Tag: life


sunday brunch la crowne plaza

January 21st, 2013 — 2:58pm

Nu am bucket list. Nu vreau sa fac 100 de lucruri nemaipomenite inainte sa mor. Vreau sa fac 100 de ani lucrurile nemaipomenite pe care le fac acum. Vreau sa traiesc 100 de vieti in nemaipomenita apropiere a omului care mi-a hotarat drumul nascandu-se. Eu asa ma gandeam ieri, de ziua lui, fara tort, si asa ma gandesc mereu cand ma gandesc pe bune la el si la noi. Dogoresc ca o soba uitata pornita de impresia ca el este totul, norocul si crema fanteziilor implinite. “Pufi”, ii zic mereu, “esti foarte frumos!” Numai ca asta e ce iese pe gura, in capul meu e mereu mai mult. De exemplu “Daca nu ai fi fost jumatatea mea, eu n-as fi fost nici un sfert din ceea ce sunt. Cum ar veni, esti chestia care, intamplandu-mi-se, face totul extraordinar, dar mai ales pe mine.” Ei da, vedeti, de-aia prefer sa-i zic ca e frumos. Si el mereu raspunde “I know!”. ‘Cause he does. Ca atunci cand i-am zis “te iubesc”, ce-am vrut sa zic era “te voi iubi vesnic barbos“. Nicio certitudine mai mare. Nicio neimplinita dorinta. Am tot.

Asa, mai. Am fost la Sunday Brunch la Crowne Plaza. Si asta clar e de povestit. A fost cam frumos, cam de pomina si cam scump. Sa incepem cu inceputul. Era ziua lui Mishu si ceva trebuia facut, undeva trebuia mers, ca sa nu stam acasa. Cu copil, catel, purcel, unde sa te duci in Bucuresti? Ei, si mi-am adus eu aminte ca mi-a povestit Elena de la Pro ca la Crowne Plaza e fabulos de bine, ca au de mancare tot ce-mi place mie maimultsimaimult, plus loc de joaca fain, generos, mochetat, cu minim hazard si baby sitter din oficiu pentru alde Iepurs. N-am stat foarte mult pe ganduri, am facut rezervare si o saptamana in cap m-am gandit numai la asta.

 

Ei, si vine duminica cea sortita exceselor alimentare. Si ajungem noi la Crowne Plaza, unde suntem frumos intampinati cu sampanie si condusi pe veranda, o camera cu sticla de jur imprejur, foarte frumos luminata, foarte proprie pentru brunch. Muzica live, prestata de un nene cu vioara si un nene cu pian, ma face sa ma simt asa, cam ca in Scent of a Woman. Frumos tare! Iepu descopera locul de joaca, eu descopar sushi bar-ul.

 

Dupa aperitivul in forma de o duzina de rolls, parca nimic nu mai intra. Hai cu crevetii si niste langustine, ca astea-s lejerissime. Da, va rog, si niste dorada cu un soi de saramura romaneasca cu rosii si usturoi on the side. Ei da, totul se termina in fata “lingoului” de foie gras. Din care un domn iti taie amabil feliute subtiri, pe care ti le asterne pe paine prajita langa un castronel cu chutney (de ceapa? de mango?). Vai mama mea, cat poate sa fie de bun! Refill si gata. Nu mai pot sa inghit nici aer. Noroc ca nu te da nimeni afara. Poti sa-ti odihnesti exagerata burta la o cafea si-o sporovaiala pana dupa 16:30. Cand si-gur intra si-o prajitura. A intrat, adica.

