeam. Eu aveam să fiu acolo, cel mai sus.

Pe 5 august (da, mi-a rămas), căutam nimic pe internet și mi-a sărit în ochi un desen. Se făcea că era un iepure în care cineva pictase un vers din doarpiesameapreferată, Rabbit Heart. “I must become the lion hearted girl”. L-am văzut și am știut că e al meu. Îl vedeam deja pe mâna dreaptă, îi vedeam locul. Am rugat-o pe Dana-de-la-Simbio să-mi dea contactul oamenilor cu tatuajele și le-am scris un mail. Mi-a răspuns Irina, nu aveau ceva liber mai devreme de 20 august. Am sunat-o atunci, pe loc. I-am spus povestea: știu că sunt clientul ăla pe care îl urăște toată lumea, dar mie îmi trebuie neapărat neapărat iepurele săptămâna asta, duminică plec, mă duc la concert, știi tu, Irina, cum o să fie, când eu o să fiu acolo aproape de scenă și EA o să cânte Rabbit Heart și eu o să ridic mâna AIA, și pe mine o să scrie CURAJ, și o să simt că aș putea muri de fericire dacă nu tot fericirea m-ar ține în viață… Irina, înțelegi? “Of, ce-mi faci tu mie”, a zis ea, și am știut că gata, o să se întâmple. M-a sunat în zece minute, m-a chemat vineri, mi-a zis să nu întârzii nici măcar un minut, am ajuns cu 20 de minute mai devreme. A mers Dana cu mine. Am împărțit momentul ăla. Știa ea că o să vreau să împart.

 “O să-l iubești toată viața!” mi-a spus Teo, în timp ce scotea la iveală pe pielea mea ce era deja înăuntru de ceva vreme. “Toată viața nici nu-i mult”, m-am gândit eu.

Așa se face că am plecat la Sziget proaspăt tatuată, spre dezamăgirea mamei căreia nici în ziua de azi nu-i vine, practic, să creadă că nu se spală.

Drumul până la Budapesta mi s-a părut lejer. Ne-am oprit să mâncăm de prânz la Taverna Sârbului de la Drobeta, mâncarea e mediocră și overpriced, dar vederea e mișto, pe asta cred că se bazează și ei. Doar pe asta.

La Arad am ajuns pe seară și am făcut un detour de cinci minute, să-mi văd eu casa copilăriei. Nu mai fusesem din 2008. Se vânduse între timp unor oameni foarte de treabă, care, din nefericire pentru mine, o schimbaseră cu totul, de n-am mai recunoscut nimic. Nu e bine să te atașezi de case. Au tăiat via. Au turnat placă de beton. Am plâns.

Era ceasul 9 când am intrat în Budapesta. Apartamentul în care am stat e vis paradis, foarte mult mi-a plăcut. Ca în poze sau poate chiar mai fain decât în ele. Aici îl puteți vedea, recomand, o să vă placă. E mare, frumos decorat și așa-ceva-nu-există de bine plasat, la cinci minute de orice, în centrul centrului. Are la parter un restaurant sirian fără pretenții, dar cu mâncare gustoasă.

Nu mi-a plăcut Budapesta. There, I said it. Nu e genul meu de oraș. Mi se pare rece, înalt, prea cu străzi largi. Murdar ca acasă. Cu oameni neprietenoși cum n-am întâlnit în alt colț de lume. Dacă nu m-aș fi dus pentru Sziget, mi-ar fi părut rău de banii dați. Așa, cu prieteni și pe veselie, l-am suportat bine, cu canicula lui cu tot.

Mare lucru nu am făcut în orașul care nu e Bucharest, ci Budapest. Nu am ce recomanda, decât poate restaurantul The Vintage Garden, cu anexa lui, cofetăria The Sweet By…, plus niște sushi bun la Nobu (da, au Nobu, that’s pretty cool). Like I said, nu m-am dus pentru turism, așa că nu a fost dezamăgire. Eram acolo cu treabă, aveam ceva de trăit, era bine.

Marți, în ziua cu concertul pe care îl așteptasem toată vara (toată viața chiar), m-au bușit emoțiile. Dacă nu o să stau bine pe cele două picioare, în 37 de grade care erau? Dacă nu o să ajung destul de aproape? Dacă o să fiu răpită de extratereștri la și douăzeci și nouă de minute? Mi-am propus să mănânc bine (am mâncat aproape nimic), să nu beau alcool (am băut o bere), să iau vitamine (le-am uitat acasă), să fiu în top shape (eram varză). Am ajuns la festival în jur de 6 seara, la timp pentru Asaf Avidan pe care nu voiam neapărat să-l aud, iar după ce l-am auzit mi-am dat seama că efectiv, dar efectiv nu voiam să-l aud, nici puțin, nici… deloc. Așa că am dat o tură prin perimetru, cu gândul să ne întoarcem la scenă cu o oră înainte. Mi-a plăcut la Sziget. Atmosferă mișto, lume multă, organizare brici. Vălătuci de praf ca la Madonna, că pe jos era țărână, nu iarbă, dar deh, nu poți să le ai pe toate. Măcar ei au festival.

