Tag: publicitate


orange smart home & mrs. smartie pants, devoratoarea de tehnologie

February 24th, 2016 — 10:04am

orange smart home_1

Astă toamnă, când Orange a anunțat că va aduce pe piața din România prima soluție integrată (plug & play) pentru o casă inteligentă, care îți permite să controlezi ce se întâmplă în apartamentul tău direct de pe telefon, tabletă sau PC, mi s-a părut ceva futuristic complet și complet inaccesibil unei ființe a cărei apetență pentru tehnologie este mai mică decât proverbiala furnică. Când am găsit sub bradul de Crăciun kitul de test, nu o să vă mint, am avut un “freak out” moment. Cinci cutiuțe mici ca de cremă de față, o chestiune cu un ochi și o chestiune care arăta așa cum îmi imaginam eu că trebuie să arate cutiile negre din avioane. Adică neagră. Din fericire pentru mine, colegu’ de viață și de apartament s-a distribuit spontan în rolul de soluție la soluție și mi-a explicat că totul “o să fie bine”. Am purces numaidecât la instalare, el, de fapt, eu doar chibițându-l ca o damsel in distress, așteptând să văd cum își prinde urechile, coz that’s what wives do :p 

Capitolul 1: Instalarea și configurarea în aplicație

În pachet am găsit așa: un senzor de fum, unul de inundație, unul de lumină și mișcare, unul pentru uși și ferestre, o priză inteligentă (aveam să aflu că fix așa e), o cameră video WiFi și o unitate centrala, tata-lor. [De menționat că atât controllerul, cât și sateliții lui, sunt mici și bine desenați. Chiar arată foarte future friendly, se vede că s-au străduit.]

Pe măsură ce eroul meu dețipla pachețele, vedeam cum se înfiripă, ca o subtitrare la filmul SF care devenise brusc viața noastră domestică, ghidul interactiv de împrietenire a nevestei cu tehnica:

“Deci fii atentă [sunt, cum să nu], unitatea asta centrală se leagă la router-ul nostru WiFi [avem noi așa ceva? gee, ce interesant! mereu m-am super întrebat de unde vine internetul când vine!]. Acum instalez aplicația Orange Smart Home pe telefon și după aia mă duc în interfața web să înregistrez cutia neagră, ca să pot să conectez senzorii [da, exact asta voiam și eu să spun, d’oh!]”

Paranteză: un feature foarte simpatic al aplicației este acela că poți să redenumești senzorii cum te taie capul. De exemplu, by the power vested in him, husband i-a botezat pe toți. Senzorul de inundație era arca lui Naie, senzorul de fum – Smokey, senzorul de uși și ferestre – Sf. Petru, senzorul de mișcare – Sauron’s eye… and so on.

Mecanismul de împrietenire post configurare în app a senzorilor cu tata-lor este absolut intuitiv. Îi apropii de el pe rând, fizic așa, cam cum se joacă Iepu’ cu tata arici și baby arici. Camera se configurează și ea în aplicație, conectata fiind în prima fază prin fir, apoi mutând-o pe WiFi tot din interfața de administrare.

orange smart home_2

Capitolul 2: Scenariile

“Păi și acum ce facem?”, a întrebat devoratoarea de tehnologie.

“Ne bucurăm de rezultatele muncii depuse”, a spus stăpânul tehnologiei, oferind din poinier ofrande zilnice devoratoarei, also known as “scenarii”. Aparent, să ai o casă inteligentă te obligă să fii și tu inteligent. Trebuie să imaginezi scenarii de funcționare a tuturor jucăriilor așa încât să-ți faci viața ta de locatar mai ușoară. Pornești de la nevoi. De exemplu:

  • Motan uitat în dulap. Da, se întâmplă, deoarece acest ninja îmblănit care este Pufix are prostul obicei de a se furișa în șifonier la o simplă luare de bluză. Nu o dată l-am lăsat ferecat la rufe curate și asta este, desigur, foarte neplăcut pentru toate părțile implicate. Drept care un scenariu testat de noi a fost punerea în șifonier a senzorului de mișcare, cu indicație clar configurată în app să ne dea alertă dacă ceva mișcă. [Singurul catch e să ai o pisică mișcătoare, ceea ce nu e întotdeauna cazul motanului nostru, exagerat de puturos și renumit în cartier pentru nap-urile lui de zece ore.] La testare s-a, din fericire, foit, așa că am primit imediat alertă pe telefon, gen “alo, mizerabililor, let me out of here!”
  • Copil lăsat acasă cu o bunică prea de treabă se zgâiește la teve. Da, și asta se întâmplă. De unde știm? Păi pentru că am pus camera video în living și ne-am delectat vreo câteva zile analizând obiceiurile de consum ale copilului, în sensul că am văzut cum o consumă pe bunica până când aceasta, de disperare, o lasă să-și facă damblalele animate mai mult decât prevăd noile legi ale parenthood-ului, conform cărora, dacă îmi dați voie să divaghez o tură, o astfel de gestionare improprie a timpului unui copil de cinci ani necesită arestarea numaidecât și judecarea aspră a părintelui la tribunalul autoproclamat al comitetului pentru părințenie electronică fină. Revenind. Ce am făcut practic a fost să conectăm televizorul la priza inteligentă și să-l oprim remote atunci când vedeam pe cameră că se exagerează grav cu desenele. Și pentru că fie-mea e mai inteligentă decât casa inteligentă, a văzut imediat legătura și s-a pus pe făcut bezele în cameră. “Tati, te iubesc, ești cel mai bun tată, dă-mi drumul la desene, te roooog!” Deci așa.
  • Placa de păr uitată în priză. Poate fi, practic, orice aparat electrocasnic care funcționează cu curent electric. De-ăla care îți dă fiori pe șira spinării când ești în trafic mid way între casă și serviciu și începi să te întrebi dacă ai, gen, scos fierul din priză. În orice astfel de situație, dacă aparatul este conectat la priza inteligentă, poți tăia de pe telefon alimentarea cu curent a acestuia și pe urmă poți sta absolut liniștit că nu ai dat foc la casă. Ceea ce, dacă ar fi să fie, ai afla oricum, pentru că ai instalat și senzorul de fum.

Cum spuneam mai sus, cu Orange Smart Home poți fi oricât de creativ în definirea scenariilor sau poți merge pe alerte simple. Senzorul de uși/ferestre te poate alerta că ai lăsat ceva deschis când pleci de acasă sau că, doamne ferește, în timp ce tu erai la Bansko la ski, cineva ți-a deschis ușa să-ți ude plantele pe care nu le ai. Senzorul de fum și temperatură te anunță că ai ars uleiul, sau, în caz de mai doamne ferește, că arde casa. Senzorul de inundație plasat strategic în baie țipă dacă, să zicem, mașina de spălat evacuează pe jos (ceea ce, by the way, se poate întâmpla atunci când bagi în ea cinci perechi de converși și o sticlă de dero lichid). În tandem cu priza inteligentă, se poate scrie un scenariu prin care în caz de inundație se oprește alimentarea cu curent a unui aparat electrocasnic. Asta mi se pare super util.