 

Nu m-am dus la Crowne Plaza pregatita sa “documentez”, aveam treaba, traiam viata. Dar din amintiri, va zic asa:

  • vreo sase feluri distincte de salate (mi-au sarit in ochi una asiatica, cu vita, una cu naut si una cu avocado), toate legumele crude cunoscute omului, ca sa make your own; plus dressing;
  • aperitive: fructe de mare, somon fume, terrine, quiche-uri, aspicuri, oua umplut
  • sushi bar
  • galantar cu foie gras
  • doua feluri de supa (de peste si de numaistiuce)
  • carving station cu dorada rosie si alti pestisori
  • miel cu legume
  • pachetele de curcan umplute cu branza
  • un milion patru sute de garnituri
  • wok station unde iti prepari pe loc ce vrea muschiul tau, din toate ingredientele pamantului
  • statie de facut (intruna) clatite
  • inghetata
  • dessert table cu, intre altele, cheesecake, flan, moussuri de fructe si ciocolata, crema de zahar ars, tiramisu, mini-prajituri diverse cu fructe proaspete, branza si ciocolata, eclere, mascarpone cu fructe, fantana de ciocolata… orgie.

Asa, nu pare mult cand citesti, dar cand mananci… well, altfel parca. Mi-a placut mult atmosfera, partial mi-a placut si lumea. Serviciul foarte friendly. Camera de joaca pentru copii – o idee geniala, nu s-a plictisit Iepu deloc si n-a vrut sa plecam acasa neam atunci cand s-a facut ora. Parcarea gratis. In schimb, bai nene, nush, da’ cum sa ma puna sa platesc 10 lei pentru juma de ora de wireless pe telefon? Cam silly mi s-a parut.

Una peste alta, o experienta faina. Nu de fiecare duminica, dar macar asa, o data pe an. Costa 185 de lei de fes si, zic eu, merita, nu pentru ca acasa n-ai putea manca regeste de banii astia, ci pentru ca pret de cateva ore te rupi de tot, esti intr-un fel cutie muzicala armonizata perfect, in care altcineva invarte la manivela.

In fine, pentru doamne, mame si doamne-mame, cateva famous last words: Imbracati-va frumos! Mergeti la brunch! Iubiti-va sotul chiar si atunci cand nu duce gunoiul cu zilele!

9 comments » | favorites, life, party food, reviews

god is in the detail

September 10th, 2012 — 3:25pm

Azi as fi vrut sa fac “pomana” posturilor despre vacanta noastra romaneasca, avec, ca sa nu zic “cu” dupa “…ca”, un sir lung de argumente pro Sinaia. In loc de asta, ma uit la poza pe care mi-a facut-o Mishul pe o banca in panta si ma roade un singur lucru: de ce m-am asezat asa, cu sangele-n cap? Au’ nu era, oare, ce-ar fi facut orsh’cine, sa ma pun eu frumusel invers? Voi cum v-ati fi asternut pe banca cea in deriva?

sinaia

it’s always darkest before the dawn… http://www.youtube.com/watch?v=WbN0nX61rIs

5 comments » | life

ou sont les elephants

July 26th, 2012 — 9:49am

Nu mai pot: sa fierb un ou, sa fripturesc o friptura, sa-mi suport jeleurile si respectiv sa ma uit la poze cu mine de cand eram bucata, sa ma impart intre viata, viata si viata, in general nu prea mai pot nimic. Sunt un telefon bulit, care tre sa stea mereu in priza. Ajung seara acasa, stoarsa precum rufele la centrifuga. Petrec niste timp, nu destul, nu mereu, cu Bubuletz – Cubuletz – Varul It – Iepu – Purcifer. Culcam aratarea, dupa care husband ia televizorul in brate si se iubeste cu el – mai mai, [insert nume de moderator talk show politic aici], iar eu mananc mere mici, verzi si nespalate si ma uit la Mad Men. Unde toti fumeaza tottimputottimpu, si unde nu exista femeie maritata care sa nu fie inselata in mod bestial si repetat de sotul ei, dar nici femeie nemaritata care sa nu fie putin curva. Asa. Deci da, oameni buni, asta fac eu. Nimic interesant. Nimic permanent. Stau cu starea asta scarboasa, stau cu ea si pe ea, pe principiul sanatos ca daca insist sa nu fac nimic, o sa treaca.