Ne-am întors la main stage cu o oră și ceva înainte să înceapă concertul FATM. Fix atunci se produceau niște neni, ceva trupă ungurească purie, cu șapte vocaliști și vreo trei toboșari, o gălăgie de nedescris. Ne-am înfipt cât de adânc am putut, până la foarte-aproape de limba scenei, aia care se întâlnea cu mulțimea. Și-am stat acolo într-un volum ce corespundea la fix amprentei mele la sol, de trebuia să-mi flexez coatele invers dacă voiam să ridic mâinile. La momentul ăla, însă, nu mai conta fiziologia. Nu-mi trebuia nimic lumesc. În afară de C., de care mă rătăcisem cumva în mulțime. Și știam precis că dacă nu o să ne găsim, o să-mi intre tristețea în suflet ca nasturele de blug strâmt în burtă. Mulțumesc pe această cale celor care vin cu steaguri la concerte, că așa am putut să ne dăm un reper despre unde dracului suntem între jdemii de oameni, și lui A. care a zărit-o pe C. la câțiva metri de noi, a apucat-o de mână și a tras-o peste pământ, peste oameni, în îmbrățișarea mea direct. Nu ar fi fost aceeași treabă dacă nu ne-am fi găsit, dragă C., atunci, sau cu un an înainte.

Aici se termină cuvintele. Aici începe muzica. Cum a fost? A fost tot. Tot a fost. Am trăit într-o oră și jumătate ceea ce se poate trăi. Am fost sus, am fost jos, am sărit, am cântat (un fel de-a spune), am văzut-o de foarte aproape, mi-am ținut respirația când versul de pe mâna mea s-a făcut pod între noi, mi-am simțit ochii arzând pe How Big, How Blue, How Beautiful, i-am stins cu apa din ei,  mi-am aruncat tricoul de pe mine în aer la Dog Days și când s-a terminat, n-am putut vorbi jumătate de oră.

Întoarsă în țară am decis că mi-e dor să lucrez la un proiect care are ceva de-a face cu muzica și am pus pe hârtie ideea care o să-mi schimbe viața.

A fost o vară magică. Și eu pe lângă ea.

Băi, mă știți, la autoimpresionare sunt as, nu-i alta ca mine 🙂 Când vine vorba de împroșcat sirop pe pereți, sunt prima care vine cu găletușa. Dar de data asta parcă a fost și mai rău. În ziua în care s-a publicat online micul nostru passion project, Singular, mi s-a făcut rău fizic. Mă luase cu tremurici așa, inima îmi bătea tare tare și dădeam întruna refresh și click pe notificările care veneau cu nemiluita. Aveam o neliniște soră cu boala și cu euforia, pentru că vedeam, în sfârșit, în fața ochilor, live și rotund, tot ceea ce visasem cu șase luni înainte. Dar să începem cu începutul.

Prin iunie m-am văzut cu prietenii mei, Emilia și Dan, la un cico, să vorbim despre niște ii. Da mă, niște ii. Pe care le dăduse Dan în lucru către niște femei de la Breaza, acest hub de cusătorese din mâinile cărora ies multe din iile pe care le vedeți pe stradă. De cum am auzit de treaba asta, am scos imediat sfântul Moleskine la ei și am început să compun. Adică aveam niște bluze, care unicat, care în ediție limitată, și erau așa, cum să zic, urbane. Nu mi se părea că e so much despre tradiție, nu era vreo super călătorie back to basics, cât mai degrabă o călătorie în tine. Dan nu era nici el la primul business, mai făcuse niște treburi, dar îl simțeam parcă mai atașat de proiectul ăsta decât de oricare altul. Simțeam că și pentru el avea să fie un soi de journey de autodescoperire și cu toții, noi, cei trei muschetari, aveam nevoie, o nevoie organică așa, să convertim emoția bună care ne încerca în acele momente în ceva de dat mai departe. Am scris pagini întregi atunci. Despre cum vedeam noi starea aia singulară, despre brand, despre cum o să facem să-l aducem pe Singular în fața lumii.

S-a gătat vara, Dan a terminat colecția, fusese ambiția lui ca unicatele să aibă niște croieli aparte, care să completeze iile clasice, în serie limitată. Ajunși în punctul ăla în care aveam de toate și nu mai trebuia decât să împachetăm frumos, am apelat la prieteni. Am căutat un artist fotograf care să ia tot ce-am visat noi și să facă, well, să fie ce trebuie. Bine, e mult spus am căutat, pentru că mie mi se pusese pata pe Andreea Retinschi, această perfecțiune urbană și cool, pe care fii-mea când a văzut-o a zis: “sine a mai pomenit păl loz?!”. Andreea a zis da, mă, îmi place de voi și de proiectul vostru, să facem! Pe urmă, am căutat opt femei care să îmbrace unicatele. Ne-am dorit foarte tare să pozăm oameni normali, vulnerabili în fața camerei, oameni care să se lase expuși, oameni cu povești faine de viață, care fac lucruri. Care inspiră. Și boy oh boy, inpirație am vrut, inspirație am găsit. De azi vom începe să publicăm fazat pe Facebook poveștile de viață împărtășite de cele opt femei extraordinare din proiectul nostru. Le-am cules eu și Emilia și din când în când ne mai dădeam coate electronice emo, gen “Băăăi, nu mai pot, tu auzi ce zic femeile astea? Is this for real?”. Sunt povești unice, care te lasă așa, gasping for air. Singular este despre femeia extraordinară din fiecare femeie. E despre autocunoaștere. Despre rising above circumstances. Despre dragoste. Decât atât.

Povestea de azi e cea mai, cum să zic, criminală. Și îmi cer iertare că nu am știut să o scriu într-un fel în care să nu sune așa sappy, dar adevărul e că m-a rupt. Ora pe care am petrecut-o împreună cu surorile Ana și Mădălina, ele povestind, eu cu pixul fugindu-mi pe hârtie ca un hamster pe steroizi, a fost una dintre cele mai concentrate din viața mea. La final am simțit că mă micisem ca Alice în Țara Minunilor după ce mâncase nushce prăjitură. Pentru că femeile astea două sunt din filme așa. Soiul ăla de reușită în ciuda circumstanțelor. Cu o adolescență grea, crescându-se una pe alta și ajungând departe, cu curaj și cu inimi curate, ușoare. Cu umor. Cu determinare.