Camerei noi i-am găsit utilitate de nanny cam, dar mă gândesc că se poate folosi și pentru altceva decât spionaj domestic. Mă gândesc, dar nu-mi vine nicio idee 🙂

Capitolul 3: Concluziile mele

După aproape două luni de când avem Orange Smart Home, aș vrea să vă pot spune că m-am împrietenit cu tehnologia, însă adevărul e că nu am avut nevoie. Treaba e atât de simplă că nu-ți trebuie epic tech skills ca să faci mișcarea cu casa cea deșteaptă. Instalarea îți ia maxim o oră dacă nu te prea pricepi, mai puțin dacă ești tech nerd. Iar odată configurat sistemul, cu scenariile aferente, totul devine business as usual. Numai că, mai mult decât de obicei, poți sta liniștit. Că nu e nimeni în casa ta când tu știi că nu ar trebui să fie, că o pana de curent bine plasată nu o să-ți prăjească cele mai prețioase aparate, conectate la priza inteligentă (god, aș vrea ca toate prizele din casa noastră să fie de-alea smart!), că vestea că e inundație îți vine de la telefon și nu de la vecin. Și așa mai departe.

Capitolul 4: Care e treaba și cât costă ea

După faza inițială de testare cu utilizatori mai mult sau mai puțin atehnici, soluția integrată Orange Smart Home este acum disponibilă în magazine. Pachetul poate fi achiziționat printr-un abonament lunar de 15 euro, pe o perioadă de doi ani.

Soluția Orange Smart Home poate fi personalizată cu senzorii doriți, în funcție de nevoile fiecăruia. Pachetul de bază conține doi senzori la alegere, un dispozitiv central la care aceștia sunt conectați, un SIM de date mobile, notificări nelimitate pe e-mail și SMS și acces la aplicația Orange Smart Home ce permite monitorizarea și controlul casei. El poate fi completat cu senzori suplimentari, ce pot fi achiziționați separat:

  • Senzor pentru ușă/fereastră – 29 euro
  • Senzor de fum – 39 euro
  • Senzor de inundație – 39 euro
  • Senzor de mișcare – 39 euro
  • Priză inteligentă – 39 euro
  • Cameră Wi-Fi – 69 euro

Pentru mai multe detalii despre Orange Smart Home, intrați pe orange.ro/smarthome.

Comment » | life, publicitate, reviews

trei idei de garnitură pentru sfânta friptură

December 18th, 2015 — 9:52am

trei garnituri

Că de Crăciun mâncăm porc, asta se știe. Dar ce punem lângă el, aia e șmecheria. Sunteți in the mood pentru aroganța supremă? Ce ziceți de trei garnituri care NU sunt cartofi? Pentru că sfatul absolut și universal pentru orice om care vrea să facă o brânză nutrițională este “Mănâncă mai multe legume!”, la invitația Costa d’Oro vă pun sub brad trei idei, să fie.

1. Fasole verde cu usturoi.  Treaba e simplă. Se fierbe fasolea verde al dente, în apă cu sare. Se trece prin baie rece (apă cu cuburi de gheață will do), ca să rămână verde și crunchy. Se trage la tigaie cu foarte mult niște usturoi, ardei iute roșu, susan, muguri de pin, sare și piper, desigur. Am ales pentru garnitura asta uleiul Costa d’Oro OMEGA 3, o combinație de varii uleiuri vegetale, numai bună pentru gătit pe foc.

2. Salată de morcovi cu merișoare. Nici măcar un pic de foc nu a fost folosit pentru acest combo delicios, cu morcovi tăiați bastonașe, merișoare, nuci, ceapa verde, pătrunjel și coajă rasă de lămâie. Pentru dressing aveți nevoie de ulei (eu am folosit extravirginul Costa d’Oro de măsline), zeamă de lămâie, zeamă de portocală, rozmarin proaspăt, tocat fin, sare, piper și un strop de miere.

3. Salată cu radicchio, sfeclă, mere și dressing de muștar. Pretty self explanatory 🙂 Se montează direct pe farfurie, din mix de frunze verzi, sfeclă roșie, coaptă în prealabil, felii de măr dulce, roșii cherry, nuci, șalotă (tocată mărunt sau solzi, cum preferați) și un dressing confecționat din ulei (am folosit fructatul Costa d’Oro L’Integrale), muștar de Dijon, sare, piper, mac și zeamă de lămâie.

Hai că se poate, zău!

Sărbători lejere, cu legume și Costa d’Oro! 🙂

gama

 

 

3 comments » | publicitate

un moment numai pentru mine

November 20th, 2015 — 10:11am

doncafe green activeOchii i se rotunjesc, umezi. Îi simt frica în glas. Mâinile reci se lipesc pătimaș de ceașca fierbinte. Mintea ei râșnește: “Cucoană, tu nu înțelegi, să-ți explic. Nu știu când e dimineața ta, dar a mea începe la 6 și 17 minute. În fiecare zi. Îi aud pașii mici pe parchet, deschid ochii, ai ei mă privesc cu mirarea specifică vârstei, de la o distanță de maxim un centimetru. Mamamamamama, trezește-te, azi trebuie să ajung mai devreme la grădi, că trebuie să iau sandalele Ilincăi, să i le aduc acasă, că e răcită și mama ei nu o lasă la grădi, și eu trebuie să-i iau sandalele, mama, hai, mama, trezește-te, vreau un cranț cu unt, mama, vreau un ponei de jucărie în mărime naturală, mama, și o păpușă care se face brioșă și o cheamă Capcheic… Mă dau jos din pat. Fu, fu, fuuuu. Respiră, hai, respiră, îmi zic mie. Hai să-ți alegi ținuta, îi zic ei. Asta o s-o țină ocupată vreo cinci minute, dacă am noroc. Îmi iau cana și mă poziționez strategic în fața ferestrei deschise. Sorb cu nesaț. Simt cum fiecare celulă din corpul meu se trezește sub mângâierea caldă a cafelei, măi măi. Timpul pare că stă pe loc o clipită, apoi vine rostogol peste mine, peste toate. Tic tac, tic tac. Cursa contra cronometru începe acum. Deschid șifonierul. Înșfac perechea mea preferată de blugi, mă înghesui în ei mai ceva ca în tramvaiul 41 la oră de vârf, diseară o să am urmă de nasture de pantalon în burtă, dar nu-i nimic, că oricum n-o să am foarte mult timp să mă gândesc la asta. Cu o mână scot feliile de pâine din prăjitor, cu cealaltă îi împletesc ei cozi, mi-ar mai trebui o mână, dar, fatalitate, nu am. Ia rucsacul, ia geanta de laptop, nu uita încărcătorul de telefon, ai luat cheile?, șervețele de nas nu mai avem?, să punem pe listă!, hai, acum, toată lumea, ține liftul mama, vreau să mă uit în oglinda mare din hol, ui ui, ce drăguță-s! Și așa mai departe, știi? Înțelegi acum de ce nu poți să-mi iei cafeaua? Ăsta e momentul meu. Un moment numai pentru mine…”

