Azi Iepu’ trece intr-o noua etapa: aceea a hainutelor de 3-6 luni. Dap, se facura trei luni, nu stiu cum si in ce fel, uneori mi se pare ca suntem asa, toti trei, dintotdeauna. Le cred acum pe mamele care-mi spuneau inainte sa nasc ca n-o sa mai stiu cum e viata fara copil, le cred la fel de bine acum pe cat ma strambam atunci a nepricepere. Si cum amintirea vietii aleia e din ce in ce mai departe, si dorul de ea e mai mic. Vedeti, cum sa va spun, mi-e scris in frunte cu carioci color “mama”. Ceea ce nu e deloc rau.

Ce vroiam sa va arat azi este tortul omleta. Nu-i pentru Iepu’, ca ea deocamdata mananca doar tort de lapte cu lapte si la mijloc lapte. Dar e ceva bun, de inseninat diminetile mohorate de iunie-ca-noiembrie.

Se ia un vas de yena rotund si se tapeteaza cu felii grasane de rosii proaspete si dulci. Peste care punem ceapa verde rondele, masline verzi – aidoma si o legatura de patrunjel tocat. Apoi vin felii de bacon perpelite in tigaie. Apoi 5 oua batute bine, cu sare si piper. Apoi – cateva felii de cascaval sau mozzarella. Nu amestecam, ca tre sa iasa straturi-straturi. Se da vasul la cuptor pana cand, intepat cu o scobitoare, tortul nu impusca zeama. Se serveste numaidecat, sau incalzit la microunde a doua zi. Cam asa.

Happy Iepu’ day!☺

… zisa si “prajitura inventata, ratata si resuscitata”

Totul a pornit de la un castron de coacaze negre, decongelate accidental. Ca doar nu era sa le arunc. Tanjeam dupa o prajitura cu crema de fructe de padure si mascarpone, ‘nyways, din cauza de Iepu’ solicitant, n-am reusit sa ma organizez intru a gasi o reteta adevarata, asa ca, pe principiul “how hard can it be?”, m-am pus de-am copt un blat pufos si alb (despre care o sa va povestesc in episodul viitor), precum si ceea ce se vroia a fi crema cu pricina.

Am bagat la blender coacazele, cu cateva linguri de zahar brun. Le-am facut piure, dupa care le-am amestecat cu un borcan de iaurt gras si cu o cutie de mascarpone. Am mai pus niste migdale maruntite, sa fi fost vreo doua maini. Si pe urma am ramas interzisa, cu ochii in vailingul cu asa zisa crema, deoarece in viata mea nu mai mancasem prajitura cu crema indigo. Something was definitely not right. Blatul iesise si el cam mic, crema era abundenta si dubioasa. Se cerea a change of plans.

Din fericire, imaginatia mea deosebita si curajul cu care iau orice decizie in bucatarie  (care nu implica folosirea cutitelor) mi-au sarit in ajutor si de data asta. Am vazut cum se deschide tavanul si cum lumina patrunde direct in vasul de mixer. Am primit revelatia si-am transformat-o intr-o prajitura  belea. Ce va fi cunoscuta de azi inainte drept “brownie cu fructe de padure in loc de ciocolata”. Iata cum.

4 oua, o ceasca de ulei, 2 cani de zahar brun, 2 cani de faina, 4 lingurite de praf de copt, 1/2 lingurita de sare si doua plicuri de zahar vanilat se amesteca aproximativ in aceasta ordine cu mixerul (nu, ouale nu se bat pana cand rezulta maioneza, ci doar nitel, cat sa se obisnuiasca). Se adauga cu o lingura de lemn crema de fructe facuta mai devreme si tinuta la frigider. Se amesteca lejer, cu lingura, nu ne dorim sa iasa chiar ceva ultra-omogen. Se coace la foc molcom, in tava asternuta cu hartie de copt.

Rezulta ceva de consistenta unui brownie, dar fara strop de cacao sau ciocolata, doar cu fructe, foarte multe fructe. Prajitura e umeda si crocanta in acelasi timp (migdale!), nu e deloc dulce, merge exemplar cu iaurt simplu si este aproximativ sanatoasa. Sunt  deosebit de incantata, iar lui Pufix… “and you thought I wouldn’t make it, mwahahahaha”. Nu pot sa cred ca dupa ani de zile in care m-am ingrijit de kilogramele lui extra in cel mai apetisant mod cu putinta, he still doesn’t trust my awesome cooking skills. As fi absolut devastata daca n-as avea gura plina. Cu prajitura. Daca intamplarea face sa aveti de risipit un castron mare de fructe de padure, stiti ce e de facut. Enjoy!