M-au luat de o aripă și au zis: ia hai tu, fată, să te trecem noi pe repede înainte printr-o viață de om. Am palpitat când mi-au povestit despre copilăria lor short lived. Am agonizat în capul meu când mi-au împărtășit lecția iertării părinților care le-au foarte greșit. M-am amuzat, și vă povestesc asta anecdotic aici, pentru că n-a mai încăput în micul Facebook, deci da, m-am amuzat când Ana a povestit cum a obținut ea primul job. Era studentă la SNSPA și s-a dus să-și ridice ajutorul de șomaj (dacă citiți întreaga poveste, o să înțelegeți de ce banii erau such an issue). Ăia de la agenția de șomaj i-au zis că are nevoie de o negație, trebuie să facă dovada că a încercat să se angajeze și nu i-a mers. Uitându-se pe un board cu joburi din agenția cu pricina, a văzut un anunț pentru Manager IT la o celebră bancă. Și și-a zis că gata, this is it, uite și negația, adică sigur nu or să o angajeze acolo. S-a dus să-și ceară hârtia prețioasă. Managerul de resurse umane s-a distrat copios. “Nu se poate, domnișoară, chiar așa. Trebuie să aplicați întâi, ca să vă putem da negație”. Așa că Ana a aplicat. Două luni mai târziu, au chemat-o la un inetrviu pentru un job. S-a bătut pe postul ăla cu 500 de oameni. L-a luat. De atunci, a mers tot înainte. De aia vă zic că e film artistic. Pentru că Ana este astăzi manager într-o companie mare de telecom, unde conduce o echipă de 250 de oameni. Și în timp ce eu habar nu am ce-o să fac mâine, ea știe exact că în câțiva ani o să fie director.  Mădălina lucrează într-o instituție de stat, e studentă la Marketing & Afaceri Internaționale și visează să-și deschidă o brutărie șic, cu vitrină la stradă. Familia este totul pentru ele. Sunt în continuare fiicele părinților care le-au abandonat. Sunt mame. Sunt soții. Sunt surori. Sunt miezul așa. Dragostea, generozitatea, iertarea. Tenacitatea, energia, drive-ul. “Nu există nu mai pot”-ul. Nu se uită înapoi cu mânie. Iar când le întrebi despre viață, îți spun că au avut noroc. “Dacă gândești bine, ajungi bine! To infinity and beyond!” Asta scrie pe tatuajele lor pereche. Și pe mine una, întâlnirea cu ele m-a făcut să vreau să fiu un om mai bun.

Urmează soon poveștile altor femei singulare. Diana de la Allen Carr România, care m-a învățat despre autocunoaștere mai multe decât zece cărți de self help, Rux, care e psiholog și instructor de fitness și care exprimă cu corpul ce alții (eu) nu reușesc să exprime în cuvinte șiroi, Oana cea cu vino încoace, care știe că felul în care visele devin realitate are ceva de a face cu a visa in the first place, Laura și Ioana, mother-daughter, care, atunci când Andreea, fotografa, le-a spus “acum uitați-vă una la alta”, și-au întâlnit privirile, iar noi toți, ăia care mai eram pe platou, am simțit instantaneu că ni se face pielea de găină și avem apă în ochi. Last but not least, Andreea Retinschi herself, care a îmbrăcat rochia noastră de “mireasă” și pe urmă a înghețat timpul, doar ca să-l dezghețe la loc mai mișto decât era înainte.

Mulțumiri tuturor celor care susțin și au susținut proiectul, mult succes lui Dan, iar voi… voi sper că ne simțiti așa cum ne-am dorit atât de tare să o faceți 🙂 Dacă vă place ce-a ieșit, dacă vă doriți o ie care să spună povestea voastră și doar a voastră, o găsiți precis la Singular 🙂

Buna, Ana! Te citesc de ceva vreme, nu ti-am scris niciodata, dar acum ca e vara si (pentru unii) vacanta, a devenit imperios necesar: te rog sa mai scrii din cand in cand ceva pe blog! Stiu, ai si tu viata ta, un sot, o copila, un job, o vacanta etc…..:P dar si eu mi-am facut obiceiul de a intra pe blogul tau in fiecare zi si cum vad destul de rar ceva nou… ma intristez. Stiu, aceasta este o postare egoista, da’ stiu io ca nu te vei supara, ca de fapt inseamna ca imi place mult cum scrii si ca imi lipsesti, chiar daca nu ne cunoastem.  Asa ca, daca nu ai timp deloc deloc, desi eu nu cred asa ceva , macar amageste-ne cu niste poze… 
Alexandra

Draga Alexandra,
Azi scriu pentru tine. Tu, care mi-ai “scormonit” lenea cu batul prin gard. Tu, care ai trezit Leulcaredoarme. Ma rog, ca dupa aia s-a culcat la loc, asta e alta poveste. Tu, care intri in fiecare zi pe blog si traiesti, probabil, aceeasi dezamagire pe care o traiesc si eu cand intru si nu gasesc nimic nou. Tie si numai tie simt ca iti datorez o explicatie.