Își drege glasul și… “Voiam să-ți mai spun că eu obișnuiesc să beau cafea dimineața… e ok? Am putea păstra cafeaua?”
_

Cea mai mare teamă a celor care vin la food coaching din dorința de a se scutura de niște kilograme în plus este aceea că nu vor mai putea bea cafea. Îi lămuresc numaidecât că nu-i nevoie de un asemenea sacrificiu și văd cum le revine culoarea în obraji. Cu toții avem nevoie de momentul nostru, iar întâmplarea face că momentul nostru vine adesea într-o cană, e aromat, fierbinte și plin de energie vitală. Grație Doncafé Green Active, momentul meu conține de acum și extract de cafea verde. Cafeaua verde este o cafea crudă, neprăjită, cu un conținut de antioxidanți de zece ori mai mare decât acela al variantei ei prăjite. Acești antioxidanți sunt băieții buni ai micronutrienților, așa că o cafea bogată în polifenoli, care mai și activează metabolismul, vine la pachet cu supliment de bucurie. Alături de exerciții fizice regulate și o alimentație echilibrată, consumul unei căni de Doncafé Green Active asigură o stare de bine și se integrează perfect unui stil de viață sănătos.

_

Articol apărut în numărul de noiembrie al revistei BBC Good Food România. 

Foto: Good Food

2 comments » | publicitate

bună ziua, nu vă supărați, #savoareagreciei aveți?

September 28th, 2015 — 8:05am

LagoFS

Ceea ce o să vă spun acum o să vină ca un șoc. S’teți pregătiți? Here it goes: o iubesc pe Grecia și pe toată mâncarea ei! Știu, este groaznic. De cum începe toamna gri și, practic, până la prima înfiripare mai serioasă de raze de soare, nu mă gândesc decât cum să fac să-mi mișc iar fizicul în direcția generală a insulei mici din Egee, unde mi-am lăsat în 2009 o bucată de inimă, să fie. Așa că orice pretext de conversație în jurul raiului pe pământ care este, este bine primit. În București nu am găsit până acum un restaurant grecesc autentic, care să mă facă să uit unde sunt. Calamarul congelat pe care ți-l servesc tavernele grecești, dar românești, e gumat ca galoșii lu’ tataie. Pâinea nu-i întotdeauna ce trebuie, ceapa e iute și parcă nici feta nu-i ca de la mama ei. Și dacă tot se face că la restaurantele cu pricina nu am nici măcar marea la picioare în timp ce mozolesc felia de feliată la pungă în niște fake tarama, nu mai bine stau eu acasă și-o pun de-un platouaș?

Branza feta

Conveniently, începând din 28 septembrie și până pe 4 octombrie, la Lidl este Săptămâna Grecească. Ceea ce înseamnă că iar mâncăm cu găleata (no kidding, are 1 kg) iaurt grecesc natural (peste care se impun cu larghețe mierea de cimbru și niscai nuci de soi), brânză halloumi (pe grătar, în loc de carne, cu suratele (vitrege) tabbouleh, dintr-o altă bucătărie etnică, ce să-i faci), brânză feta de bună calitate, telemea de capră, în saramură, tzatziki-ul leneșului (gata asamblat, la cutiuță, pentru serile alea când să speli un castravete ți se pare vis urât), baklavale și, desigur, berea tradițională a grecilor, aia care nu este Mythos, ci este Fix. În varianta ei brună, much appreciated de băutorii de gen (don’t look at me, I’m a premium lager kinda’ gal).

Am răsfoit cu nesaț catalogul și treaba e că mai sunt și alte chestiuni delicioase prin el, le descoperiți voi la fața locului, de azi încolo în toate magazinele Lidl.

Hai că vă las cu o rețetă de sezon, gata cât ai zice καλή όρεξη!

SALATĂ DE ORZO CU NUCI, MĂR, MUGURI DE PIN ȘI HALLOUMI

Pentru cca 4 porții o să aveți nevoie să măsurați în crud o cană jumate de orzo (sunt niște paste mici mici). Fierbeti treaba asta în apă cu puțină sare. Scurgeți. Mozoliți micropastele cu ulei de măsline de calitate și vedeți să fie din belșug. Prăjiți apoi niste miez de nucă nouă și niște muguri de pin, într-o tigaie în care ați picurat un strop de ulei de măsline, o mână de fulgi de ardei iute și un cățel de usturoi zdrobit. Amestecați pastele cu nucile. Grătăriți lejer brânza halloumi și adăugați-o în salata de paste, tăiată bucăți potrivite. Finalizați cu felii de măr tomnatic, dulce, cu coajă roșie. Și poate cu nițel oregano și-un zvâc de piper proaspăt măcinat.

(Paranteză: Dacă tot măcinați piperul pe loc, make sure că nu-l măcinați extra fin. Zic asta pentru că am văzut restaurante cu pretenții care setează râșnițele pe mic mic și pe urmă te întreabă pompos dacă vrei “fresh piper”, în timp ce-ți împrăștie din farfurie până-n sinusuri pulberea pe care bine mersi ți-o cumpărai la plic. Piperul măcinat mare dă textură și aromă și viață lucrurilor peste care se suprapune, ăla măcinat până la moarte e numai bun, dar pentru carnea de chiftele :p)

S-aveți poftă și, cum ar veni, savoarea Greciei să fie cu voi 🙂

1 comment » | publicitate

Grecia, țara pe care o simt

July 20th, 2015 — 2:48pm

Lefkes

Când au aflat că plec în vacanță în Grecia, oamenii de la Olympus Dairy mi-au aruncat-o la plasă. Cică să vin eu înapoi (de n-aș mai fi venit!) și să vă povestesc ce e aia, pentru mine, experiență autentic grecească. Nu-mi propun neapărat să vă fac poftă de Grecia. Doar vreau să împărtășesc. Dacă din schimbul ăsta de energie rămâneți totuși cu o băluță în colțul gurii, mergeți pe fir până la finalul postării și aflați cum puteți ajunge în Grecia mâncând iaurt grecesc Olympus

_

Grecia și eu ne-am cunoscut în 2006. Eu aveam 27 de ani neîmpliniți, ea avea circa… 3206!? A fost dragoste la prima vedere. Mă trimisese compania pentru care lucram într-un trainig la Atena și primul lucru pe care mi-l amintesc e valul de căldură lipicioasă care m-a pocnit frontal când m-am dat jos din taxi în fața hotelului. Ai zice că ăsta e un lucru rău, dar mie îmi place căldura lipicioasă, pentru că înseamnă, dincolo de orice sămânță de îndoială, că e vară. Și eu iubesc vara, ce să vezi. Îmi mai amintesc că târam absentă pe trotuar cel-mai-mare-troller-care-a-fost-vreodată când cu colțul ochiului am văzut o pată portocalie. Am întors capul și vârful meu de nas s-a lipit de o micro-portocală. Și atunci m-am gândit pentru prima oară că mi-ar plăcea să trăiesc în țara în care portocalele, și deci nu dudele mozoloitoare – bale mov pe parbriz, sunt decorul firesc. Altfel, mi s-a părut Atena fucking huge! O metropolă amestecată, cu miros discret de flori de leandru, mare sărată și gunoi. Nimic nu m-a deranjat. Mi-am dorit să nu mai plec.

