O să mă certe Mazilu Cristina pentru acest titlu ce denotă lipsă de seriozitate, căci dintre noi două, Mazi e aia mai profi și mai serioasă. Drept care am emoții vizavi de workshop-ul nostru comun, pentru că e prima oară când facem așa o aroganță, deși s’tem prietene de mai bine de 8 ani. Buuuun. Acestea fiind zise, să vă dau câte ceva din casă. Eram într-o zi la Mazi la studio (această bucătărie minunata, cum eu nu am acasă, merde!) și îi povesteam cum că de foarte multe ori se întâmplă să aterizeze în planurile alimentare ale clienților mei rețete de pe blogul ei. Și uite așa, circa doua face palms mai târziu, se punea pe hârtie schița unui workshop în devălmășie, a cărui idee generală era că eu o sa vă învăț să mâncați, iar Mazi o să vă învețe să gatiți ce o să vă învăț eu să mâncați, adică, practic, mâncare.

Cum am ajuns de la asta la două zile de desfrâu pe plită, e lesne de înțeles daca ne cunoașteți cât de cât pe noi astea două. Cert este că ne-am dori să iasă așa, ceva legendar, de factură hedonist-educativă, pentru 12 cetățeni care simt că ar putea beneficia de holistica noastră abordare într-ale mâncatului.

Absolut, dar ABSOLUT toate detaliile despre workshop-ul din 25-26 martie se găsesc aici: http://mazilique.ro/studio/pots-plans-workshop-gatit-si-planificare-a-meselor/.

Și ca să adresăm și elefantul din cameră, atelierul e prețuit la 300 de iepuroi, echivalentul unui city break în Făinari 5, unde se întâmplă următoarele chestiuni cost-generatoare:

• Mazi pregătește un super welcome brunch care, dacă nu ați mai avut bucuria și plăcerea, să știți că bate la fund orice meniu de nuntă, fie el și fensi, prin bogația de preparate și imaginația cu care sunt executate.
• Toată mâncarea (Mazi vrea somon și berbecuț și toate nebuniile pământului), toată băutura (nu puțină) și toate ingredientele cu care cei 12 cetățeni vor găti numaroase feluri de mic dejun, prânz și cină, timp de două zile întregi, sunt incluse.
• La finalul acestui weekend, plecați cu atâta knowledge food related cât puteți duce. Aflați cum, ce, cand și cât să mâncați, învățați tehnici de gătit și numeroase rețete ușor extrapolabile.
• Workshopul este o experiență în sine, cum ziceam, un adevărat city break pe veselie și oleacă de decadență foodie, care, ca să se întâmple, necesită participarea statului român și munca susținută a mai multor oameni, de la doamna Flori care face curat până la colectivul de ‘telectuale care rezidă la frumosul studio Mazilique.
• De aceea.

Ne vedem de Buna Vestire, gen 🙂

Sâmbăta viitoare e rost de workshop nou. Ca de obicei, și de data asta o să povestim despre mâncare, ce să facem și noi 🙂 Și pentru că e ianuarie, o să stăm un picuț mai mult pe subiectul schimbării, cu iz de new year resolution, a apucăturilor noastre alimentare. Și o să vă spun, cu lux de amănunte, de ce cred eu că rezoluțiile, dietele și scopurile foarte foarte precise, nu funcționează.

Acum câteva zile, am scris la mișto acest articol, pentru că mi se luase de ostentativul feed care îmi scoate în cale numai bălării de soiul “5 alimente pe care să NU le mănânci niciodată dacă vrei să mori slab și eventual bătrân”, “cum să slăbești 5 kile în 5 zile”, “dieta care a ajutat-o pe cutărica, persoană celebră, să scape de mommy tummy” , și așa mai departe. Azi simt nevoia să mă iau mai în serios și să explic oleacă ce am cu toate aceste în aparență deosebit de utile și bine intenționate sfaturi.