Asa. Afla despre mine ca am… (aaa…) inchis pentru dezinsectie(?!). Sa zicem ca bucataria mea virtuala s-a umplut de… molii de alimente. Scarbosheniile dracului! Ei, ca sa le hamesesc, m-am pus de-am aruncat la gunoi tot Zvacul. Era, oricum, expirat.  Si iata-ma Zvac-less in mijlocul vietii, cu piciorul gol pe gresie, paralizata culinar si ponosita semantic, ca un ciorap vechi. Auzi, daca ti-as spune ca nu prea mancam, m-ai crede? Ca jumatatea mea mai buna a ajuns de rasul colegelor de birou (“Haidi bre, N., iti iei mancare de la Snack Attack, cand nevasta-ta e izipizi? Pff!”) Ca pana la aceasta ora inaintata n-am mancat decat niste pepene pe care Spiritul Milos Al Openspace-ului mi l-a lasat discret(a) pe birou. Ca seara ajung acasa si, in loc sa mananc, ma culc. No really…

Sa stii ca pare mult mai dramatic decat este. Adevarul e ca hibernez estival. Mananc de sub propria-mi piele, unde am stocat, in mod special, bucurii. Care nu necesita preparare termica si sunt, una peste alta, mai sanatoase decat, say, deziluziile cu paine.

De doua saptamani mi-am schimbat programul. Ma scol rareori uneori la 6, merg la sala. Inca ma supara un genunchi. Da, acelasi genunchi care m-a trezit intr-o dimineata in racnete isterice de zici ca-l taia cu cutitu’ (f&*^ing drama queen) – “Alooo, fataaa, scoala-te, nu vezi ca mi-au crescut doua chiftele intr-o parte?”. Asta clar se reflecta mizer asupra alergatului meu, sunt, momentan, captiva intervalelor. Un sprint mic, o lene babana. Iarasi sprint, iarasi lene. Lenea e buna. Ce? Lene, mai, am zis lene, nu sictir. Asa. Deci merg la sala, sunt cuminte. Ma uit la Californication si citesc carti. Poveste lunga, nu vrei sa stii. Mai fac si alte lucruri, nedemne de povestit aici sau acum. Dar cu potential de demnitate pe termen lung. Ah, si cresc copil, a se citi “ma las crescuta de ea”. About that, chiar voiam sa-ti spun, am niste growing pains de speriat! Mai ales ca, mai nou, inima mea bate in afara corpului.

Alexandra, nu vreau sa-ti rapesc niciun minut in plus. Voiam doar sa stii ca nu te-am abandonat, sunt aici, adica n-am plecat niciodata. Doar ca uneori pur si simplu nu mi-e asa foame.
Love,
Ana

Mama mama mama cum e vara asta! O centrifuga in care eu eram “rufele”. O panarama emotionala sus-jos! Creieri adunati cu spaclul de pe perete, ba din cauza de fericiri explodate, ba pe motiv de bube-n feng shui… Nu stiu cum se vede de unde stati, dar de-aici e cam extrem. Fereasca sfantu’ sa ma intrebe careva “si tu ce-ai mai facut”, ca numaidecat scriu o punga de seminte de floarea soarelui. Pe care nu aveti decat sa le mestecati cum vin. Numai cojile sa le scuipati, va rog. Matur eu cand ati terminat.

instagrame cu Bubu

1. Restaurant-hotel Cumpatu’. Chelner serios, de moda veche, o idee mai impaiat decat animalele impaiate de pe pereti. Cativa clienti, si ei din acelasi film cu domnu’. Ei, la un moment dat, in linistea tulburata doar de clinchetul tacamurilor in farfurii, se aude distinct-infernal: “maaaamaaaaa, am facut caaaaachiiii, schimba-ma mama, schimba-ma de caaaachiiii, sssi ulsii fac cachi la olissa lor, cachi cachi cachi!”. Mda, fix ce-si doreste omul sa auda in timp ce mananca.
2. La copac. “Copacule, aszuta-ma! Aszuta-ma sa-i gasesc pe palintii mei… Nu ssstiu unde sunt. Aszuta-ma, copacule!”
3. Doctorita Plushica. “Deschide gula, tati […] Ooo, dinssissoii nu se simt plea bine.”

descoperiri

1. Societatea exuberanta a femeilor care s-au indragostit de Alina Nedelea la indemnul Simonei Tache, pe care deja o iubeau.

   Am citit Soseaua Catelu 42 intr-o zi jumate, la munte, pe telefon, which I hate. Pentru ca Tache mi-a facut vraji, iar Nedelea le-a continuat. Fantastic, dom’le! Must read. De cand a scris Simona despre treaba asta, s-a epuizat stocul fizic de pe elefant.ro, adica masura succesului unei carti in Romania. O mai gasiti in format electronic si pe hartie la editura All. Daca nu v-o placea, sa-mi ziceti mie Catelu. Sau Simonei, ca ea a-nceput:p

2. Oja Dior 643 Diablotine. Doamne, cum e! I love you, Dior!
3. Vila Piatra Soimului. Nu hotelul, ca pe ala il stiu de cand era mic, ci vila de langa, aia cu apartamente. Best ma, best! Pentru mers cu copilul mai ales, e rai pe pamant. Am stat intr-un apartament nou nout, curat bec, doua dormitoare + living, echipat cu tot ce trebuie si foarte affordable. Ai parc mare langa, locuri de joaca, paine si prajituri de casa, niste oameni, aceiasi de ani de zile, de-aia buni de pus la rana, a caror misiune in viata pare, la modul sincer, a fi aceea de a te face pe tine sa te simti bine. Merg la ei de cand in locul frumosului parc de acum era un mare teren viran. Si nu pot sa nu-i felicit si pe aceasta cale pentru ce-au facut acolo, pentru ca-s luminosi si curati si respectuosi fata de clientii care le calca an de an pragul. Bravo mai, bravo, zau!