Am plecat cu juma de inimă, pe cealaltă lăsând-o înfiptă într-un gard înfășurat pe teatrul în care se juca în nocturnă o tragedie. Într-o limbă pe care nu o știam, dar mi-era așa de familiara că am simțit numaidecât cum îmi țâșnesc din ochi lacrimi de emoție.

Adevărul e că ajutat la desprinderea mea mai facilă de Atena și faptul că făcusem o toxiinfecție alimentară de la sandvișul cu somon, același în fiecare zi, pe care mi-l serviseră ăia la training timp de cinci zile consecutiv. Nici azi nu pot să mănânc somon afumat din cauza asta.

Trei ani au trecut până să ne mai vedem eu și ea. Între timp descoperisem Londra și mi se părea că nu mai vreau să merg nicăieri altudeva, niciodată. În vara lui 2009, instigați de niște prieteni care știau rostul Greciei insulare, ne-am hotărât să ne petrecem luna de miere într-o insulă din Cyclade care nu era nici Mykonos, nici Santorini. Era Paros. Și era departe cu fras, doua zile cu mașina și barca, via Salonic. Salonic. OMG, Salonic. Cât de mult frumos e în Salonic? Suficient de frumos încât să mă sucesc ca o parașută continentală. Brusc nu mai voiam să mă mut la Atena, voiam să mă detașez de tot temporar în orașul în care toate străzile duc la mare. Nu o să vă zic cum mi-a plăcut în Paros în 2009. O să vă zic doar că timp de șase ani am tot visat umed despre cum o să mă întorc acolo. Și că anul ăsta am făcut-o, în sfârșit, cu amintirile erecte și peste măsură de gonflate. Drept care și cu groaza că ceea ce aveam să găsesc acolo ar fi putut să-mi înșele așteptările onirice recurente din ultimii șase (6) ani. Ceea ce am găsit acolo a fost asta:

Lolantonis Beach Paros

În zilele care vin o să vă povestesc tot soiul de tehnicalități despre Paros, care e treaba, cum ajungi, unde stai, ce mănânci, cam CÂT de awesome e, de-astea. Dar acum aș vrea să închideți ochii și să vă imaginați în degrade toate nuanțele de albastru știute vreodată. Imaginați-va apoi că întinderea asta albastră se mișcă. Are o viață a ei, mii de spume albe hipnotice în care, dacă te uiți suficient de mult timp, îți vezi propria viața desfășurată pe fast forward, până când ajungi la capătul ei știut și atunci poți să pui pauză. Poți atunci să nu te mai gândești la nimic. Poți doar să simți. Stropi microscopici de apă, pulverizați în fața ta ce ține contră vântului. Sare pe buze. Pe tine cu sare pe buze. Pe tine și pe ale tale. Incandescența, afară, dar mai ales înăuntru.

apus de soare in Naoussa

Asta e Grecia pentru mine. O stare. De bine. De tot binele pământului. De aia m-am întors. De-aia o iubesc. Grecia e țara pe care o SIMT, desăvârșită în fel și chip. Nu zic, autentica experiență grecească o avea și în cazul meu ceva de-a face cu marea, cu mâncarea, cu briza, cu oamenii, cu casele lor albe cu oblon albastru și acoperiș fuchsia, cu porturi și bărci, cu plajele păzite de munți mici, cu nisipul lor marmorat sau vulcanic, cu liniște ziua și haos noaptea, cu muiat pielicica în apă strălucitoare sub Calea Lactee, cu excese de tot soiul urmate de zăcut decadent, cu lipsa grijii de mâine și așa mai foarte departe. Dar cel mai mult și cel mai mult are de-a face cu mine. Grecia e locul sub cer în care mă simt pe mine, cel mai bine.

_

iaurt grecesc olympus

Olympus aduce mai  aproape țara  de origine a  iaurtului  grecesc,  prin  promoția  care  se desfășoară până pe data de 30 iulie 2015. Dacă mâncați iaurt grecesc Olympus, e simplu. Intrați pe http://promotie.olympusdairy.ro faceți acolo niște înregistrare și poate bunghiți o vacanță de vis  în Grecia  tradițională.  

Regulamentul  complet  al  campaniei e aici: www.olympusdairy.ro, dar și pe pagina oficială de Facebook Olympus IaurtGrecesc: https://www.facebook.com/OlympusIaurtGrecesc. Eu m-aș mai duce odată anul ăsta, ce să zic… 🙂 Baftă!

2 comments » | publicitate

dacă mesele ar putea vorbi

May 24th, 2015 — 9:58am

daca mesele ar putea vorbi

2008: În cutie, în cutie, în cutie e frumosss. Da da! Ups, cine mă zgâlțâie? Și ce e lumina asta? Crap! Bucăți m-au făcut. O, dar ce casă frumoasă. Și nouă. Și băieții ăștia cine-s? Par de treabă așa, ce să zic. Hai că m-au montat. În sufragerie, în sufragerie e frumosss. În sufragerie e mai frumos decât în cutie. Șuap șuap.

Mai târziu în anul ăla: Well hello, doamnelor, how you doin’ 😉 (Sunt un tip, v-ați prins, da?) Hai, toate farfuriile să vină la mine. Doar voi două? Aha, deci nu avem musafiri. Sunt doar ăștia doi de locuiesc în casă. Da mă, știu că sunt stăpânii. Da, încerc să fiu plin de respect. Hai pe bune, mie chiar îmi place de ei, dar aș vrea să mai vină niște lume, sincer. Adică look at me, sunt ditamai masa. Aflați că mă și extind. La nevoie, mă fac de doișpe persoane. Yep, știu, este foarte foarte cool. Ui, dar ce călduțe sunteți. Ce-aveți pe voi? Ce? Pui? Pui la cuptor? Awesome!!! (sunt un tip entuziast, deh;))

Și mai târziu: Alo, ce ? Cine? Fată, ești toată peste mine, nu mai văd nimic. Ce? Față de masă ai zis? Păi eu sunt masa. Deci, cum ar veni, tu ești fața mea? Păi nice to meet you, măi față. Auzi, dar nu poți să te boțești și tu oleacă? Măcar la un colț asa? Hai că poți! Yes, you can! Ah, mult mai bine! Văd ceva cu periferica. Oai, mamă, câte farfuriiiiiiiiiii! Acum precis avem musafiri! Ladies, gents, bine-ați venit. Sigur că da, puteți să vă lățiți cu coatele all over me. Bunele maniere sunt so overrated! Da, normal că sunt sarcastic. Hai, jos mânuțele de pe mine și să mâncăm civilizat, da? Copănele FTW!

