In toamna anului trecut am descoperit, printr-un concurs fericit de imprejurari as zice, locanta care-si zice Simbio. V-am povestit la vremea aia, cu maxim entuziasm, despre duminici perfecte si oua in fel si chip, despre brunchul cu paine cu fructe, despre briose pufoase, cu dovleac, si despre bucuria cu care le-am primit pe toate in burta mea. De atunci, aproape ca nu exista saptamana in care sa nu ma duc la Simbio. Si nu pentru ca n-as avea oua in frigider. Nu ma duc de foame. Ma duc pentru ca… oare cum sa zic asta fara sa sune din cale-afara de corny?… ma duc pentru ca imi place de Dana. Dana de la Simbio. Sunt muta de admiratie cand ma uit la ce-a reusit sa faca din aia 40 de metri patrati, cand vad cu cat drag isi conduce afacerea, cu cata lipsa de blazare isi intampina fiecare client si cu cata modestie primeste fiecare compliment. Mi-am asumat, fara a avea vreun drept, bucuria de a vedea cum creste Simbio, cum se umfla ca o bucata de paine proaspata muiata-n lapte, cum gasesc mereu mesele pline de specia rara a oamenilor frumosi, de parca, zau, numai astia s-ar duce acolo. Prea bun, vorba reclamei.

Ei, si azi va scriu din nou despre Simbio pentru ca azi e ziua Danei. Si pentru ca nu am cum iesi fizic din barlog, am ales sa-i spun la multi ani  pe aceasta cale, sper sa nu se inece de atata sirop si mai sper ca voi, astia de ma cititi, care nu sunteti, ca si mine, prizonieri la domiciliu pana-n weekend, ma veti ajuta sa pun in aplicare cea mai creata idee. Vreau sa va rog, si am sa ma ofilesc de inima rea daca nu ma baga nimeni in seama, sa treceti azi pe la Simbio si sa-i duceti Danei o floare de ziua ei. Strada Selari Nr. 18, vizavi de Bordello.

La multi ani, draga Dana-de-la-Simbio! Sa cresteti mari <3

Si ce mai zici tu, bai Cookie? Esti bine, sanatoasa? Viata e frumos? Sa stii ca de mult ma tin sa-ti zic ca… well…  (cum sa ma exprim ca sa nu ma intelegi gresit?)… arati ca naiba. Nush, zau, ce se intampla cu tine. Mecla asta anemica, parul asta valvoi, pijamalele astea terfelite, care se iau dupa om precum cainele comunitar, te fac de nerecunoscut. Ma mai iubesti nespus? Ca uite, vreau sa te invit sa iesim de Valentine’s Day. Noi doua, eu si cu mine. Catchu’ e ca tre’ sa te speli pe cap, sa mirosi frumos, sa te imbraci ca o femeie (in puii mei) si sa nu scoti o vorbulita. Vom iesi la pranz, pentru convenienta situatiei. Vom iesi… in casa noastra. In sufragerie. Eu voi gati pentru tine pui. Vom bea Cola apa. Te vom barfi pe tine si ne vom iubi in clisee. Ne vom iubi cu inima tanara si cu burta plina de carne, asa cum ne place. Si-apoi, eu am sa ma cocot pe un taburet si am sa-ti recit poezii cu rima, pentru ca niciun gest nu e suficient de desuet atunci cand vrei s-o faci sa priceapa ca she’s the one. Ia, te rog, aminte la aceasta superba mostra liricoasa, am scris special pentru tine urmatoarele:

Te rog sa intelegi ca nu mi-e usor. Nu te-am mai curtat de cand aveai cosuri. Dar am fost aici, stoica, fidela ca o nevasta de marinar, asteptand sa ti se feshteleasca dragostea de tine, ca sa mi ti-o iau de-o aripa, si s-o azvarl in oala, si sa facem impreuna o tocana de amor de sine, ce n-a mirosit niciodata mai bine. Pam pam.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Bai, care radeti acolo in spate? Ca va dau afara imediat! Sau ce, nu s-a mai pomenit ca de ziua indragostitilor sa ai un date cu sinele? Nu, pe bune. Eu asta am in plan. Vreau sa-mi arat mie ca imi pasa de mine. Mi-am facut o mancare buna de lins cratita, iar daca astrele se aliniaza corect, am sa am si timp s-o mananc. Planul e sa stau la masa. Jos, adica, stiti, pe scaun. Nu la varice, in bucatarie, cu Purcifer intr-o mana si cu telefonul strans in menghina dintre maxilar si umar, asa cum numai fix un an de stat acasa te poate invata. Deci asa nu. Vreau un pranz tihnit, cu storurile trase cat sa intre lumina, cu geamul inchis cat sa nu intre iarna si cu liniste deplina. Anul asta, de ziua indragostitilor, that special someone voi fi pentru mine eu. Aceasta aventura egotistica este rezultatul a one too many phonecalls la 9645, iar daca e adevarat ca dragostea trece prin stomac, mi-e clar ca eu si cu mine tre sa facem ceva sa rekindle our romance. Intelegeti voi ce zic? Pai daca da, atunci va poftesc sa va suflecati manecile si sa executati ceva bun de mancare pentru voi insiva, pentru ca… well… pentru ca meritati. Pentru ca, every now and then, mai tre’ sa va aratati dragostea si fata de propria persoana. Si ce mod mai bun de a face asta decat cu o foarte, foarte buna tocanita sentimentala. (De mult ma roade, btw, ideea ca relatia unui om cu mancarea il defineste. Si de mult am zis ca oamenii care nu vad rostul gatitului pentru ei insisi, ci doar pentru familie/prieteni/copii etc., sunt niste oameni cu o suferinta. Dar sa nu divagam si mai mult decat am facut-o deja de la un post care se vroia unul simplu, cu pui.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

In 99% din cazurile in care exista in sala de asteptare a bucatariei noastre aripioare e pui, ele ajung asa: http://easypeasy.ro/2010/11/aripioare-la-cuptor-cu-legume-sote.