scrisori

1. Un review lacrimogen pe tripadvisor.com 
2. Un tratat de conduita alimentara la plaja, pe avonconnects.com.ro
3. Niste vorbe din tort, via cookiejar.ro. “Sometimes I believe as many as six impossible things before breakfast.”

later edit: valeu, am uitat mancarea

1. Burgeri gourmet la Simbio. Numai pana la sfarsitul saptamanii ii mai gasiti.
2. Rib eye de Polonia la Marriott Steakhouse. Bun! Sau scump? Nu ma hotarasc:)) [mentiune speciala pentru dip-ul de spanac si anghinare]
3. Gulas de vita cu cuscus si papricas de pui cu galuste, la Restaurant Unguresc Alex, Sinaia. Merita benzina.
4. Supa de mazare, spaghete cu creveti si biancomangiare cu zmeura, la Cucina Sofia – Hotel International Sinaia.
5. Fondue de ciocolata, la Kuib. Tot in Sinaia, adica.

Si? Ce mai faceti voi?

Asa. Astazi va voi invata cum sa va salvati de la o soarta mai cruda decat tartarul, performand o banala, dar imperios necesara, curatenie de primavara. O sa-i zicem…”operatiunea Monstrul din Mine”. Programul nostru (absolut fascinant, I promise you!) se adreseaza tuturor celor muscati de fund de propria inteligenta. Bunilor negociatori cu ei insisi (A fost o zi grea, meriti o prajiturica, nom nom!), celor care culeg azi rasplata pentru ce n-au facut maine si, in general, veshnic framantatilor in cautarea fericirii.

Lista noastra contine fix zece puncte (deoarece, se stie, orice lista cu mai mult de zece puncte nu este o lista buna, o sa povestim despre asta some other time). Zece pasi simpli care, urmati intocmai si in chip ritualic, va vor pune la loc oasele, va vor aerisi mintile si va vor demonstra, dincolo de meh si de bleah si de lasa-ma sa te las, ca e way, way cooler sa scuturi un sac de purici, decat sa-l pazesti.

STEP 1 Subiectul se va dezbraca de toate hainele sale si se va privi intr-o oglinda, pret de cel putin un minut. Timp in care va rosti cu voce tare un speech pregatit in prealabil. De exemplu: “Stimati colacei, ne-a fost bine impreuna, stiti ca je vous aime and stuff, dar va trebui sa ne despartim. Uratenie sufleteasca, you’re fired! Don’t act so shocked, ti-am zis ca asta urmeaza daca refuzi sa-ti schimbi comportamentul! Dar ce cap frumos rasare, nu-i al meu? Al meu e oare?” In sfarsit, you get the picture. Ce e important de retinut e ca vrem asa, un soi de out with the bad, in with the good. Neaparat de inserat aici un commitment profund personal. Care, prin natura lui personala, este, desigur, diferit de la naked person la naked person, dar, in genere, poa’ sa fie asa ceva: “Ma angajez sa fiu fericit prin simpla incetare, effective immediately, a maratonului in cautarea fericirii. Fericirea mea e aici, ma imbraca sincer, nu ca hainele noi ale imparatului, tesute din stofe inexistente, dar ca dracu de scumpe.” 

STEP 2 Subiectul va trage pe cap un hoodie si pe picioare niste panataloni de trening, va desfasura meticulos un sac de gunoi de 120l din sulul personal si va incepe operatiunea Monstrul din Mine, dupa cum urmeaza. Va deschide usa la frigider/camara/bufet/dulap de bucatarie/sertar cu maimute si va identifica: pachetele de biscuiti, ciocolatele, Magura, eugenii, da, chiar si (sigh!) Oreo; foi de placinta cu margarina (Linco etc.); zaharoase cereale (Nestle, etc.); doze de suc, Red Bull si Gatorade; siropuri si siropele; orice pe care scrie “grasimi vegetale hidrogenate”, orice pe care scrie “grasimi vegetale partial hidrogenate”; borcane de ness si ceaiuri instant; premix de briose/clatite/crema de zahar ars/budinca etc.; ulei rafinat, in pet de plastic; crema de ciocolata (Nutella, Finetti etc.); margarina, absolut toate brandurile; unt tartinabil care, in 99% din cazuri, contine margarina, da, chiar si ala scump, like President si Lurpak; dressing de salata o mie de insule si in general, sosuletze la borcan sau la sticla care sta in cap; saratele, Maxi Mix, chipsuri; orice pe care scrie “aspartam”, in general, orice contine indulcitori; branza topita; bombonele, caramele, da, si alea cu *aroma de* fructe; cremvusti, mezeluri, conserve de pate, da, si de-ala vegetal; Delikat, Vegeta, cuburi Knorr, cuburi Maggi, supe la plic; 1000 de suplimente alimentare, de la genunchi de rechin la tinctura de praf de pitziponc; gogosi, chifle si pateuri congelate; clatite gata facute, de la Mega Image; cartofi preprajiti congelati, snitele, fish fingers si ale semipreparate congelate; lactate cu 0% grasime, lactate cu 0,1% grasime; frisca la tub, frisca vegetala; cutiute mici, dar “letale”, de lapte pentru cafea, cremeria si alte pudre tampite de pus in cafea; popcorn la punga, pentru microunde… La finalul acestui deosebit de important pasul doi, aveti voie sa salvati, din sacul de gunoi, o singura nenorocire (Pentru mine ar fi, cred, biscuitii Oreo, pe care i-as devora numaidecat, zicandu-mi in sinea mea, foarte probabil, ca mai bine o viata scurta, dar biscuite-full; ceea ce, desigur, ar fi o mare tampenie. Dar da, cred ca asta as zice. Si apoi as mai manca un Oreo:p).