Mai târziu în seara aia: Of, strânge-m-aș! Sunt epuizat! E fain cu musafiri, dar parcă tot mai fain e când sunt doar cu ai mei. Familia mea. El și ea. Awww, group hug! Cred că am dezvoltat sentimente.

2009, 20 iulie, fix, ora 6 dimineața: Hai frățică, cum să mă treziți la ora asta? Care-a aprins lumina? Nu, pe bune, e prea devreme pentru mic dejun. Ah, și ce, dacă-s resturi de la nunta voastră, that makes it ok? Nu, deci NU încercați să mă mituiți cu sarmale. That never works :p Ok, I’ll take that back: that ALWAYS works! Da’… ce vorbiți voi acolo? Ceeee? Plecați? Păi și eu? Poate nu înțelegeți… Nu se poate să plecați. Nu. Deci exclus. Nu mă lăsați cu ele, nu cu ele, vă rogggggggggggggg! Blană, peste tot doar blană. O să mă escaladeze fără jenă. O sa se tăvălească pe mine și o să mă lingă și nuuuu, nu nu, nu nu nu… Don’t go 🙁 Of, și ați plecat 🙁

2009, cândva în septembrie: Ce e chestia asta udă? În casă nu plouă. Deci ce-ar putea fi? Lacrimi, gen? Ceva rău trebuie că s-a întâmplat. Hush hush, fată, uite, poți să plângi pe mine când vrei tu. Nici nu trebuie să mă ștergi. E doar apă. Da, e doar apă. Doar apă, auzi!

2010: WTF? Au! Mă doare! Ce-a fost asta? Nu știu decât că s-a auzit o pârâitură sinistră și pe urma, bang! Mă simt murdar și lovit. Ceee? A căzut tavanul? Cum așa ceva? Aww, și acum stăpâna își face griji pentru mine. Păi asta e drăguț. Sincer, pentru asta sunt dispus să o tolerez și pe doamna mai în vârstă care calcă rufe pe mine. Deși ar trebui să-i fie și ei FOARTE clar că NU sunt masă de călcat. În fine, cred că-s ceva rude, EA… îi zice “mama”.

2011: Srsly, dude, what’s with the “oaaaa, oaaaa, oaaaaa”?!? Mai schimbăm și noi placa? Ah, ce interesant, mă înțelegi… Hmm… Auzisem eu că micile persoane vorbesc toate limbile, dar zău că n-am crezut. Lorelai? Ce nume frumos. Eu sunt Bjursta. Să fim prieteni, zici? Păi da, sigur, nu m-ar deranja să am cu cine să mai schimb și eu o vorbă. Până când înveți limba lor, poți să vorbești cu mine. Da, știu că te doare burtica, I’m sorry 🙁 Dar uite, îți zice old man Bjursta, și asta o să treacă.

2011, mai pe la Paște: Știi că e masă în familie atunci când fața de masă NU e călcată. E simplu, pe bune. Mă rog, asta și faptul că nu mă deranjează când își pun coatele pe mine.

Revelion 2012: Pe bune… iar nu plecați nicăieri de Revelion? Hai, băieți, mai ieșiți și voi din casă! Am eu grijă de Lorelai, parol! Puneți voi pe mine scoica ei și pe urmă plecați și pe urmă eu și ea putem să schimbăm povești de când eram amândoi la cutie. Nu? Bine, treaba voastră. Salată boeuf să fie. De boeuf, dar cu pui.

Boardgame night: Băi nene, nu vă mai ofticați, că jur că acuș mă burzuluiesc la voi de vă cad toate trenulețele!

Fried chicken extravaganza, pierdută în cronologie: Văleleu, atâta prăjeală n-a văzut neam de neamul meu. Bietul aragaz e distrus. Plânge de un ceas. Cu sughițuri. I-am zis să stea calm, că o să-l curețe. Mereu ne curăță. Până la urmă.

Revelion 2014: No așe, vedeți că se poate?! Hai că rămân eu cu Iepu și cu bunica, oai mama, ce-o să ne distrăm. Partea cea mai bună e că ele se culcă devreme. Și pe urmă putem să încingem și noi petrecerea mobilelor. Nu că eu aș fi o mobilă, să ne înțelegem. Eu sunt MASA!

Present day: Nu, nu poze, sub nicio formă. Adică, sincer, look at me. Nu mai sunt cel neted care-am fost. Ați plâns pe mine. Ați vărsat și cealaltă apă, aia care vine de la chiuvetă, nu din ochi. De vin nici nu mai zic. Una mică și creață m-a colorat cu carioca în locuri unde nu credeam că se poate. Hai lasă, cucoană, poți să pui o poză veche cu mine, de când eram young and beautiful:D Da, mă, și eu te iubesc.

_

Dacă mesele ar putea vorbi… O provocare Agricola Bacău – Creator de poftă. A ta ce povești ar spune? Să dăm cărțile pe… masă 🙂 Pentru inspirație, o să las aici noul spot Agricola.

1 comment » | publicitate

joia iberică a lui Lidl. adică sfârșitul aventurii. sau partea a doua. aia în care noi mâncâm foarte mult. și bem, dar nu prea mult.

April 25th, 2015 — 6:33pm

saptamana iberica

“A fost odată o fată care nu fusese niciodată în Spania. Și ea s-a costumat în tutu roșu și s-a dus să se măscărească în parcare la Lidl sâmbătă pe la prânz. Și toată lumea se uita la ea. Și avea un cârnat din care mușca pofticios. Și pe urmă s-a dus acasă să scrie. Și pe urmă au chemat-o la o petrecere. Și acolo era Violeta. Și era o masa mare, plină cu mâncare. Delicioooos! Sfârșit.”