Despre ce mancam, aflati ca nu mare lucru. Noroc ca am un steamer nou – acesta. Cumparat duminica, dupa trei luni de research, si cu care am, deocamdata, o genuina infatuare. Care, fireste, ma astept sa treaca, mutantul aburitor (ca e mare, nene, mare rau!) avand, estimez, soarta altor atatea si-atatea aparate electrocasnice de mari dimensiuni, pe care le-am cumparat ca sa le folosesc pe post de suport de praf-trei-degetele-ca-spumele-la-bere.

Pana una alta, ma face fericita, iar asta putin nu este. S-o punem de un review, deci. Se facea ca toate aburitoarele pe care le-am mai avut eu (respectiv unul, si ala preistoric), se compuneau din niste site cu gauri dintr-un plastic usor mizerabilizabil, care se potriveau asa, una peste alta, necesitand eu maxima dibacie ca sa le pun pe pozitie. Asta nu mi-a placut niciodata. Dupa cum nu mi-a placut nici ca, daca voiam sa fac peste jos si fructe la etaj, se contaminau fructele cu putoarea pestelui. Neajuns rezolvat prin folosirea unui singur etaj si gatitul pe rand al diverselor alimente. Mult timp, niste nervi. Ei. Cand si-a dat vechea scula obstescul sfarsit (o gaseam intr-o balta dupa fiecare utilizare, cred ca se crapase ceva pe la demisol), am zis ca nu mai poate fi amanata investitia intr-un steamer nou. Devenise din moft (ca flirtam, cum v-am zis, de cateva luni cu un model mai nou de Tefal, tot asa, compact) o necesitate. Asa ca m-am dus sa iau compactul. Si pe urma l-am vazut pe acest steamer obez, cu o forma nemaintalnita, pe care initial, in research-ul meu, nu dadusem doua parale, parandu-mi-se mult prea urias si greoi. Cand am pus mana pe el, am stiu ca imi trebuie. Ce imi place la dansul:

  • Are doua cuve independente din inox (nu plastic). In  care poti gati multe si neamestecate.
  • Are o tava cu indent, la care gaurile sunt doar pe margini si in care poti face mancare cu sos (awesome pentru peste si fripturi)
  • E foarte versatil. Poti sa-i scoti toate tavile si cuvele, ramanand un singur vas mare, in care poti face, de exemplu, porumb fiert. Poti sa folosesti o cuva de inox sau pe amandoua. Poti sa folosesti tava adanca peste cuvele de inox, poti s-o folosesti doar pe aceea sau poti sa nu o folosesti deloc.
  • Are 2000 W (raposatul cred ca avea 200)

Am gatit la el asa: intr-o zi – supa crema de ardei rosu si un peste cu sos de vin si capere. Intr-o alta zi o tura de porumb (au incaput cinci stiuleti maricei), si-apoi trei feluri de mancare – intr-o ulcica – pere si nectarine pentru piure de iepure, in alta – cartofi pentru o salata, iar deasupra, in tava, o mancare de vinete cu rosii, ceapa, usturoi, ardei kapia si sos de rosii – pentru toata familia.

Ideea cu supa crema de ardei, servita rece, a plecat de la Madalin. Trebuiau sa fie ardei galbeni copti. Dar mi-era sila si lene sa coc ardeii, asa ca i-am aburit cca 35 de minute, pana cand s-au inmuiat si au fost usor de depielitat. Apoi i-am racit la gheata, i-am blenduit cu niste zeama-lor si i-am amestecat cu putin ulei de masline si niste iaurt gras. Sare, piper, et voila! De-lish!

V-as mai povesti oleaca despre porumbul “fiert” la steamer, care seamana mai mult la gust cu cel copt, nefiind gatit in supa dansului. A iesit foarte dulce, usor crunchy, si-a mers perfect cu sare si unt peste.

V-as zice si de salata mea de cartofi cu resturi de pui la vas roman. Iertati casoleta de plastic, salata a fost “pachetel” ieri.

Cartofii taiati felii au fost aburiti bine. Mi se pare esentiala manevra cu aburitul pentru cand vrei cartofi care sa se pastreze integri in salata, nu zborshiti piure-style. Asa. De calzi i-am luat si i-am amestecat cu niscaiva resturi de pui la cuptor, masline kalamata, castraveti murati, ceapa verde, patrunjel, si-un sos de mustar cu maioneza si smantana dulce. Sare, piper, alea alea. Foarte bun!