Ce au ele în comun, în afară, desigur, de senzaționalul situației și insuficienta documentare, este accentul pe care îl pun pe scopul foarte precis și bine definit al slăbitului de ț kilograme, eventual în tot atâtea zile. Păi și care e problema, veți zice. Nu e normal să ai obiective? Nu de aici pornește totul? Nu te ajută ele să fii ambițios, determinat și, finalmente, successful? Ei bine, eu nu cred că te ajută, deși înțeleg că sunt un punct de pornire. De ce? Păi varianta pe scurt e că atunci când ești cu geana pe obiectivul ăsta așa formulat, nu pui energie și focus pe procesul care te duce acolo. Simplu spus, îl loc să-ți vezi de câlții tăi zilnici și să faci din ei un proces funcțional, plăcut, viabil, cu șanse să devină în niște timp o manieră automată, un obicei nou, încerci diverse soluții disparate, nelegate, nefuncționale și, cel mai adesea, neplăcute, pentru a ajunge în acel punct B, să-i zicem “minus zece kilograme”, care rămâne singura ta rațiune de a face schimbarea asta și motivul pentru care îți tot amâni fericirea, uneori și stima de sine (“o să mă simt mult mai bine cu mine DUPĂ ce slăbesc, da, atunci o să fiu fericit și not a moment sooner”).

În momentul în care înțelegi și accepți că de fapt obiectivul tău este să faci în așa fel încât experiența în sine să fie una mișto, se întâmplă să vină și rezultatele. Atunci când energia ta se duce înspre experiența de a urca muntele (însemnând asta că ai tot ce-ți trebuie la tine, că dacă rucsacul e greu, mai arunci din el două cutii de pate Bucegi, că dacă iei apă la picioare, ai șosete de schimb, că te mai oprești din când în când să miroși, gen, o floare etc.), șansele să te găsești la un moment dat în vârf sunt mult mai mari decât dacă, în numele performanței finale cu orice preț, chemi insistent un lift care nu există. Altfel spus, este diferența între a zice “vreau să mă înscriu la semimaraton în primăvară” și a zice “vreau să alerg în fiecare zi, de la ora 6 la ora 7”. Construiește-ți un sistem, fii dispus să investești în el, zilnic, ca să-l faci să fie bun cu tine, și o să-ți iasă obiectivul ăla de la care ai pornit fără să clipești, practic.

Varianta pe lung, despre cum facem să construim sistemul ăla, sâmbătă la workshop. De unde pleci cu o soluție, indiferent care ți-e problema 🙂 ana@easypeasy.ro, ca de obicei, pentru înscrieri.

Săptămâna trecută mi s-a năzărit să fac din marți 13 o zi cu totul și cu totul bună, folosindu-mă de ce prestez eu în viață ca să înveselesc ziua unor cetățeni. Așa se face că am pus la bătaie trei ceasuri (bune!) de food coaching gratuit, un sandviș călător, livrat de mine la biroul omului în pauza lui de prânz, după cum și un workshop de seară, intitulat sugestiv (mă rog :-)) “Viața ca o farfurie”. Freebee-urile s-au dat repede, dar locuri la woskhop ar mai fi. Așa că azi vă povestesc la ce m-am gândit, iar dacă subiectul vi se pare culmea intersantului, un e-mail mic la ana[at]easypeasy.ro vă poate aduce un final simpatic al unui veritabil marți 13.

Așa cum știți, eu mă ocup cu o treabă care se numește, lax, food coaching. Ce fac de fapt este să lucrez cu oameni care își doresc o schimbare în farfurie, dar nu știu de unde să o apuce. Jobul meu este să le facilitez această schimbare și să-i aduc la obiectivul lor, obiectiv pe care fiecare om îl formuleaza în felul lui, dar care, în esență și la o uitătură mai atentă, este același pentru toată lumea. Sigur, oamenii vin la food coach și spun: “vreau să slăbesc”, “vreau să mă îngraș”, “vreau să mănânc mai sănătos”, sau “ vreau să mă organizez mai bine”. Însă dacă depășim acest prim “strat” declarativ și ne ducem un pic mai jos, înțelegem repede că ceea ce își dorește fiecare astfel de cetățean cuprins de elanul schimbării este, practic, altceva decât controlul greutății sau managementul eficient al frigiderul. Omul care vine și spune “vreau să slăbesc” vrea de fapt să scape de dialogul intern permanent și inconfortabil care derivă din faptul că se simte apăsat de acele kilograme în plus. Nevoia din care răsare, uneori acut, această dorință de a schimba ceva în farfurie, nu are neapărat ceva de-a face cu ce mănâncă omul, ci cu felul în care se simte. Simplu spus, este vorba despre nevoia omului de echilibru, pace și liniște interioară.

