Daca v-au ramas cartofi copti de alalta-seara, salata asta calduta e exact ce va trebuie! Taiati cartofii rondele si-i varati la cuptor cateva minute, cat sa nu fie reci. Apoi adaugati castraveti murati, capere, masline negre si anchovis, iar la mijloc turnati un sos subtire de maioneza cu mult mustar si piper negru proaspat macinat. Si pe urma mancati pana cand vi se face rau, sau ceva de genul asta, am auzit si eu, nu stiu ce sa zic… Seriously, o manacare foarte buna si foarte simpla, al carei secret e combinatia de ingrediente calde si reci:)

Am o stare tampita de neliniste lately, a lot has changed si incerc sa ma ancorez folosind every trick in the book. De exemplu, ma simt foarte legata de tot ce-mi aduce aminte de copilarie si de tata. Tata care iarna facea intotdeauna cartofi copti la cuptorul de la aragaz, pentru ca era inainte de revolutie si inainte sa intre in viata noastra cuptorul cu microunde si alte inventii ale diavolului:)) Pe atunci cartofii erau mici, se coceau repejor, iar apoi tata ii punea intr-o ulcica si ii invelea cu o carpa, sa stea la cald. Si eu asteptam cuminte sa treaca ceea ce parea o eternitate, ca sa-mi decojeasca el primul cartof si sa mi-l puna pe farfurie, cu unt si sare si slaninuta si catei de usturoi. E lesne de inteles pentru oricine a pierdut un parinte, mirosul de cartofi e a small treasure, e tata.

Nu stiu daca exista echivalent romanesc pentru ‘aftertaste’ (in ultima vreme, ca sa nu zic lately, caut mai des echivalentul romanesc al cuvintelor care-mi vin spontan pe buze intr-o alta limba, doar asa, ca exercitiu, pentru ca sunt complet ruginita, adica, ma rog, rusty). Ei bine, acest aftertaste mi se pare foarte foarte important la o mancare si nu e neaparat acelasi cu gustul mancarii in sine. Este mai degraba o aroma foarte puternica, de bine (stiti, yummy), sau de rau (adica, yukky). Dintre cele bune, preferatul meu este curry. Carnea si pestele si orezul, pudrate cu curry, invita la “inghite mai repede, ca nu mai am rabdare”. Ce urmeaza este si mai grozav decat promisiunea initiala, e o senzatie gadilacioasa aromata, ca un Chanel pentru limba.

Tot acest preludiu e pentru ca am mancat in seara asta un file de cod asa de bine si de potrivit condimentat, ca-mi lasa gura apa si acum, cand scriu. Pai am facut asa: am uns fileurile de cod cu ulei de masline amestecat cu piper, oregano, paprika si curry. Si le-am impachetat in hartie de copt, impreuna cu doua feliute de lamaie, ceapa verde si doua rondele de ardei rosu iute ca focul, tocat foarte marunt.

S-au copt in tava, la foc iute, cam 15-20 de minute. Si s-au patruns bine bine de toate aromele, fara sa se usuce. Cand am desfacut pachetelele a iesit un abur parfumat si asa de fin, de parca nici nu vorbim despre peste:)

Ca garnitura am incropit in cateva minute un orez integral fiert (smecheria, adica the trick, este sa puneti putin ulei de masline sau o lingurita de unt in orezul fiert, am uitat de ce, dar e mai bine asa. Si am mai facut o salsa simpla cu rosii tocate, castraveti, ardei iute, busuioc si zeama de lamaie. Sunt inca sub vraja acestui fel de mancare, altfel spus, sub vraja gustului de dupa, a aftertaste-ului:)

Ceva banal, plictisitor si infailibil avem astazi: salata de linte cu peste. Se fierbe lintea (care nu are nevoie sa stea la inmuiat precum fasolea sau nautul). Cand e aproape gata, se adauga fasole verde din conserva sau congelata, una doua rosii taiate cubulete, patrunjel, sare si piper. Somonul se prepara repejor la tigaie, cu nitel piper si busuioc. Atat.

Aseara aveam in plan o foarte sanatoasa salata cu somon. Pentru ca salata mea verde, proaspata, de la piata, era din cale-afara de amara, am schimbat imediat planul si din vorba-n vorba si din castron in oala, am pus la fiert niste spaghete, am sotat repejor un dovlecel si niste baby spinach si am pregatit un sos cu unt, crema de iaurt si turmeric.

Despre turmeric nu stiam mai nimic pana acum cateva zile, cand m-am apucat eu sa studiez proprietatile medicinale ale condimentelor si mai ales ce face bine si ce face rau la stomac. Oh well, se pare ca chilli-ul este foarte iritant, in vreme ce piperul cayenne si turmericul sunt grozave, antiinflamatoare, nurofen natural, ce mai! Turmericul este galbenul din curry, sofranul saracului, foarte folosit in bucataria asiatica. To be honest, mi se pare mai mult colorat decat gustos, so much so ca arata bucataria mea ca o floarea soarelui dupa ce am terminat cu el. Oricum, pentru o mancare care n-a durat nici 15 minute (somonul era deja facut de vreo doua zile, tavalit in seminte si copt pe hartie, in tava), a fost prea buna, “geniala” ca sa-l citez pe Pufix:D

Ce au in comun un risotto, un pilaf si un orez cu diverse (de exemplu cu legume sau cu ou)? Pai orezul. Pentru ca in rest sunt cat se poate de diferite. Pilaful traditional romanesc se face cu supa de pui si e mushy-legat asa, boabele de orez trebuie sa stick together, pilaful bun nu se alege bob cu bob si nu e afanat.  Orezul cu legume se fierbe sau se abureste si se amesteca in tigaie repejor cu orisice, la modul democratic, adica fiecare bob e unic si conteaza. In fine, risotto-ul se face cu orez calit in ulei de masline si stins cu vin alb, se leaga cu unt, e tot mushy, dar nu ca pilaful, ci asa, mult mai fin si mai discret. Nu se face bulgarasi.