Mancarea de vinete cu rosii a fost si ea buna, mai ales dupa ce i-am pus in cap niste mozzarella si niste busuioc proaspat. Am luat vinete albe. Bune, dar pot sa traiesc si cu alea mov, care costa de patru ori mai putin.

Bai, eu atat am avut sa va arat, despre mine si noul meu prieten (12 rate prin Card Avantaj la Media Galaxy:p). Ma intorc la oile mele apatice si va doresc nicio panica! Atata timp cat exista vara, pepene si branza, nu moare nimeni de foame. Aloha!

8 comments » | every day, life, reviews

draga iepu’

June 1st, 2012 — 9:28am

draga iepu,

nu am: pantofi marimea mea noua; abdomen plat; bani de vacanta; rabdare si tutun; viata de noapte; ceasuri care nu recunosc ora 6; ponei; casa pe pamant; un set complet de parinti; iPhone 4; timp sa gatesc; timp sa mananc; timp sa scriu; in general, timp sa respir; porc zburator; MBA; livada cu visini; masina inalta; certitudini;

am: parul tau moale, inelat, pe perna mea dimineata; in suflet, o mie de vederi cu tine si cu taica-tu; cearcane;  bucuria ca esti; bucuria ca-s maica-ta; bucuria ca-i el tata tau; inima grasa cat rinoceru’; mainile tale – pansament pe toate bubele vietii; si, mai ales, impresia din ce in ce mai clara (azi, in mod special) ca nu-mi trebuie pantofi marimea mea noua; abdomen plat; bani de vacanta; rabdare si tutun; viata de noapte; ceasuri care nu recunosc ora 6; ponei; casa pe pamant; un set complet de parinti; iPhone 4; timp sa gatesc; timp sa mananc; timp sa scriu; in general, timp sa respir; porc zburator; MBA; livada cu visini; masina inalta; certitudini, atata timp cat te am pe tine.

te iubeste mama! la multi ani de 1 iunie!

(anul trecut pre vremea asta: http://easypeasy.ro/2011/06/draga-iepu)

18 comments » | life, mommy undercover, off topic

happy Paşte!

April 13th, 2012 — 8:50am

Cat de misto poa’  sa fie sentimentul asta, cand eu sunt un fir de iarba intre jde alte fire de iarba, contaminate cu verde! Fericirea e epidemica. Va doresc Paşte fericit!

5 comments » | life

munca e frumos

March 28th, 2012 — 7:18pm

siiii. a trecut o saptamana de cand sunt back in business. e foarte adevarat ca inca n-am intrat intr-un ritm, dupa cum la fel de adevarat e ca mananc in fiecare zi la pranz telemea cu rosii (uneori mai pica de la colegi un snitel sau o felie de pizza), dar, by god, munca e buna! si omul – un animal social muncitor, sau ma rog, eu ma declar asa. mi-e dor de Iepu’, normal. dar e tare tare bine sa pleci de-acasa in fiecare dimineata cu un scop si-un cap spalat. se pare ca nu s-a produs niciun damage ireparabil cat am stat acasa, desi, truth be told, un coleg mi-a zis azi ca, de cand am nascut, mi s-a injumatatit creierul:p dar eu sunt zen. zenificata. si happy. si rostuita. si coincidentally, viata a fost in ultima vreme foarte buna cu mine. ceea ce va doresc si voua.

5 comments » | life, mommy undercover, off topic

pui la capac a la 8 martie, imbogatit metaforic cu vagi urme de intelepciune a la mama din mine

March 8th, 2012 — 9:26am

Anul trecut, pe cand eram “decat” copilul gravid al mamei mele, de 8 martie am scris asa: http://easypeasy.ro/2011/03/reteta-mamei-de-pui-de-om/.