Acum ceva vreme, insarcinata cu burta la gura fiind eu, m-am apucat sa fac research pe un esantion strasnic de mame din viata mea, avida dupa raspunsul adevarat la intrebarea “de ce fac oamenii copii?”. Ca mie nu mi-era clar deloc, ceea ce era de-a dreptul ironic under the circumstances. Ma puteam gandi la 100 de motive pentru care sa-ti iei o pisica si la circa zero motive pentru care sa te reproduci.

Am colectat fel si fel de pareri, care mai de care mai pe neintelesul meu: “ca sa ai si tu un rost pe pamant”- ntz!, “sa te hranesti cu realizarile copilului”- ntz!, “viata fara copii e pustiu”- ntz!, “ca sa aiba si ala mic pe cineva cu care sa se joace”- ntz!, “ca sa aiba cine sa-ti dea o cana cu apa la batranete”, ba chiar si “nu mai stiu mama de ce, a trecut multa vreme”.

In ziua in care am botezat Iepu’, am stiut. Mi-a devenit dintr-o data foarte clar si m-am si minunat de ce simplu e de fapt. Oamenii fac copii pentru ca se vor etern indragostiti. Fac copii pentru emotia aia de natura “lichida” care ii circula up and down, din fir de par pana-n varful degetelor. Pentru lacrima aia vesnica din coltul ochiului. Pentru dorul constant din capul pieptului. E ca un drog si posibil ca nu exista pe lume altul mai tare. Iubirea asta de copil pesemne ca ne leaga cel mai bine intre cer si pamant, si toata energia se scurge si rescurge prin noi ca o taina, pana cand suntem no more. Eu asa simt. Ca de n-as fi simtit, nici nu s-ar fi povestit.

Cu aceasta epifanie la activ, imi retrag parerea cum ca toti prietenii nostri vor primi cadou de Craciun prezervative, deoarece le doresc si lor ce avem noi, adica tot ce conteaza.

Moving on la lucrurile cele pamantesti, da, am botezat Iepu’. Ne-am ales biserica dupa criteriul “sa nu o bage cu capul in apa”. Ceea ce worked out pretty well, ca a fost si cea mai frumoasa slujba de botez la care am asistat vreodata. Va recomand deci Biserica Sfantul Ioan Rusul din Drumul Taberei: preot tanar si cu har, not to mention ultra-fotogenic, cor de baieti care canta dumnezeieste, locasul sfant – aerisit si luminos. Impresionant, chiar si pentru astia ca noi, ne-dusi la biserica.

Ce sa va mai zic, mi-a dat Dumnezeu cel mai cuminte copil eva’, niciun picut n-a plans, ba chiar a zambit cu gura pana la urechi la toate icoanele. A pozat ca o fotomodela la camera, de ne-a umplut cu mandrie pe noi parintii.

Fairy godmother Boo a tinut-o in brate mai bine de-o ora (pe mine deja ma rupe de spate, n-as fi putut, jur!). Timp in care Iepu’ a tintuit-o cu privirea ei de elfa hipnotizanta, deoarece stiu sigur ca din zestrea ei ereditara face parte si nemasurata mea iubire pentru cea mai buna prietena pe care o poate avea cineva acum si pururi si in vecii vecilor. Cine ar fi crezut acum 17 ani cand ne-am cunoscut eu si Boo ca o sa ajunga sa recite crezul cu dictie demna de invidia Andreei Esca la botezul copilului meu facut de mine…

… in timp ce eu o sa ma smiorcai ca o apucata, gandindu-ma ca mi-a pus Dumnezeu mana in cap de-am primit nesfarsite camioane de iubire in viata asta.

Dar hai ca iar am dat-o in siropuri si acus se scoala maria sa Iepu’, de nu mai apuc sa va povestesc despre restaurant. Care altul decat Vulturul. N-am apucat sa pozez toata mancarea, ca eram asa, surescitata ca un hopa mitica diliu. Dar va povestesc cu vorbe si va arat cate ceva din meniul traditional pe care am mers. Aperitivele, partea mea preferata, au avut 450 de repere (nici nu le mai tin minte pe toate).

Cel mai tare mi-au placut icrele si vinetele, dar si rulada cu somon, cea cu pui si cea cu ciuperci.