Un risotto fin si delicios e cel aromat cu sofran. Merge cu ingrediente cu gust vag-delicios, cum ar fi carnita de pui si dovlecelul. Fara alte fitze si figuri, maxim doua-trei frunzulite de patrunjel tocat. Supreavegheat indeaproape de pufix-the-cat, rositto-ul meu cu sofran a iesit absolut delicios, va zic. So ikea 2010:D! Da, sarbatorim cum putem aparitia catalogului, yey!

Si uite-asa incheiem saptamana “pestele e viata mea” cu un fel de mancare pe cat de fitos, pe atat de usor de facut. Fileul de salau (sau ce peste alb si mai tasteless asa preferati, daca se poate proaspat, nu congelat), se unge cu ulei de masline, se sareaza cu sare grunjoasa si se pipereaza. Cate zece minute la cuptor pe fiecare parte si e gata!  

Sosul de coacaze este ideal sa-l preparati din fructe proaspete sau congelate, nu din borcan, potrivit de dulce cu zahar brun. Sparanghelul merge si din borcan, e mai sigur asa, mai ales daca nu aveti prea multa experienta in a-l gati (e foarte usor sa il undercook sau overcook:p) In rest, ce sa va zic, nu va creati false asteptari de la felul asta de mancare, e ca la concertul Madonnei – nu canta, face show. Asa si cu pestele nostru: nu o sa va saturati din asta, chill:))

o fi saptamana pestelui, dar macar niste pui sa gustam, zic. frigaruile sunt mult mai gustoase daca infigem in ele bucatele de pulpa dezosata si nu piept de pui fad. si daca le asamblam cu o zi inainte si le lasam la frigider cu condimente, sunt si mai grozave. lui pufix i-am facut doar cu carne si rosii, pentru ca el nu mananca ardei sau ceapa (his loss!).

o masa absolut delicioasa in doar 10 minute, cu leftover legume la gratar si pilaf bun sarbesc, de la mama.

in other news: am observat ca de cand mancam mai lejer am mai mult energie si ma simt asa, inexplicabil, mai light (fara sa fi slabit kilograme). totusi, as da orice pentru niste costite de porc la cuptor, cu cartofi si usturoi:p adica mai bine apatica si cu inima-mpacata;) uf. e greu sa le ai pe toate. de trecut pe lista de daily affirmations:  “cu fiecare zi ma apropii mai mult de clipa cand voi manca din nou porc”!

stiti deja ca sunt fanul declarat al mancarurilor “all in one pot” – in traducere libera “totul intr-o oala”. si pentru ca mai e si vorba aia cu “la placinte, inainte!”, iata ocazia perfecta “util meets placut”, intr-o reteta nu tocmai traditionala, dar al naibii de gustoasa. fiindca puiul nu are niciun gust fara imaginatie, va prezint azi chicken pot pie.

eu am ales legume verzi si ciuperci pentru baza, dar really, puteti folosi ce va place. sunt foarte ok si amestecurile de legume congelate, important e ca la coada sa va iasa un mix moale, cremos, nu merge nimic dur in combinatia asta si nici gusturi foarte tari. e o reteta englezeasca si e musai musai sa fie asa, stiti, usor fada:)) asa ca for once nu avem foarte multe condimente si ierburi aromatice in reteta, mergem pe un gust dulce-laptos.

dupa ce calim legumele in ulei sau unt si le inabusim cu supa sau cu apa, adaugam puiul si lasam totul sa fiarba (fara prea mult lichid), pret de cateva minute bune. cand a scazut zeama, adaugam smantana dulce, potrivim de sare si mai tavalim putin. daca e musai sa puneti si verdeata, mergeti pe trapunjel😉 si, cel mult, marar.

sfarsitul operatiunii consta in coacerea amestecului intr-o craticioara peste care s-a intins generos foietaj de casa (daca va tine), sau din acela cumparat de la magazin si preparat din nefericire cu margarina:p

placinta cu pui se serveste calda, cu smantana buna turnata din belsug peste. yum!

vasul de yena mi s-a parut intotdeauna o treaba foarte babeasca asa, ceva din arsenalul gospodinei preistorice fara imaginatie, dar cu grija la vesela. pentru ca vasul de yena e pretios si se poate crapa usor daca nu e tratat corect. cand eram mica mama a crapat odata un vas de yena, pentru ca a pus cred ca lichid rece peste el cald. si m-a marcat aceasta experienta intr-atat, incat nu am folosit vasul de yena in viata mea adulta.

pana ieri, cand, primindu-l cadou, m-am infipt in el razbunatoare si am facut o mancare geniala, ati auzit, GENIALA, atat prin gustul deosebit, suculent, al rezultatului, cat si prin simplitatea pana la penibil a gatelii in sine. si anume, se pun in vasul de yena: muschi de porc taiat frumos felii groase, fasole verde de tot, morcovi noi intregi si felii de rosii. peste care turnam un amestec lichid format din ulei de masline, vin alb, cimbru, usturoi pisat, piper si sare. cat sa acopere legumele si carnea cam pana la jumate.

intr-o ora asa (sau poate mai putin?) avem o mancare frumoasa, buna, de vis.  la care merg cartofi noi la cuptor (desi, wtf, cu ce nu merg cartofii noi la cuptor:)). rejoice in propria lene si incercati acest fel de mancare. obligatoriu in vas de yena!