Cam așa ar suna povestea dacă ar fi una din poveștile alea pe care ni le zice Iepu la culcare (că da, mai nou ne zice ea noua povești, cool, nu :-)?). Mă rog, ideea eeste că după ce am lansat către voi săptămâna trecută invitația Lidl (șiți, aia în care voi ziceați ce bunătăți spaniole and such vă cheamă, iar eu alegeam pe cineva care să mă însoțească la eventul intitulat de mine în capul meu Joi Boy Oh Boy), am luat-o de o aripă pe cititoarea Violeta, fată de super comitet, și amândouă ne-am prezentat joi dimineață pe Strada Negustori Nr. 26 (dați voi un search pe Google dacă vreți să aflați care casă – cea mai dragă casă, cu ce grădină – cea mai mișto grădină, sub gutui – cel mai sfătos gutui, se întâmplă la numărul ăsta). Ce urma să se petreacă aici, nu ne era nici nouă foarte clar. Știam că vom purta roșu, că vom degusta bunătăți din Săptămâna iberică a lui Lidl și că ne  vom trage în poze frumoase, în timp ce dădeam pe gât shot-uri mâncam porcește aveam o conversație foarte inteligentă.

Bun. La fața locului, zarvă mare. Niște băieți bloggeri, numai voie bună, lăsaseră deja posterității mărturie imaginea lor în costume cu iz de paso doble așa. Urmam noi, fetele. Care, pe principiul from rags to riches, ne-am dat de trei ori peste cap și din niște fete în blugi rupți și adidași, cu sangre nu îndeajuns de afectat de două espresso back to back, ne-am transformat pe loc în niște mujeres caliente și cam înțolite, fără nicio altă treabă decât distracția, că na, așa cică o ard ăia în Spania 🙂 Violeta, mai curajoasă decât mine, s-a înfipt într-un outfit mucho spectaculos. Eu m-am înfipt în niște chorizo, preferând o rochie mai conservatoare, deși roșie. În apărarea mea, îmi scosesem din dulap platformele mele de ocazie, cumpărate de la reduceri cu fabuloasa sumă de 100 de lei (gotta love my big feet câteodată, ce să zic :-)).

doua fete

După ce fotograful a imortalizat femeile din noi cu strigătura bine cunoscută “colorata mâine-i gata!” (some things never change), ne-am mutat noi frumușel pe terasă, unde ne-am imortalizat singure cu câte un shot de tequila, deoarece am confundat Spania cu Mexic. O eroare mică transcontinentală, pentru care ne cerem mii de scuze.

După aia am mâncat, practic. Degusteria asta insolentă de la Sol&Mar nu s-a lăsat fără urmări. Ca să fie clar, mâine, dis de dimineață, am de gând mă duc la Lidl (căci până acum nu am apucat, ocupată fiind să răsfoiesc ghidul de conversație în limba spaniolă), ca să mă aprovizionez negreșit cu paella, chorizo, brânză Manchego, creveți și un Desertul Diavolului – nuga spaniolă care este TO DIE FOR!

Nuș ce să mai zic pe subiect decât că a fost o zi mișto tare, că Violeta e cool și ne-am super distrat împreună și că de fiecare dată când unul din brandurile mele preferate face o activare simpatică, pe fun, umor și relaxare, mă felicit pentru alegerea făcută (poți să fii o echipă profesionistă și fără să te iei pe tine foarte, dar foarte în serios, two thumbs up, Golin & Lidl).

Până pe 3 mai găsiți în magazine lucrușoarele astea delicioase pe care le vedeți în poze, hurry up, să nu rămâneți fără. Săptămâna iberică rocks on, iar aici puteți viziona un nou episod din “telenovela” Lidl (true story :-)).

Hasta la vista, baby!

Comment » | publicitate

când eram eu în Spania, dar doar în capul meu. o provocare Lidl.

April 18th, 2015 — 6:07pm

fun in parcare
LIDL: Naie, ai fost vreodată în Spania?
Eu: Ntz.
LIDL: Vrei să te duci?
Eu: Păi da, desigur.
LIDL: Dar să știi că tre’ să dai frâu liber imaginației.
Eu: Noroc că am.

Ei, vă dați seama că nu a fost fix așa 🙂 Nu vă mai plictisesc acum cu detalii, doar vă zic că atunci când a venit provocarea caliente de la LIDL, eu având, default, în sangre, un cârnat chorizo (ñam ñam), am zis: Desafío aceptado! Which is Spanish for Challenge accepted!, știți – cineva și-a făcut temele :-).

Așa. Și pentru că noi, aici, la fabrica easy peasy, luăm provocările foarte în serios, m-am hotărât să îmi ofer în această frumoasă dimineață de primăvară o experiență cu adevărat… iberică. Vestido în hanoracul de duminică și cu spiritele foarte sus, am împachetat frumos scăunelul roșu pliant, pliantul LIDL cu Săptămâna iberică și un tutu împrumutat de la Iepu’, și mi-am luat potecuța către LIDL, ca să gusto și gura mea niște bunătăți de origine. Numai că, după ce am stat la o coadă lungă formată din mine și prietenii mei imaginari, am văzut în pliant că de-abia din 20 abril intră în schemă fiesta culinară Sol&Mar, cu paella, șuncă Serrano Gran Reserva, gazpacho, tortilla, brânza Manchego, creveții, iubițelul chorizo și, mă rog, încă 545 de alte chestiuni ultra delicioase care se vând la LIDL în Săptămâna iberică. Și ca să nu trec toată situația la capitolul pierderi, am improvizat o ședință foto neprofesionistă, cu titlul “Tengo peasy fácil en playa de estacionamiento”. Adică gen easy peasy, cea mai tare din parcare.

După cum se vede, nu m-am descurcat chiar foarte… spaniol așa. Din fericire pentru noi toți, joi, pe 23 aprilie, are loc un eveniment de degustación organizat de LIDL, la care întâmplare vom mânca (foarte mult) și un fotograf (def. om ciudat care, dintr-un motiv de asemenea ciudat, face poze cu aparatul, NU cu iPhone-ul) va scoate la iveală la mujer din noi, de pe sub țoale roșii și machiaj profesionist. Prin noi înțeleg eu (cum altfel, moț:-)) și o cititoare care o să-mi spună aicișa sau pe facebook care e felul ei de mâncare preferat, gustat în Spania cea adevărată, sau măcar în Spania din capul ei. La mine e easy peasy, I heart paella. Șiiiiii gambas al ajillo. Și, desigur, migas de ce-o fi.  Și huevos rotos. Și paella, am zis paella?

Paella

PE SCURT: Hai să-mi ziceți și voi ce vă face cu ochiul din vitrina cu jamon, iar pe 21 vă zic eu cine e my plus one la marele dezmăț culinar cu poze martor, ce se întâmplă joi într-o celebră grădină cu gutui din București. Mâncăm, povestim, ne ferchezuim, ne pozăm în timp ce mâncăm, pe urmă mâncăm și pe urmă mâncăm, știți. Lăsați un comment dacă vreți să ne cunoaștem mai bine în contextul unei super experiențe oferite de LIDL Romania.

Continuará… Cum ar veni, to be continued.