Pornind de la ideea asta, aș vrea să vă povestesc câte ceva despre psihologia schimbării. Despre barierele cu care se confruntă orice om atunci când își propune să-și schimbe apucăturile alimentare, pentru că vorba lui Ross din Friends, “Nobody likes change” :-)) Există niște mecanisme strașnice de autosabotaj care se activează în momentul în care ne propunem să schimbăm ordinea uzuală a operațiunilor, iar ele nu sunt neapărat specifice schimbărilor în alimentație, ci pot fi ușor extrapolate în zona mai generală a oricărei schimbări majore de viață. După  ce povestim despre acele lucruri care ne pot încurca, musai aș vorbi și despre câteva lucruri care ne pot ajuta să avem o experiență plăcută cu schimbarea asta pe care noi, de bună voie, am decis să o facem.

Chiar dacă punem toate aceste treburi în contextul particular al schimbării în alimentație, paralelele cu alte situații de viață sunt lesne de făcut. Iar point-ul mai general este că indiferent care este schimbarea pe care ne-o dorim, această pregătire mentală de șantier pe care o facem înainte să ne apucăm este cel puțin la fel de importantă ca metoda pe care o vom angaja pentru schimbarea în sine. E esențial să fim în mindsetul potrivit, altfel totul va părea o corvoadă.

Mai departe o să povestim un pic și despre modelul farfuriei ideale, acela pe care îmi bazez eu planurile alimentare. Cu siguranță că unii dintre voi îl cunoașteți, o să-l recapitulăm împreună, iar apoi o să vă propun o paralelă cu viața noastră în întregimea ei. De unde și titlul, “Viața ca o farfurie” 🙂

Cam așa.

_

Workshop-ul Viața ca o farfurie se întâmplă marți, 13 octombrie, ora 18:30, în mansarda Simbio. Adresa este Str. Negustori Nr. 26. Locurile se revendica prin e-mail la ana[at]easypeasy.ro.

🙂

ANUNȚ fresh-fulger: se întâmplă din nou! Sâmbătă, 25.04, workshop despre mâncare (desigur!) și planificarea ei în viața omului. Vii îngrozit, pleci lămurit. Sau măcar sătul 🙂
Detalii dinspre mine către voi, via ana [at] easypeasy.ro. Early birds get better rates 🙂

Acum un an (și ceva), eram încă bine înșurubată într-o corporație. Mestecam, ca pe ciungă, de-alea ca mission, vision, values și habar nu aveam că pretty soon va trebui să pun niște sens, al meu personal, pe cuvintele astea goale. Adică, sincer, it’s all a big pile of crap, rareori textele care rezulta din sforțarile supraomenești ale departamentului de compuneri au vreo legătură cu realitatea și mai ales cu realitatea ălora de muncesc la întreprinderea cu valori. Nu prea e ca-n faza aia din Jerry Maguire, când se umflă biscuiții-n personajul lui Tom Cruise și scrie omul peste noapte un ditamai mission statementu’ (which, btw, gets him fired), că nu e scopul nimănui ca adevărul să fie, gen, spus.

Ei, când lucrezi  de capul tău, dar cu, totuși, oameni, e bine ca între două, say, planuri alimentare, să te mai întrebi și tu, așa… care e misiunea ta. Adică, altfel spus, nu “cine suntem noi?”, cum greșit se pune problema uneori la corporație, ci “de ce suntem?”. De ce faci ceea ce faci every day. De ce exiști în schema mai mare a lucrurilor. Încotro. După ce îți pui the right kind of questions, trebuie neapărat să treci de primul strat de răspunsuri (like “exist ca să le ofer oamenilor informații despre haleală și planuri alimentare mănușă”). Îl depășești în fugă pe Captain Obvious și ajungi la sâmbure. Moment în care devine mai clar pentru toată lumea din capul tău că misiunea ta are nimic de a face, de fapt, cu crăpelnița, vorba ambasadoarei. Și are totul de a face cu inspirația. Cu pasiunea. Cu entuziasmul molipsitor. Cu zvâcul. Informația este peste tot. Peeeste tot. Nu (doar) asta caută oamenii cu care lucrez. Oamenii (și prin asta nu înțeleg in niciun caz TOȚI oamenii) au nevoie să se simtă inspirați. Să simtă că mai e cineva acolo cu ei for the ride. Care știe una alta și e în stare să împărtășească ce știe, care iubește porcul, biscuitele Oreo și băutura carbogazoasă maro, de proveniență dubioasă, care râde zgomotos, trăiește pătimaș și e willing să-și suflece mânecuțele și să muncească la schimbarea lor cot la cot cu ei.