Dupa aperitive am avut sarmale. Ca nu puteam sa nu, deoarece, se stie, la Vulturul se fac cele mai bune sarmale care nu-s facute de mama.

La felul principal fura muschi de porc umplut cu carnaciori, pulpa de pui la gratar, carnati de casa (ge-ni-ali!), cartofi cu rozmarin si salata de varza. Nu am poze, care decat… le-am mancat:p.

Ei si tortul, la insistentele mamei nebune, de bezea, cu fructe de padure, imbracat in ciocolata alba si garnisit cu iepure.

Facut la Photocake. Nu mi-a placut in mod deosebit crema de fructe, nu avea niciun gust, ar fi mers mai bine una de ciocolata. Dar macar a fost frumos.

Am stat pe terasa, ca era o zi calda si mergea cu spritz si bere. Iepu’ a fost impecabila, s-a dat din mana in mana prin bratele primitoare ale dragilor nostri prieteni, a dansat sandvis cu ma-sa si ta-su pe piesa de la nunta lor, a zambit cu gura fara dinti la toata lumea care a bagat-o in seama. Pe inserat s-a tirat acasa cu buni, iar noi ne-am restrans la o masa cu cine-a mai vrut sa ramana si ne-am veselit pana pe la unu noaptea asa, timp in care am mai bagat, off menu, cate-o salata berlineza cu paine prajita pe plita, cate-un coup jaques si apoteoticul snitel de curcan cu cartofi prajiti.

Iepu’ a primit de la Boo-care-a-fost-la-Paris un Moleskine special edition cu Micul Print, in care i-au scris cu drag prietenii nostri, ca sa aiba amintire peste ani. Caietul asta o sa “mearga” la toate aniversarile ei, o sa fie cumva jurnalul ei de copilarie scris de noi, adultii ei. Ca Iepu’ e asa, cumva, cel mai norocos copil, the precious one cum i-a zis Marius. Si toata lumea o iubeste, cum altfel?! Poate intr-o zi o sa va “citesc” din caiet, dar for now ramane secretul lui Lorelai Victoria Iepu’.

Mai sunt multumirile: Bursucu – multumesc ca te-ai lepadat de Satana, couldn’t have been easy on you:))), stii ca esti in viata noastra forever si nu de azi de ieri, we love you complet; Boo – am zis, si tu stii <3; Emilia, Dan, Marius, Mazi, Vlasci – you guys are our circle of trust <3; Printesa si ‘Iviu – nu ne stim de mult, dar nu-i asa ca ne stim? <3; Ami si Mihai – ne vedem rar, dar cand ne vedem, e parca n-am plecat niciodata, multumim <3; Maria, Robert si Mamaruta – voi sunteti ceea ce vrem sa fim when we grow up <3; familia Boo – doamna mama lui Boo, Nicoleta, Alex, Eli, Octav – acu’ you’re kinda our family too, multumim <3; familia Bursucu – Ciprian, Cristi, Bogdanel si mai ales Rufy – cea mai cool and collected mama I know – nu stiu cum sa va multumim pentru cat ne-ati ajutat, de cand aveam burta si pana n-am mai avut <3; Vlad s Anto-a-carei-zi-era-in-aceeasi-zi-dar-ea-a-venit-la-botez-totusi – love you guys <3; Beavis-si-fetele-lui-de-acasa-cu-febra, Anda si Cata-care-era-la-Tulcea – ne vedem doar la nunti, botzuri, cumetrii, dar tot sunteti cu mine de 17 ani, ceea ce e schema <3; Cristina-colega-mea-draga si Sergiu-care-ne-a-filmat-la-biserica – prieteni noi si dragi, abia astept sa jucam la nunta voastra <3; familia mama si familia Mishu – multumim ca ne-ati facut, ca ne-ati crescut si ca datorita voua, cumva, acest copil care ne umple de drag exista azi <3.

Inchei spunandu-va ca pozele cele frumoase, va prindeti voi numaidecat de care zic, sunt facute de Dan Petru, pe care vreti, va promit, sa-l aveti cu voi la evenimentele importante din vietile voastre.

www.danpetru.com/blog

Un like pe facebook if you please: http://www.facebook.com/DanPetru.Photography

Phew! Gata! Am zis tot. Va doresc sa va fie inima plina dupa cum mi-e mie azi. Si in plus fata de asta, va doresc weekend fain, cu racoare.