_

Săptămâna iberică se întâmplă la LIDL, între 20 aprilie și 3 mai. 

21 comments » | publicitate

sfânta pauză de masă

November 6th, 2014 — 12:36pm

la masa

Până anul ăsta, am lucrat mostly în corporații, lucru deloc rău, dacă mă întrebați pe mine. Și chiar și azi, la mai bine de juma de an de când mi-am luat buh-bye, buh-bye now, de la, nu-i așa, siguranța zilei de mâine, mă gândesc din când în când cu nostalgie la vremurile alea când aveam all sorts of perks si subvenții, cum ar fi, bunăoară, tichetele de masă.

Acum câteva zile am intrat în vorbe cu niște oameni de la Edenred, compania care a inventat tichetele de masă TicketRestaurant®. Așa am aflat despre studiul comisionat de ei către GfK, studiu din care reies lucruri despre obiceiurile alimentare ale angajaților români. Foarte interesantă treabă. La unele dintre concluzii mă așteptam. Ca fostă corporatistă ce mă aflu, știu exact cum e să nu poți (sau să nu-ți vină) să-ți iei pauza de masă. Știu cum e să îți întorci, o dată pe an, tastatura cu susul în jos și din ce rezultă să hrănești un ditai stolul de porumbei. Și mai știu că în foarte multe situații nu e un matter de lipsă de alternativă, cât un matter de opțiune personală. E mai degrabă o lipsă de commitment al omului față de el însuși, cu care mă întâlnesc destul de frecvent și ca food coach. Oamenii nu-și iau pauză de masă pentru că… pentru că au-treabă-și-nu-au-timp-și-se-uită-lumea-urât-la-ei-dacă-și-o-iau, și… poate și-o și iau dacă și-o iau. Sounds familiar?

Nu-mi amintesc să fi lucrat (cu o foarte scurtă excepție în economia anilor petrecuți ca angajat al unei companii), într-o structură managerială care să încurajeze pauza de masă. Așa se face că, vorba studiului, 62% din angajații intervievați de GfK spun că alocă mai puțin de 30 de minute prânzului. Mulți dintre ei mânâncă prost și mănâncă pe tastatură. O altă concluzie tristă e că 61% din angajați sar sistematic peste mic dejun. Cina, pe de altă parte, e văzută ca momentul de răsfăț alimentar al zilei. Ce înseamnă asta, în traducere liberă? Păi înseamna ca te trezești dimineața, bagi cafeaua de rigoare, you skip breakfast, mănânci firfiriu și cam prost la prânz, iar seara răvășești frigiderul. Înseamnă că nu rupi nicicum ritmul în alea opt ore de muncă. Că stai acolo în banca ta și râșnești până seara, poate bagi și niște overtime, poate nu ești nici genul de om care face 10 drumuri pe zi la watercooler (hidratarea e super importanta, btw!), iar la final de zi realizezi că te-ai zero-socializat cu colegii. Ceea ce, pe bune, e nașpa, aiurea și cam nasol.

Sunt o sumedenie de alte concluzii care reies din studiul “Masa ta ideală“, nu-s toate rele și nu o să le pomenesc pe toate, vă las să le descoperiți voi. Însă aș vrea să fac referire la una din ele, care mi s-a părut așa, foarte spot on. Și care zice că angajații români sunt din ce în ce mai preocupați de IMPACTUL ALIMENTELOR asupra stării lor generale de sănătate, dar sunt sensibil mai puțin preocupați de IMPACTUL OBICEIURILOR lor alimentare.  Altfel spus, ne preocupăm de ce băgăm în gură (which is fine, e foarte bine că e așa, deși cumva parcă și treaba asta s-a dus încet, dar sigur, înspre o psihoza de-aia strașnică, iar fostul “NOM NOM” a devenit un curat “ZOMFG, oare alimentul ăsta omoară, sau dă viață veșnică?! Îngrașă sau slăbește?!”), deci, ziceam, suntem mai atenți la ce mâncăm, dar mai puțin atenți la când, cum și cât. Acolo avem încă de lucru. Și, dacă mă întrebați pe mine, acolo e meciul. La schimbarea obiceiurilor alimentare.

Mai concret așa… Let’s see… Mă întreabă uneori câte un om cu care food coachuiesc (ewww, ce exprimare, dom’le), cu ce poate înlocui chipsurile mâncate la televizor. E ok să mănânce morcovi în loc? Cu ce să înlocuiască un litru de Cola pe zi, sau cele cinci cafeluțe sociale? Răspunsul e adesea unul dezamăgitor pentru omul care întreabă, cel puțin la prima strigare. Nu, nu e ok să ronțăi morcovi în loc de chips în fața televizorului, pentru că nu e ok să ronțăi în fața televizorului, punct. Ce vrei de fapt este sa schimbi obiceiul, nu să înlocuiești un aliment prost cu altul, fie el unul mai bun. Așa că, vedeți voi, nu e de ajuns să te frămânți să îți cumperi legume și fructe de la piață (și e fain că din ce în ce mai mulți oameni fac asta, 45% din cei intervievați în studiu). Nu e de ajuns să îți propui să mănânci mai puține alimente procesate (47% din respondenți), ca să te ferești de cancer, diabet și boli cronice. E cel puțin la fel de important să mănânci dimineața, să iei o gustare-două între mesele principale, și, ultimately, să-ți iei, ffs, pauza aia de o oră, să mănânci și tu ca omul, în tihnă, cu colegii. Nu cu o mână pe sandviș, cu alta pe telefon și cu a treia mânuță pe șoarec (oh wait…!)

Una peste alta, mă bucură inițiativa Edenred de a mobiliza oamenii să își ia la prânz o pauză adevărată și de aia m-am și băgat în supa lor (cremă). Cu Ticket Restaurant se poate plăti la prânz în majoritatea restaurantelor din proximitatea clădirilor de birouri, la mai toate cantinele și serviciile de food delivery. Și mă gândesc că pauza de prânz, luată sistematic și cu încăpățânare, indiferent de cum se uită la tine unul și altul (că da, există și specia aia de coleg care te privește ca pe un spărgător de grevă dacă îndrăznești să mesteci înainte să înghiți, percepția bizară și nefondată cum că productivitatea are legătură directă cu numărul de ore petrecute lipit de scaun și, desigur, cu capacitatea vezicii de a ține mă-car opt ore… – o ceapă degerată nu merită să dai pe părerile astea, apropo) te pot salva de la pieirea nu prin proastă alimentație, ci prin burnout și ofilire emoțională gravă.

Într-o notă mai generală, eu v-aș propune să faceți din toate mesele o prioritate. Calitatea lor, timpul pe care îl alocați pentru asta și relația pe care v-o construiți cu mâncarea contează și vă definesc. Contează pe cântar, contează la starea de bine și contează la cap. Că e greu să te simți om, și nu ultima găină din coteț, atunci când nevoile de bază (mâncat,  relaxare, somn) îți sunt negate.