STEP 3 Subiectul va scoate o foaie de hartie si va purcede la tesut liste si planuri ce involva adevarata mancare: fructe, legume, lactate, oua, carne slaba, peste, uleiuri sanatoase, cereale integrale, apa, cafea din cafea si ceai de plante din plante. In principiu, atat.

STEP 4 Subiectul nu va sari in nicio zi de la Dumnezeu peste mic dejun.

STEP 5 Subiectul, pe care, culmea, nu il *supara* nimic, se va programa ASAP la medic si va zice asa: Am venit pentru controlul anual de rutina. Acu’, ce inseamna asta, depinde de la situatie la situatie. Ce noroc ca traim in 2013, nu in 1013, si putem, lejer, sa ne ducem la doctor cand nu suntem, si anume, grav bolnavi. Analize de sange, EKG, ecografie abdominala, Papanicolau si eco bilateral san (pentru femei), un consult oftalmologic, o tensiune, o dermatoscopie a alunitelor… the works. Luati-o asa, ca pe o revizie generala. Un SchimbUlei. Un pompat de aer in cauciucuri. Chiar nu este such a big deal. Din seria “las-o Stane”, va roaga mama, incetati sa credeti ca *daca te duci la doctor, precis iti gaseste ceva*, *mai bine sa nu stii daca ai ceva grav* si alte opuse intelepciunii. Viata e atat, dar ATAT de pretioasa, incat nici in gluma nu se poate sa ziceti ce mi-a zis mie intr-o zi o doamna (“Vai, dar eu decat sa mananc piept de pui in loc de porci, mai bine mor!”)

STEP 6 Subiectul se va apuca negresit de practicarea unui sport. Sa fie sala, 30 de minute pe zi. Sa fie dans, sex acrobatic sau curling. Sa fie ce vrea subiectul, dar sa fie zilnic. Pasul asta este, fara doar si poate, cel mai important de pe lista.

STEP 7 Subiectul va dormi minim 7 (sapte) ore pe noapte. In fiecare noapte.

STEP 8 Subiectul se va descotorisi, incepand de-acum si in vecii vecilor, de toate lipitorile, sugativele energetice si iubirile neimpartasite din viata lui. Se va inconjura de oameni frumosi, buni, creativi, neplictisiti, entuziasti, zvacoshi, deosebiti, originali si empatici.

STEP 9 Subiectul va intelege brusc ca poti munci cu placere orice, dupa cum poti munci fara placere acelasi orice. Si ca e mult mai usor sa muncesti cu placere. Orice.

STEP 10 Subiectul, avand o buna intelegere a faptului ca inteligenta nu e o scuza pentru lipsa de actiune, va lua aceasta lista si o va traduce in cuvinte relevante pentru el. Va zice asa: O *femee* nebuna de pe internet m-a starnit azi sa stau in fundul gol in fata oglinzii. Dincolo de soc si groaza, e acceptarea responsabilitatii fiecaruia fata de el insusi.

PS: Cultivati-va. Pasiti desculti pe iarba. Simplificati.

Cand vine vorba de traducerea iubirii in mici gesturi materiale,  multi barbati sunt pierduti. Ii vezi dupa ochi. Sunt aia care intepenesc in fata raioanelor cu seturi de gel de dus + sapun, wondering daca o patrime crema hidratanta e destul. Daca exista si cu doua patrimi crema hidratanta. Daca acidul hialuronic e otravitor. Daca e ok sa-i ia o cutie de bomboane cand ea e la dieta. Sau mai bine sa-i ia ceai Silueta Perfecta? Daca e ok sa-i dea bani si daca da, daca e ok sa i-i puna sub perna dupa niste sex. Plus ca femeia este efectiv derutanta. Poa’ sa treaca de la zana bunavointei la ugly bitch from hell intr-o secunda si da, acest lucru poate fi eminamente scary pentru orice barbat. Mai ales de Valentine’s Day, acea sarbatoare cu care barbatul nu stie exact ce sa faca. Ca na, ea ii zice ca V Day e every day, ca-l iubeste, ca n-are nevoie de dovezi la zile fixe si, poate, ca gaseste taierea florilor pentru pus in glastra o practica revoltatoare. Deci da mai, e tricky.

Ei, in acest ocean de dezorientare, iata lista mea de cadouri cu risc scazut de nepotriveala. Sa fie, zic, in ajutorul tuturor sotilor, boifrenzilor si amicilor cu intentii necurate la acest incert ceas de sarbatoare care este Ziua Indragostitilor.

1. Flori, cartoline si alte nebunii, de la Fairy’s Corner. M-au vrajit din prima zanele astea, practic, de cand am intrat pe pagina lor de facebook. Zice-asa: “I believe in pink. I believe that laughing is the best calorie burner. I believe that happy girls are the prettiest girls.” – Audrey Hepburn. A’men, sister! Am zis eu, si-am purces sa vizionez cateva aranjamente florale care m-au facut sa oftez. In special buchetul rosu cu funda in picatele si camee, pe numele lui, foarte inspirat, Big Love. Asa ceva… dom’le… 130 de lei si iei dragoste mare. Foarte faine flori, foarte foarte! Pour homme: office@casahera.ro, adresa la care trimiteti mail daca vreti ceva… infailibil. Nu, nu gasiti asa ceva la floraria din colt, I promise you that.

2. Papusica Momiji Lillan. Gasiti la magazinul Colour.

3. Macarons Madame Lucie, editie speciala. Merg foarte bine in combinatie cu punctul 1, sau 2, sau 1+2. Si-s asa, cam printre putinele chestii in forma de inima care nu dau grimase de groaza nici macar celor mai cinice dintre femei, stiti, alea de urasc tot ce e roz sau in forma de inima.