Anul asta sunt si eu mama cuiva, desi “cuiva” nu-mi zice inca pe numele meu cel nou si nici nu stie sa-mi scrie asa declaratii frumoase. Dar imi freaca palme-cazmale pe fata cand este promptata s-o iubeasca pe mama si cumva sunt precisa ca ma amusina cu bruta adoratie, de felul sentimentelor primare care te incearca in fata unui pahar cu apa rece in mijlocul desertului.

Ca sa marcam, asadar, deosebitul eveniment la care particip pentru prima data in calitate de mama-lui-Iepu-Purcifer-Bubu-Cretzofolina, am scotocit in arhiva de amintiri a familiilor noastre reunite si-am gasit acea reteta trademark a mamei-mame si mamei-soacre: puiul la capac. Ne-am dat, cum ar veni, mana peste pui, si ne-am intors fuga fuga, cu genunchii beliti de cazaturi de la Frunza si cu zoaie fericite la gura, in vremea copilariei noastre. Pe cand nu existau cuptoare electrice – uneori nici gaz nu exista – iar treaba asta cu puiul la capac constituia un motiv suficient de bun ca sa vii in casa de la joaca, fara sa te tarasca de-o maneca adultii tai cu de-a sila.

Am sa va povestesc cinstit cum s-a desfasurat tarasenia, pentru ca la sfarsit sa va cooptez in programul “paharul este pe jumatate plin”, in scop de exercitiu folositor in viata, dar mai cu seama in bucatarie. Mdeci.

 

A inceput cu eforturi predecembriste de aprovizionare, trebuia, ma intelegeti, sa recreez cat mai fidel aceasta fresca a vremurilor de mult apuse. Asa ca m-am dus dupa puiul fericit. Nu e glumeala, exista, se cheama fix asa, e produs de Agricola si este fericit pentru ca haleste porumb si locuieste confort 1. Am experimentat full frontal omorul ce inseamna sambata-la-pranz-la-cora-mega-si-auchan, pentru ca sa ajung in final, obosita si cu limba de un cot, in Real. In Real unde, fara sa mai iau cos, am intrat pe la iesire si m-am impleticit fara speranta direct la raionul de carne. Cand l-am vazut, m-am napustit. Am insfacat lighioana intr-o mana si-am tulit-o spre casa, doing the victory dance si zbierand la telefon ca o apucata de streche: Pufi, Pufi, l-am gasit! L-am gasit! L-am… Si o punga de plastic va rog.

In tot acest timp, pentru a ne spori sansele unei operatiuni de succes, Mishu a lasat la o parte orice orgoliu si a telefonat in mare taina la Cornu. Dupa o discutie ce s-a desfasurat in spatele usilor inchise, mi-a spus asa: mustarul e cheia. Parea cat se poate de serios. Asa ca am proptit puiul asupra unei cratite pe trei sferturi pline cu apa si acoperite cu capacul ei, dupa ce il mozolisem ghebos in prealabil cu mustar de Dijon, conform pretioaselor indicatii. In care mustar nu m-a lasat inima sa nu amestec si o mana de cimbru uscat.

Am realizat ca nu va fi usor cam pe cand introduceam cratita-cu-apa-cu-capac-cu-pui in cuptorul nostru electric, setat la 180 de grade pe chicken mode (sunt sigura ca nu se cheama asa, dar e modul ala care are o iconita cu un pui, deci… da). Am ales acest mod cu nesabuita incredere in uniformitatea lui, adicatelea nu m-am gandit nicio secunda ca ar putea sa se intample ce s-a intamplat. Stiam ca apa din cratita va face un mediu prietenos, numa’ bun de inabusit si copt animalu’. Acest lucru ar fi facut sa nu se intample uscarea excesiva a fericitului pui, care nu ar fi necesitat resuscitare periodica prin ejectare din cuptor si stropirea cu suc propriu. Care va sa zica.