Pauza de masă nu e doar prerogativul ăluia de freacă dudă. E deopotrivă dreptul și obligația noastră de oameni în toată firea, nivelul minim de commitment față de noi înșine. Că să-i dăm companiei nivelul maxim de commitment, zău, nu avem nicio greață!

7 comments » | nutritie, publicitate

si a fost atelierul de faurit meal plan-uri, cu Oly Bifidus iaurt de baut

July 1st, 2014 — 1:36pm

PicMonkey Collage1

Acum vreo doua saptamani, intr-o dimineata, va starneam sa imi ziceti ce-ati mancat pana la ora aia. Raspunsurile aveau sa fie, pentru mine cel putin, foarte interesante. Din ele aveam sa aflu ca intr-o zi ca toate zilele, la mese sau intre ele:
46% din cei care au raspuns mananca dulciuri
14% mananca mezeluri
22% mananca iaurt si 62% mananca lactate in general
– doar 12% mananca ou (that makes me sad :p)
50% mananca fructe, in general, prea multe

Cred ca daca facem o comparatie cu cum se mananca prin alte parti, stam binisor. Hell, cred ca si daca ne uitam la cum mancam fiecare dintre noi acum cativa ani, vedem ca lucrurile sunt pe un trend al decentei. Mi-as fi dorit sa nu vad mai multe mezeluri la mic dejun decat oua. Mi-as fi dorit sa vad mai multa ordine in mese si mult, mult mai putine dulciuri. Prajitura la mic dejun m-as fi bucurat sa nu vad deloc:)) Dar na, viata e grea, te scoli dimineata, te dai jos din pat to face the music si inteleg, jur ca inteleg, cum ai putea sa te impiedici cu gura intr-o tarta cu cirese. Un lucru e cert: se poate si mai rau, dar intotdeauna se poate si mai bine.

That said, sambata asta m-am vazut cu cinci dintre voi la Atelierul de faurit meal plan-uri, powered by OLY BIFIDUS IAURT DE BAUT (always a pleasure!:). Nici daca m-as fi straduit foarte tare nu cred ca as fi putut aduce impreuna la o masa cinci oameni atat de diferiti (foarte misto, cu totii:). Good job, Random, am zis eu, dupa ce ne-am cunoscut si am facut turul complet al mesei, cu autodenunturi funny pe marginea cestii de cafea. Honestly, aveam si eu un stres. Ma gandeam ca n-au sa vina oamenii, ca poate au si ei alta treaba sambata dimineata decat sa se cunoasca cu mine si cu echipa de vis Olympus. Dar au venit asa de faini si de deschisi si cu inima la ei, ca brosa in piept, ca am decis numaidecat si din nou: am cei mai misto cititori. True story.

Dupa ce ne-am impartasit fiecare backgroundul “alimentar” si culinar, cu povesti din viata, amintiri din copilarie si tot soiul de alte trivia cum ne-a venit la gura, m-am apucat sa le povestesc oamenilor una alta, doua vorbe despre principiile din spatele unicului mod corect de a manca. M-am bucurat sa constat ca stiau si ei destule. Erau preocupati de ce si cum mananca, dar manati, ca noi toti, de ratiuni avand la baza frica. Frica de boli, frica de a nu pune pe ici pe colo prin partile esentiale kilograme extra, frica de a alege din vitrina cu produse… Frica, nene. Aceasta pandemie a omului modern pus fata in fata cu industria alimentara a anului 2014, dar si cu nemilosul, stufosul si paincardul internet. De unde aflam cu totii azi ce alegeri de ieri au sa ne omoare. De unde aflam ca nutritia optima e treaba ultra mega complexa. Ca orice-am face, ceva facem pe dos. Ce sanse avem? Pai una singura. EAT REAL FOOD. Legume, fructe, nuci si seminte, lactate, oua, carne, cereale de buna calitate. Suna simplu si, guess what, chiar este.

Multi dam vina pe programul nostru, pe haosul din viata, pe vecinul de bloc si pe colegul de trafic, pe sefi scarbosi, pe iubitu’ care mananca ce vrea el si nu se ingrasa un gram, in general, pe ALTUL, pentru prajiturica cu crema, biscuitele de supermarche, merdeneaua de la metrou si covridogul de la coltul cladirii. Pe lipsa de timp mai dam vina. Ca si cand un sandvis cu sunca se face mult mai repede decat unul cu avocado. Ca si cand sa cumperi fornetti dureaza mai putin decat sa cumperi iaurt. Adevarul adevarat e ca e treaba de commitment fata de propria persoana si da, uneori, e si treaba de imaginatie.

Ei, cu timpul gustarilor sanatoase va rezolva Oly Bifidus iaurt de baut, nou lansatul, despre care am mai povestit aici. Cu imaginatia, va rezolv eu:)

Se ia o foaie de hartie si se deseneaza meal plan. Dar meal plan detaliat, in care nu scrie “salata”, ci scrie “salata de baby spanac cu naut, morcov ras, seminte usor prajite in tigaia fara ulei si dressing de iaurt cu lime, chimion, piper cayenne si menta proaspata”. Cum ar veni:)

Asta am facut noi sambata. Aplicatie practica de meal planning, pornind de la structura meselor zilei (3 pricipale si 2 gustari), si de la farfuria ideala. Mai jos, un exemplu de zi dintr-un plan oarecare, nu dam nume:))

luni

Locul iaurtului de baut intr-un plan alimentar normal e fie la gustarea 1 (singur sau impreuna cu un fruct), fie la gustarea 2 (singur sau impreuna cu o mana de nuci crude sau chiar cu niscai crackersi sau covrigei bon calite), fie la mic dejun, intr-un smoothie cu, say, seminte de in si berries, sau mozolind niste fulgi de ovaz. Oricum o dai, o nimeresti. E o alegere buna, time efficient si gustoasa, care presupune un drum la magazin o data pe saptamana si niste artimetica simpla. 7 zile, 7 sticlute. See what I mean?:)

Pe post de teasing asa, va mai spun ca noi, astia de ne-am vazut sambata, am aflat direct de la “sursa” ca urmeaza sa mai auzim anul asta de Olympus in contexte marete. Vin in gama produse pe care eu, una, le astept de mult. Nu va spun ce, ca what happens la Atelierul Oly stays la Atelierul Oly:)) Dar e de bine, trust me.

Hai ca-mi iau viteza. Ma duc sa-mi mananc gustarea de dupa-amiaza. Cine ghiceste primul ce urmeaza sa scot din posheta… ma cunoaste indeajuns de bine:)

Sa fiti sanatosi, satui si fericiti cu alegerile voastre. Cheers!

7 comments » | dieta, meal planning, publicitate

Back to top