Suntem aici, toate bune, nici nu stiu cum a trecut o saptamana fara sa va scriu ceva, orishice. CrisD ma intreba daca mai mancam, go figure! Adevarul e ca se intampla viata cu noi si pe langa noi si-am ramas in urma cu povestile. Asa-i ca va era dor de mine?:)) Ia sa vedeeem.

Saptamana trecuta am mancat la Chez Marie. Mai fusesem o data acum mai bine de juma’ de an si ramasesem cu nostalgia icrelor (tiii, ce titlu bun de roman postmodern) si-a doradei in crusta de sare, pe care nu intentionam sa le ratez nici de data asta.

Dar ma scuzati ca v-am bagat direct in subiect fara sa va povestesc ce placut e la Chez Marie pe terasa vara, mai ales daca te gasesti cu fata spre biserica anglicana de langa Gradina Icoanei…

… si daca in frapiera se raceste vinul alb, numai bun de sprit. Personalul e de poezie, rar am intalnit chelneri mai amabili. Amabilitatea costa, asa ca nu va intindeti la recomandari de vinuri cu ei, caci riscati o gaura serioasa in buzunar. Mai bine luati o berea casei, foarte mult buna, am inteles ca e produsa de Tuborg special pentru Chez Marie si deloc nu strica unei seri calduroase de vara.

In scopul unei relatari cat mai fidele, sa stiti ca mi-am bagat botul si in farfuriile altora. Iata ce am aflat pentru voi:

Salata de vinete – excelenta. Salata caprese – not so much. In loc de busuioc proaspat e un pesto soios. Mult mai buna e aia de la Vapiano, zau!

Am mai gustat dintr-o salata cu piept de rata care nu m-a dat pe spate, din prajitura cu mere pe care si-a comandat-o Mishu nu am apucat nici macar un pic:p, in schimb…

… fondantul de ciocolata pe care l-a comandat Boo este to die for, iar mie nici macar nu-mi place ciocolata! Fondantul asta e o prajiturica gen brownie (a se vedea si pofti la poza de deschidere), din care tasnesc rauri de ciocolata cand o strapungi cu lingura. Langa ea sade o cupa de inghetata, care se amesteca perfect cu ciocolata lichida. Leshin de placere cand imi aduc aminte. Si ma gandesc ca abia astept un encore la Chez Marie ca sa iau si eu fondant, pesemne la anul, caci restaurantul e asa pricy, ca nu ma vad accesandu-l prea des.

Cam asa despre Chez Marie. Sper ca v-am redeschis apretitul cu asta, dar ce-mi doresc eu de fapt e sa va povestesc despre botezul lui Iepu’ the precious, am tot amanat pentru ca inca nu mi-au venit pozele de la Dan, dar ma tem ca persoana mea asa de lesne autoimpresionabila nu se poate contine de Iepu’-drag si nestavilite porniri materne de-alea grave, asa ca urmeaza o relatare siropoasa, din care o sa aflati, intre altele, de ce fac oamenii copii. Un lucru pe care mi-as fi dorit sa il inteleg si eu inainte sa il fac pe-al meu, dar e cu adevarat imposibil acest lucru.

Mama ce mi-a placut pestele asta! O sa va bag direct in subiect, ca ma grabesc. Vine Bogdana sa ma vada, cu tot cu Raducu, asa ca o sa avem de povestit o groaza si nu vreau sa va las sa va treaca de ora pranzului fara ceva beaucoup de slurpity slurp slurp (of, Boo e la Paris si I miss her terribly! inchid paranteza:). So: faceti somonul cum va place. Eu l-am azvarlit din congelator direct in aburitor. Pe urma am fiert niste fettuccine, care, nu imi dau seama de ce, imi plac mai mult decat tagliatellele, desi par a fi acelasi lucru. Pe fettuccinele astea le-am mermelit intr-o tigaie cu niste ulei de masline, sare de mare si o mana de chilli. Le-am scos pe farfurile si in aceeasi tigaie am prajit lejer pestele pre-aburit. Pana aici, nimic deosebit.

Acum si partea interesanta – sosul. Sau topping-ul, sau nush cum sa-i spun, ca nu e lichid ca un sos, deci denumirea asta nu mi se pare inspirata. Pai am pus in micul meu robot, infailibil si imposibil de trait fara, o mana de marar, una de patrunjel, ceapa verde, usturoi verde, masline verzi umplute cu migdale, capere, o lingurita de mustar, zeama de la o jumatate de lamaie si niscaiva ulei de masline. A iesit o (un?) salsa verde to die for!