4. Un caiet colorat, mai de primavara asa. Recomand cu bucurie jurnalele de la Jill Bliss. Le gasiti la Carturesti. Au pagini superbe, desenate, inflorate, inmiresmate, deschizi, iese vlastarul. Si povestea. Si nitica speranta. Lovely asa.

5. Cel mai recent album P!NK – THE TRUTH ABOUT LOVE.

6. O bratara Power Balance. Ceva cool. De aici: http://www.powerbalance.ro.

7. Un vin bun si-un french toast cu fructe la Simbio. Sau unde va place. O noapte la un hotel de lux. Un weekend in creierii muntilor. You get the picture… variatiuni pe tema asta.

Asa. Si ca sa fie si mai clar, va conjur sa NU cumparati:

• Creme anti-celulita. They just scream “Ai celulita. Celulita ta e vizibila. Nu, nu e invizibila. Da, chiar si eu o vad.”
• Manusi de scos tava din cuptor. Nu, nici chiar alea cu inimioare nu-s ok.
• Lumanarele. Lumanarici.
• Flori la ghiveci.
• Ultile: baterii, greble, mopuri, dresuri de mamaie, crema de calcaie, oale, cratiti, valiza, forfecutza de pielite, o biblioteca.

La final, domnilor, mult succes si doamne-ajuta. Iar daca e sa alegeti un singur lucru, eu as zice sa fie flori. Cu flori nu prea ai cum sa gresesti. Decat daca ea e alergica la irisi sau vomita de la miros de crini sau ii ies bubite pe piele de la tuberoze sau freziile o ametesc la propriu. Naspa, aiurea, cam nasol, totusi ai cum sa gresesti si cu flori. 

draga iepu,

nu am: pantofi marimea mea noua; abdomen plat; bani de vacanta; rabdare si tutun; viata de noapte; ceasuri care nu recunosc ora 6; ponei; casa pe pamant; un set complet de parinti; iPhone 4; timp sa gatesc; timp sa mananc; timp sa scriu; in general, timp sa respir; porc zburator; MBA; livada cu visini; masina inalta; certitudini;

am: parul tau moale, inelat, pe perna mea dimineata; in suflet, o mie de vederi cu tine si cu taica-tu; cearcane;  bucuria ca esti; bucuria ca-s maica-ta; bucuria ca-i el tata tau; inima grasa cat rinoceru’; mainile tale – pansament pe toate bubele vietii; si, mai ales, impresia din ce in ce mai clara (azi, in mod special) ca nu-mi trebuie pantofi marimea mea noua; abdomen plat; bani de vacanta; rabdare si tutun; viata de noapte; ceasuri care nu recunosc ora 6; ponei; casa pe pamant; un set complet de parinti; iPhone 4; timp sa gatesc; timp sa mananc; timp sa scriu; in general, timp sa respir; porc zburator; MBA; livada cu visini; masina inalta; certitudini, atata timp cat te am pe tine.

te iubeste mama! la multi ani de 1 iunie!

(anul trecut pre vremea asta: http://easypeasy.ro/2011/06/draga-iepu)

siiii. a trecut o saptamana de cand sunt back in business. e foarte adevarat ca inca n-am intrat intr-un ritm, dupa cum la fel de adevarat e ca mananc in fiecare zi la pranz telemea cu rosii (uneori mai pica de la colegi un snitel sau o felie de pizza), dar, by god, munca e buna! si omul – un animal social muncitor, sau ma rog, eu ma declar asa. mi-e dor de Iepu’, normal. dar e tare tare bine sa pleci de-acasa in fiecare dimineata cu un scop si-un cap spalat. se pare ca nu s-a produs niciun damage ireparabil cat am stat acasa, desi, truth be told, un coleg mi-a zis azi ca, de cand am nascut, mi s-a injumatatit creierul:p dar eu sunt zen. zenificata. si happy. si rostuita. si coincidentally, viata a fost in ultima vreme foarte buna cu mine. ceea ce va doresc si voua.

In ultima jumatate de an m-am “inoculat” destul de zdravan in viata de culise a unei cafenele din Bucuresti (I wonder care:)). Cu aceasta ocazie si pe fondul unor intamplari recente, m-a razbit pofta sa va ofer my two cents despre relatia client – locanta.

Nu sunt un client pretentios, ba dimpotriva, ma imprietenesc usor cu o mancatorie de care-mi place. Trec cu vederea si firul de par din supa, si-un espresso decofeinizat, cu cofeina, si-un serviciu lent, important e sa nu “miros” in spatele acestor incidente o lipsa crasa de respect la adresa mea – clientul,  a lui – ownerul stabilimentului. N-am fost dintotdeauna asa, mi-aduc aminte ca prin tinerete eram mai scandalagioaica de fel, ca eram mica si tuta si nu intelegeam neaparat ca in spatele fiecarei locante se afla oameni, oameni adevarati. Intamplarea a facut ca am ajuns sa cunosc cativa de-alde ei, misto tare, oameni care si-au pus toata agoniseala, inima si energia in ceea ce as fi facut si eu daca aveam vreo urma de spirit antreprenorial (nefiind:p). Asa (si pentru ca ia amploare fenomenul boicotului online pentru ca a zis cutare ca nush’ ce i s-a intamplat nush’ unde), am ajuns sa cuget din greu la efectele foarte nasoale pe care le poate avea asupra unui business un review negativ din partea unui client. Mai cu seama a unui client cu niscaiva notorietate in social media.