Bineinteles, lucrurile nu s-au intamplat deloc asa. In ciuda faptului ca planul era in detaliu facut. N-au trecut nici 20 de minute si pasaroiul s-a ars zdravan pe deasupra. Explicatia fiind, fireste, ca in cuptorul cu gaz pe care-l avea mama acu’ 100 de ani, caldura venea doar de jos. Pe cand in modernul nostru cuptor, caldura (mare mon cher) impresura cu valva puiul din toate partile, si peste tot pe unde era mustar, sufla peste el flacari-flacari. Drept care a fost necesar sa scoatem cratita din cuptor. Ce presupune scoaterea din cuptor a unei cratite-cu-apa-cu-capac-cu-pui? Va spun eu. Zeama de carne din capac se imprastie, fericita precum puiul, in cuptor, pe langa cuptor si pe jos. Dupa care, zeama scursa in cuptor incepe sa se arza, scotand un fum mare si gros. Eu imi folosesc din plin acutele si zbier ca gata, no way, renunt. Dupa care, pentru ca I’m no quitter, ma intorc umila – un dihor fumegand a dezamagire, sa-mi reiau misiunea.

Este o munca de echipa. Cerem time out si ne sfatuim. Oare daca am pune cuptorul pe pizza mode? Pizza are chestii pe deasupra care nu este voie sa se arda, nu? Good plan, Buster! And by Buster I mean Mishu. Asa facem. Si mai facem ceva. Cu dibacia celor patru maini, intoarcem pe preafericitul cu susu-n jos, sa-i calmam arsura cu zeama din capac.

Chestia cu scos bagat scos bagat se mai intampla de cateva ori. De fiecare data se lasa cu arsuri si fum. Si-apoi, cand, cumva, moare toata speranta, din eforturile noastre conjugate rasare el, maretul pui la capac, perfectul echilibru intre fraged si crocant. Cam asa:

Fireste ca se poate si fara pui la capac, cred ca as fi putut trai foarte fericita si daca nu as fi facut asta niciodata. Nu simteam nevoia sa spal pe jos in bucatarie de trei ori, dintre care odata pe genunchi. M-am ales cu un mare jeg si-o mare durere de cap. Dar dupa ce-am facut curat si l-am tras pe dansul in poza…

mi-am dat seama ca daca ne-ar fi venit un musafir peste un ceas, cand va fi fost aerisita casa si pasarea crocanta ar fi tronat in miezul mesei noastre cea de toate zilele, n-ar fi stiut cu ce efort s-a intamplat totul. N-ar fi stiut ca pranzul asta, care arata so effortlessly chic, este rodul unui mare chin. Si stiti ce? Peste cativa ani, nici eu n-o sa mai stiu. Nu as mai face inca o data pui la capac, dar nadajduiesc ca va veni o vreme cand din tot chinul si imputiciunea va ramane numai impresia primei muscaturi din pielea asta aurie si perfecta, si-a dumicatului de paine muiat in sos de mustar si pasare coapta.

Garnitura sa tot fi fost un piure cu patrunjel si niste ciuperci trase la tigaie in unt.

 

Acum sa vedem daca ati prins substratul metaforic, ce a vrut sa zica poetul?;) Mai e mult pana departe?

Happy 8 martie, sa va fie de bine <3,

Mama

18 comments » | every day, life, mommy undercover, publicitate

trecut-au anii

January 10th, 2012 — 11:51pm

Acum doua veacuri si un sfert, pe cand locuiam intr-o garsoniera ingramadita, noi, doi tineri aruncati in viata cu chilotii-n vine si zestrea de la mamaie, ne-am cumparat farfurii de arcopal. Albe si lucioase. Ca asa am vrut eu. Le-am cumparat impreuna de la Gima, cu emotia cu care, precis, alti doi spuneau Da la starea civila. Pe vremea aceea nu aveau mult, dar nici nu ne trebuia. Astazi nu stiu daca le-as mai cumpara, imi par desuete. Nu pot sa nu le admir insa pentru trainicia lor, pentru luciul ala ostentativ pastrat de-a lungul anilor, in ciuda tixului, a ajaxului si a multiplelor cicluri de spalare la program intensiv. Prezinta niscaiva zgarieturi superficiale, semn ca unele cutite taie prea adanc. Cu toate astea, in bataia soarelui arata ca noi. Si nu pot sa nu le zic: bravo mai, farfurii albe, ca nu v-ati facut cioburi.