Am mozolit cu pasta asta verde somonul si pastele. Am piperat proaspat. Am mancat cu mare, mare bucurie in suflet, si stiti ca eu nu ma omor dupa peste. Asa tare mi-a placut, ca am repetat figura cu salsa verde si a doua zi, (fara marar, dar cu menta instead), de data asta am folosit pasta verde ca dressing pentru o salata de rosii si castraveti. De dragul adevarului literar si artistic, marturisesc ca langa salata cu pricina s-a odihnit si o bucata de ceafa de porc fragezita indelung la cuptor, dupa cum si niste cartofi noi inabusiti cu usturoi.

Weekend fain la toata lumea!

Da, mai, stiu, sunt cea mai norocoasa. Cum zicea si Ada, e mare chestie sa ai prieteni care vin sa-ti faca prajituri and such, sau daca nu le fac, vin sa ti le aduca (Zu, inca mai balesc dupa prajitura aia geniala cu cafea de la Chocolat!). Nu mai zic ca stau si departe, unde-a-ntarcat dracu balaia, colt cu cuca macaii, deci efortul e mare. Pai daca pana acum ma invidiati, cand o sa va spun ca mi-a gatit o printesa (Printesa), cred ca n-o sa ma mai suportati deloc de-atata rasfat. Totusi, “ma risc”, ca vreau musai sa aflati si voi despre aceasta descoperire epocala – bruscheta roz cu ridichi.

Nici in o mie de ani nu m-as fi gandit ca ridichile se pot cali. Mi se parea ca-s de pus la salata si cam atat. Ei bine, noroc ca printesa urbana, umblata cum e ea (ca tocmai ce-a atins 100 de restaurante testate pe pielea si papilele ei si povestite apoi pe blog), a mancat la Villa Rodizio minunatiile de bruschete cu ridichi si-apoi mi le replicat si mie, in mod cu totul si cu totul de aur, chiar aici, in bucataria mea. 

Se fac asa: ridichile se dau pe razatoare. Se calesc in ulei de masline. Se sting cu zeama de lamaie. Se scurg. Se astern pe felii de bagheta frecate in prealabil cu usturoi. Se acopera cu mozzarella si se dau la cuptor pana se topeste branza. Apetisant ca la balamuc si complet roz (da, asta se intampla cu ridichile cand le calesti, devin roz cu totul). Pe cat de simplu suna, pe atat de supercalifragilistic este. Va rog sa incercati! Pentru mine e “curat” revelatia anului, de mult n-am mai dat peste ceva de mancare care sa ma suprinda intr-atat si intr-atat de placut. Enjoy!

Acu’ vreo 12 ani, cand eram nemaritata si locuiam la mama, descopeream si eu, ca orisice tanara speranta intr-ale cratitei, cum sa fac una si-alta prin bucatarie. Pe vremea aia ma dadeam pe mirc (remember? – dinozaurul chat-urilor!), sub pseudonimul “intentia”, de care eram foarte mandra. Le ziceam tuturor ca “intentia conteaza”. Da, eram din cale afara de smechera, notJ. Stiam sa fac un singur fel de mancare – un orez cu legume. Pe care l-am botezat orez “intentia”, desigur. Habar nu aveam pe-atunci ce e aia mancare chinezeasca, si nici nu cred ca pusesem piciorul in foarte multe carciumi, asa ca tre’ sa recunosc ca aveam ceva intuitie. Iar tata ma incuraja cel mai tare, saracu’ de el, ce de farfurii de orez “intentia” a mai mancat pana a invatat mirobolanta fiica sa mai faca si alte alea.

Pai orezul asta se facea asa: se fierbea o punguta de Uncle Ben’s (aparuse orezul la punga, ce tare!), se scurgea bine. Se punea in tigaie niste ulei (de-ala ordinar, nu va ganditi ca de masline), se perpeleau in el niste ceapa tocata si ceva legume (ce se gasea prin casa, de regula ardei gras, mazare, uneori porumb, cand nu mi-era lene – morcov ras…), se adauga orezul fiert si mai la coada un ou. Se pipera ca la balamuc, ca lui tata ii placea cu piper.

Desigur ca de-atunci a trecut o vesnicie. Multe lucruri s-au schimbat. Cam toate. Si orezul cu legume nu mai e nimic special. Si nici tata nu mai e. Dar ramane amintirea piperata a unor vremuri pe care le-as strange la piept cand mi-e greu, daca as sti cum.