Poate ati citit acum cateva zile despre nefastul encounter al unei ceainarii cu un grup de clienti, am citit si eu. Si fara a comenta in vreun fel justetea demersului clientilor de a matrasi in www ceainaria, zic doar ca mi s-a facut frica de online, si n-ar fi prima oara. Stiti vorba aia cu un nebun arunca o piatra in balta si zece intelepti sar dupa ea? Cam asa. M-am gandit ce de-as mai suferi daca li s-ar intampla asta, de exemplu, oamenilor-proprietari de locante pe care ii cunosc si ii respect. M-am gandit cat de usor este sa faci praf imaginea unui restaurant daca ai oleaca de cadere media. Cat de vulnerabil e in ziua de azi un business de felul asta. M-am gandit la astea fara a presupune ca dreptatea nu e, de foarte multe ori, de partea clientului. Ca este. Dar chiar si-asa, m-am gandit, ma gandesc si ma roade, se pare, suficient de tare cat sa scriu acest post dezlanat, ziceam ca ma roade, nenica, lipsa de toleranta a oamenilor fata de greselile oneste ale altora, oameni si ei. Repet, ies din discutie pura nesimtire, nepasarea si curata jecmaneala.

Azi am povestit pe facebook despre un incident cu o portie de paste asa de sarate ca nu se puteau manca, pe care le-am comandat intr-un restaurant acum cateva seri si care mi-au fost puse pe nota fara aimsori sau alte compensatii de orice fel. M-ati rugat sa va spun despre ce locanta e vorba. Am preferat sa fac altceva. Am scris un mail oamenilor din spatele ei si le-am povestit patania. Turns out ca locul cu pricina are o politica clara de “tratament” al unui client nefericit, clara, dar nu neaparat pentru toti angajatii. Chestie care mi-a fost confirmata si de prieteni care merg acolo on a regular basis. Stau si ma gandesc cum ar fi fost sa ma inflamez, pentru ca, nu-i asa, pot, imi da mana si ma citesc niste jdemii de oameni, sa ma fac leu-paraleu si sa, vorba aia, “le-arat eu lor”. Tare, tare rau mi-ar fi parut acum. Tare mi-ar fi ramas pe constiinta tristetea din vocea patronului cand m-a sunat personal sa-si ceara scuze.

Bai, de fapt, prin scriitura asta obositoare (pentru care bag la inaintare scuze vanjoase), vreau doar sa va invit sa fim (sunt si eu in gasca asta) un pic mai blanzi. Nu sa inghitim ce ni se da, nu zic asta, dar sa avem bunavointa de a solutiona pasnic o eventuala nemultumire. Daca experienta unui local v-a fost grav terfelita si n-ati putut rezolva nimic la locul faptei, nu dati navala pe facebook sa improscati cu poopoo, scrieti un mesaj civilizat “to whom it may concern” si asteptati raspuns. In marea majoritate a cazurilor, eu aleg sa cred ca raspunsul va veni.

Imi pare rau daca v-am suparat pe cei dintre voi care-s asa, mai vehementi, dar I guess ca sunt intr-o framantare personala intru world peace:)) Nu ar fi oare mai misto, asa, in general, daca am fi, cu totii, mai putin otraviti?

Cine-a citit pana la coada are de la mine niste sorici virtual. Ma duc sa ma comport precum un om care merge la serviciu in fiecare zi, pentru ca, guess what, de azi asta fac si eu;)

Acum doua veacuri si un sfert, pe cand locuiam intr-o garsoniera ingramadita, noi, doi tineri aruncati in viata cu chilotii-n vine si zestrea de la mamaie, ne-am cumparat farfurii de arcopal. Albe si lucioase. Ca asa am vrut eu. Le-am cumparat impreuna de la Gima, cu emotia cu care, precis, alti doi spuneau Da la starea civila. Pe vremea aceea nu aveau mult, dar nici nu ne trebuia. Astazi nu stiu daca le-as mai cumpara, imi par desuete. Nu pot sa nu le admir insa pentru trainicia lor, pentru luciul ala ostentativ pastrat de-a lungul anilor, in ciuda tixului, a ajaxului si a multiplelor cicluri de spalare la program intensiv. Prezinta niscaiva zgarieturi superficiale, semn ca unele cutite taie prea adanc. Cu toate astea, in bataia soarelui arata ca noi. Si nu pot sa nu le zic: bravo mai, farfurii albe, ca nu v-ati facut cioburi.

Inchei aceasta parabola invitandu-va, in cu totul alta ordine de idei, sa dati o raita pe la prietenii mei food bloggeri care participa la un concurs  foarte fain, pus la cale de Electrolux:

• Monica – Foodie Family: http://www.foodiefamily.ro/blog/retete/cubul-lui-alex/
• Lavinia – Bucatar sub acoperire: http://bucatarsubacoperire.blogspot.com/2012/01/ravioli-cu-creveti-si-mascarpone-in-sos.html
• Mihai – Placeri simple: http://placerisimple.wordpress.com/2012/01/10/symphony-in-c-major/
• Madalin – Wine & Knives: http://wineandknives.blogspot.com/2012/01/bruschetta-cu-foie-gras-branza-de-capra.html
• Zana Eficientei: http://zanaeficientei.wordpress.com/2012/01/10/panettone-french-toast-with-mascarpone-mousse-and-orange-sauce/
• Cooking with my soul: http://brindusascheaua.blogspot.com/2012/01/piept-de-rata-sous-vide-sos-de.html
• Dana2dor: http://dana2dor.blogspot.com/2012/01/piept-de-rata-afumat-cu-ciocolata-si.html