Inchei aceasta parabola invitandu-va, in cu totul alta ordine de idei, sa dati o raita pe la prietenii mei food bloggeri care participa la un concurs  foarte fain, pus la cale de Electrolux:

Inteleg ca trebuie sa le lasam un comment si un like pe pagina lor de Facebook daca ne place ce-au gatit. Lista e deschisa, o s-o later edit daca mai prind pe careva. Good luck, dragii mei <3

10 comments » | life, off topic

despre mancare, doar tangential

November 21st, 2011 — 6:03pm

Mai stiti cum glumeam mai jos, eu si blogul meu, ca doi tristi? Doi pe un balansoar, dar balansoarul cadea in cap in vagauna? Samanta de adevar este, si anume, da io cand mai scriu? Cand mai gatesc? Cand mai mananc? Foarte departe mi se par acum zilele alea in care, fara sa ma apreciez suficient pentru asta, fara sa ma pup pe cap si sa ma felicit vartos, gateam in fiecare zi pentru dimineata, la pranz si seara, faceam poze, scriam… trivialitati, s-ar zice, but boy oh boy did they make me happy. All that… gone. Timpul nu se mai livreaza in sticle de lapte, la usa in fiecare dimineata. Timpul meu s-a terminat. Si lipsa asta, resimtita furios, ca o apendicita acuta, in burta fix, ma face sa ma consider, vorba cantecului, “urata si cam proasta”.

Periodic vin in fata voastra si ma lamentez: mvai, deci daca ati sti, drag cititor, cat e de complicat, ce viata grea, ce zi scurta, ce nici 24 de ore, ce melancolia lui Peste Prajit, ce dor imi e, ba de mine, ba de voi. Si urmeaza un val de dragutzoshenii de la lumea buna care mai intra pe-aici sa stearga praful. Si-apoi iar imi propun sa fac chestii, iar imi compun kilometricele mele liste, si iar o dau cu mucii in iahnie. De ce, bai nene, de ce nu se poate si cal si magar? De ce highlightul saptamanii trecute a fost un piept de pui la gratar? Cand, ma intreb, o sa se intoarca din deplasare creierul meu ala smecher, organizat, metodic, mutant de munti, logoreea aia interesanta despre nimic si orice, oalele alea sfaraite pe foc si puterea de a ma scula dimineata si de a ma extrage din pijamalele-una-cu-pielea-de-atata-purtat-vai-ce-de… cacao. Vreodata?

Cert este ca, desi duc lipsa de energie, m-am hotarat sa va ofer un valoros insight in ce fac cand nu ma vedeti pe-aici. Pai in primul rand, canapeaua mi-a devenit al doilea fund. Cel putin in timpul saptamanii. Nu ma uit la televizor decat martea, la Vocea Romaniei. Sunt cel mai mare fan. Vreau sa castige Liviu Teodorescu si ma gandesc cum as putea sa facilitez si eu aceasta intamplare. In rest, cand doarme Iepu’, sunt atasata ombilical de produsul meu de conceptie numarul doi, grupul de mame, caruia ii dedic ce-a mai ramas nealterat din minunata mea persoana. Sunt foarte mandra de femeile astea, habar nu aveam ca-s asa de misto si asa de multe.