Mi s-a pus pata pe caprese, da’ rau! Am mancat acu’o saptamana or so la Vapiano unul care mi s-a parut genial. Bulgarele de mozzarella – asa cum trebuie, rosiile – cherry dulci, busuiocul proaspat, rupt de pe vrej sub ochii mei…  Ce mai, o nebunie! Asa mult mi-a placut ca, dupa ce am mancat unul la pranz, am mai luat unul si seara (dap, era ziua aia cand fugisem de-acasa, plecata pe la 1, intoarsa pe la 11 noaptea, ah the life of a young “lauza”!). Anyways, cum ziceam, am mai luat si seara tot caprese, si i-am pus alaturi niste creveti buni facuti pe plita incinsa. Si, convinsa fiind ca mozzarella aia tre sa fie ceva delicatesa bengoasa, raritatea raritatilor oaia roz (by the way, mai stie cineva bancul asta cu oaia roz, ca ma tot chinui/chinuiesc(?) sa mi-l amintesc), am decis sa intreb timida la nenea care prestase salata mea ce fel de branza este aceasta. Raspunsul: un cutit in burta mea – Delaco. Delaco bai nene. Deci, da, ori eu nu mai sunt iesita din casa de mult, ori Delaco asta e chiar o mozzarela supermarketoasa ultra-decenta.

Ei, in replica la capresele de la Vapiano, am facut acasa caşprese, adica o caprese cu caş bun si dulce de la sibienii din piata. Cu ulei de masline extravirgin, oteti balsamic si un praf de piper proaspat macinat. Cu paine, ca nu pot gol. 

Asta mancare de vara nenica, nu infama bucata de carne de vaca pe care am gatit-o ieri cu pretul somnului meu si-al unei temperaturi decente in casa. Despre aia va povestesc eu poate alta data, ca nici nu e mult de zis I guess.

Voi ce salate mai mancati? Haideti, va rog, nu ma ajutati si pe mine sa go green?

draga Iepu’,

iti scriu de prima ta “ziua copilului” si promit sa fac asta in fiecare an for the rest of my life. daca citesti aceste randuri, inseamna ca am supravietuit cu totii apocalipsei din 2012 si mai cu seama inseamna ca internetul inca ruleaza. evident, sunt cu un pas inaintea tuturor, stiu absolut sigur ca, pana te faci tu mare, romgleza va fi devenit limba oficiala a romaniei, spre jelania puristilor, a nationalistilor si a altor “istilor”.

bai Iepu’ bai, n-am sa te pacalesc, sa faci copii este greu. don’t take it personally, dar viata era mult mai simpla inainte. e adevarat ca tu esti asa, infernal de draguta, ceea ce face ca eu si tati sa ne uitam la tine ca niste tampiti, sa ne scalambaim in fel si chip doar ca sa ne zambesti cu toata gura, sa-ti mirosim pampersu’ ca pe-un camp de levantica si cate si mai cate alte comportamente absolut bizare, pe care nici nu ti le mai povestesc. dar la fel de adevarat e ca, pentru venirea ta pe lume, mi-am pus pantalonasi de vergeturi si mi-am dat de pomana fosta mea viata. si-am sa-ti recunosc ceea ce niciun parinte nu recunoaste: fac pe mine de frica. se remarca urmatoarele frici: ca o sa te rostogolesti din pat cand nu sunt atenta, ca o sa te dau cu capul de chiuveta cand te spal la fund, ca n-o sa-ti placa mancarea pe care o fac, ca o sa cadem cu avionul pentru ca tu o sa vrei sa mergi la Paris in ciuda bunelor mele sfaturi (iar eu o sa te urmez, ca deh…), ca n-ai sa iubesti pisicile si-ai sa ma pui sa-ti cumpar un peste, ca ai sa te mariti cu un prost si o sa-i faci multi copii…  dar cel mai frica si mai frica pe lumea asta imi e ca n-ai sa ma iubesti.

asa ca te rog pe aceasta cale sa ma ierti ca nu sunt perfecta, ca nu stiu cum sa te cresc, ca invat pe tine lectii care devin inutile in secunda doi. ca nu stiu cum sa-ti vorbesc, ca n-am rabdare sa citesc carti de parenthood care sa faca din mine o mama mai buna. la schimb pentru aceasta ingaduinta, promit sa-ti fac intr-o zi un tort petre roman, cum m-a invatat bunica ta. de asemenea, promit sa fiu aici pentru tine, in toata splendoarea si imperfectiunea mea, atata timp cat o sa vrei asta. tu… doar sa ma iubesti.

semnat: yo’ mama cookie