Adica marinate pripit si perpelite in tava pana cand ies crocante si aluneca pe gat ceva de speriat. Aceasta reteta basic nu avea insa cum sa fie de ajuns pentru pranzul meu romantic de una singura. Vroiam ceva special. Ceva la care sa muncesc. Ceva cu planning ahead. Cu timpi de preparare si asteptare, cu pauze de privit galesh prin geamul-oglinda al cuptorului, cu anticipatie flamanda. Ceva cu dichis. Deci nu, nu aveam sa ma multumesc cu clasica tehnica de preparat puiul, zisa de sotul meu si “crocantzescu”. Nu si de data asta.

Deschid paranteza ca sa va spun ce cred eu ca e musai sa se regaseasca in orishice mancare cu pui. Pai… e simplu: UNT, USTUROI si CIMBRU. Inchid paranteza.

Ei, primul lucru pe care l-am facut o fost o strasnica marinata. Nimic original aici: o ceasca de ulei de masline, nitel sos de soia, piper proaspat macinat, cimbru, Nomu smokey peri peri si niste boia iute afumata la completare, nitel chimen rasnit, niscaiva ierburi de Provence si doi catei de usturoi zdrobiti. Zeama asta se toarna peste aripioarele spalate, sterse si azvarlite intr-o punga trainica, de felul celor de se gasesc la DM, alea de 6l pentru congelat diverse oratanii. Bun. Punga asta cu minuni se tine peste noapte la frigider. Merita asteptarea? Ma veti intreba. Sau e acelasi lucru daca lasam carnea la marinat doar 1h-2? Pai, in all honesty, eu sunt pentru versiunea grabita, cam intotdeauna. Deci nu v-as indemna sa marinati cu zilele, decat daca vreti voi sa va smtiti mai din cale-afara asa, precum eu in situatia de fata. Altfel, merge si a quicky, al naibii de bine!

Mai departe. O data aripioarele marinate de nu mai stiau cum le cheama, le-am scos din punga si m-am apucat sa le prajesc intr-o tigaie cu unt, la foc molcom, pe toate partile.

Nu le-am lasat sa devina crispy-maro, ci le-am dat, mai degraba, o tenta aurie. Cam asa:

Apoi le-am scos pe farfurie, iar in grasimea ramasa in tigaie m-am apucat sa sotez un praz, doi morcovi si vreo 12 catei de usturoi. Am stins cu vin alb si-am dat tigaia deoparte.

Bai, si acum incepe opera de trei parale arta. Intr-o cratita rotunda se pun frumusel balanele aripi intr-un fel de monument circular, precum in imaginea care valoreaza mai mult decat 1000 de cuvinte (zau ca nush sa explic pe de-a vorbele, sper ca se vede clar in poza):

Intre aripi am bagat niste separatoare de ceapa rosie, iar la mijloc am varsat legumele sotate, cu tot cu vinul lor. Mi-am amintit sa pun si niste mazare congelata, de felul extra-fin. Am garnisit cu buchet de cimbru. Am completat sosul cu niscaiva supa de pui (chicken stock, poate apucam in viata aceasta sa discutam si despre ea), cat sa acopere carnea cam pe 3/4, am pus deasupra niste folie de aluminiu intepata strategic cu furculita din loc in loc si am varat la cuptor cratita, la foc mediu. O ora nici nu m-am uitat la ea. Mi-am vazut de treaba. Am facut un piure semi-pasat, asa cum imi place mie (nu iubesc deloc piureul ala ultra-zdrobit, eventual si la blender, big big cah!), cu juma’ de pachet de unt in el si cu niste extra-lapte. Apoi m-am dus sa vad ce fac minunatele. Erau bine, multumesc. Le-am descoperit si le-am mai lasat vreo 20 de minute la foc mic, pentru o rumeneala placuta. Apoi le-am tras in cap o mana de patrunjel verde tocat, for the finishing touch.

In detaliu, aratau cam asa:

Apai daca nici asta nu e dragoste, atunci zau ca nu stiu ce vreti…

Anyways. De spus ca le-am scos pe farfurie, le-am aranjat frumos in cuib de piure cu legume, sos si ceapa verde, le-am sedus, le-am tras in poza si le-am abandonat, in asteptarea unui somn iepuresc. Pentru ca nicio relatie nu e perfecta, nici macar relatia cu tine insati…

… iar daca mananci din cratita, o sa ploua la nunta ta.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Acest pranz mi-a fost “cauzat” de Agricola Bacau, care m-a scos din amorteala si din foame, starnindu-ma sa declar cuiva iubire vesnica la farfurie. Cica ar fi si un concurs cu acelasi subiect, aici: http://www.facebook.com/pages/Creator-de-Pofta/121523801241383, like daca like.

Si daca, for whatever reason, va “simteti” singuri de V day, tratati-va pe voi cu mancare si cu dragoste. Happy ziua indragostitilor!