Weekendurile sunt pentru luat picioarele la spinare si fugit incotro vad cu ochii. Invariabil ma ratacesc la Simbio. Drept care observati in partea stanga frumosul banner care duce la pagina lor de facebook, va asigur ca nu banii, ci dragostea dementa ce le-o port, m-a facut sa-l afisez acolo, si acolo o sa zaca for a long long time. Motivata de petrecerea Andressei (btw, si pe aceasta cale, la multi ani, draga Andreea, oricine scrie pentru veverite, ratoni si pisici trebuie ca este o persoana speciala si ma bucur sa te cunosc, at last), mi-am facut deja rezervare pentru ziua mea de anul viitor si overall ma simt ca o adolescenta in diverse faze de calduri cand vorbesc despre Simbio. Simbilica. Draga. Deci sa nu ziceti de rau, ca o iau personal. Dar stiti de ce? Pentru ca locul ala are inima, puls, ii curge sange prin pereti, dar nu va ganditi la sange pe pereti, ganditi-va la, de exemplu, espresso Illy, black. Vorbeste bai nene. Vorbeste cu mine. Vorbeste si cu voi daca vreti sa-l ascultati si este mult, mult prea misto experienta asta a mea de a-l fi cunoscut, ca sa nu fac ce stiu, ce pot si in general tot ca sa-l promovez. Eu nu va vrajesc, va zic ce si cum, atat.

Bun. Deci cand nu-s cu Iepu, nu ling monitorul, nu fac gauri in canapea acasa sau la Simbio si nu ma uit la Vocea, se mai intampla sa mananc sau sa gatesc, caci, nevoia te invata, nu neaparat intotdeauna aceste experiente se suprapun. Vinerea trecuta am primit plocon de la Bucate, un ditai platoul de sarmale cu mamaliga si ardei iute murat. Asta pentru ca, acu’ ceva vreme, cand era Printesa mea poftitoare de niste sarmale bune, am aranjat cu Iepurasul si Mos Craciun si i-am impins si ei un platouas, despre care foarte frumos a scris aici. Le-am mancat pe toate. Bune bai nene, bune rau. Iata cum, lista surselor de mancat sarmale de catre pretentioasa mea gura se extinde la trei: 1. mama (best of the best nu-e-aletele-mai-bune!) 2. Bucate pe roate. 3. Vulturul. In ordinea preferintelor mele. Exceptionale toate, oricum. Diferenta fiind ca cele de la Vulturul sunt oleaca mai afumate.

Singura chestie notabila pe care am gatit-o in ultimele saptamani (adica na, ouale fierte si gratarul de pui nu se pun, imi imaginez:p), este un scaloppine de curcan cu paste galgaite in sos de smantana, ciuperci, spanac si rosii cherry. Dar despre asta intr-un post viitor, sper ca nu anul viitor.

As mai fi dananait aicisha caligrafic si mult, si bine, dar s-a trezit Iepu’ si e fiercely hungry, pentru ea chiar gatesc de trei ori pe zi, e actualmente cel mai mare fan al meu, deci chiar nu-mi permit s-o dezamagesc.

In concluzie, mai sunteti? Mai stati?

35 comments » | every day, off topic

my girl

November 4th, 2011 — 12:34am

“… si-mi dau seama ca la 20+ ne purtam our insides out, suntem plini pana la refuz de adevarurile noastre personale vii si fierbinti, care freamata nonstop sub o coaja atat de subtire, gata sa izbucneasca la orice intepatura. si in timp cumva adevarurile astea se cristalizeaza si se retrag, devin sambure, asa incat la 30+ [varsta la care, citez, “femeia e o piersica zemoasa”, i’ll keep that in mind :)], adevarul meu este probabil de dimensiunea unui sambure de caisa si invelit intr-o coaja tare tare, care on the bright side il apara de aceasta viata care ne indeasa in cutiute, insa pe de alta parte il apara si de mine care uneori am impresia ca nici nu-l mai am.”

fabrica de jucarii, noiembrie 2009

Happy birthday, Boo! Je t’aime tellement j’ai eu cette trranslated en français en utilisant Google Translate, et vous savez combien j’aime les Français. Mais pour vous, je mange un croissant tous les jours et des vagues un french toast sur les rues de Paris, oui, vous êtes ce spécial pour moi. Je suis sûr que cette traduction suce et je peux aussi bien avoir écrit dans une langue je connais, mais le fait demeure, et c’est tout ce que vous devez retenir pour cette merde, je vous le disais, tout ce que vous devez savoir est que je táime. Tu es mon Paris, my girl, my Boo.

http://www.youtube.com/watch?v=rBQ2xc6jjJs

11 comments » | boo, life, off topic

Back to top