Poate că citind despre mine diverse (like, nush, că am făcut ceva curs de nutritie sau că am blogul cu mâncare din 2009 sau mai știu eu ce), ați fi tentați să credeți că asta mă recomandă pentru treaba cu food coachingul. În realitate, însă, eu fac  foarte bine ce fac nu neapărat pentru că am citit 456476373736 de cărți de bucate de nutriție, ci fix pentru că iubesc mâncarea (și I can totally relate to people who do), iubesc oamenii aproape la fel de mult, sunt o ființă hipersocială, empatică și, desigur, extrem extrem de amuzantă :-)))

Sâmbăta asta a fost workshop din nou. Ca de fiecare dată, am făcut un tur de masă și fiecare om a zis de ce-a venit. Să auzi că un om a venit la workshopul tău în primul rând ca să te cunoască, și apoi ca să afle despre mâncare, e acea situație aproape utopică în care misiunea, viziunea și valorile se pupă perfect cu realitatea din teren. Să auzi că o fată a plecat la 5 și ceva dimineața din orașul în care locuiește, ca să ajungă la 10 fix la workshop, e, pardon my French, o situație de “m-am ^%^*& pe mine”.

Ayways, orele sunt înaintate și plapuma mă cheamă. Nici nu aveam așa mare lucru de zis, doar că noi, aici, la fabrica easy peasy, lucrăm cu spor și bucurie și intenționăm să stay true to ourselves and our mission. Și prin noi înțeleg eu:-))

Long live porcul și mulțumesc foarte mult oamenilor super super de treabă de la Le Petit Marseillaise și Books Express, pentru că au fost la rândul lor inspirați de ceea ce fac și au dăruit tuturor participantelor la workshop lucruri simpatice și foarte folositoare.

_

PS: Prima poză din colaj – 57 de pixuri Muji numaișinumai pentru mine, deoarece cineva acolo în Berlin mă iubește. Coolest gift ever 🙂

PPS: Un food coach este un cetățean care te învață cum să mănânci corect și pe obiectivul tău, și care (in my particular case) îți face planuri alimentare săptămânale custom, care să semene cu tine, nu cu vecinul de bloc. Acestea vor conține exhaustiv tot ce vei mânca, plus niscai indicații de regie (ba o rețetă, ba un se ia, se pune, se mermelește în tigaie, ba informații prețioase gen “la Lidl găsești cel mai bun avocado”). Planurile vin la pachet cu suport pe toate căile uzuale de comunicare între oameni. Treaba nu e rocket science, so ideea de bază e ca într-un timp rezonabil să treci la faza a doua, de do it yourself. Cam așa.

Pentru cei care au deschis Facebook-ul mai târziu (sau deloc), I figured că o idee bună ar fi să povestesc puțin și aici despre noua mea apucătură – workshop-urile, în care m-am avântat cu totul de prin luna ianuarie.

Primul s-a întâmplat la biroul lui Google România. Am avut emoții crunte, că na, oamenii ăia-s așa, only the smartest kids in class :p, nu degeaba trec șapte (7) interviuri ca să ajungă acolo. Emoțiile mi-au trecut numaidecât, când m-am prins că oamenii nu-s doar smart, dar și very very cool. Discuția noastră, foarte libera și deloc formală, a avut aerul unei șuete folositoare. Adevărul e că I don’t know any other way și oricât m-aș strădui să fiu o doamnă, tot îmi scapă câte un “nașpa, aiurea, cam nasol”. Cert e că la coada experimentului workshopist, când am pășit afară, în aerul rece, cu obrajii încinși de frecușul ăla de energie între oameni, ăla care e practic motivația mea unică în tot ce fac, mă simțeam like  #thequeenofeverything. Senzație pe care am căutat să o multiplic și în luna care a urmat, de unde și cele trei workshopuri ținute cu succes (și full house) în februarie și martie. Două publice și unul corporate, la o bancă, dacă nu mă înșel, fix banca aia care mi-a emis primul meu card ever :-).

Care e treaba cu workshopurile astea? Păi întâi să tranșăm pisica: nu-s ateliere de gătit. Nu înveți să poșezi ouă, și nici cum faci să nu ți se taie maioneza. Scopul demersului este altul. Scopul e SCHIMBAREA. Workshopurile mele se adreseaza oamenilor care și-o doresc, mama ei de schimbare, dar nu știu de unde s-o apuce. Că schimbarea înseamna mâncat sănătos, slăbit sau o mai bună organizare a meselor, soluția este una și aceeași. Și e simplă. E lină. Oamenii cred ca e greu, vin cu bariere, cu valize întregi de emoții, experiențe și cunoștințe nefiltrate, iar pe mine nu mă bucură nimic mai tare decât să le văd pe toate cum cad ca piesele de domino, odată ce ei înțeleg că există o cale ușoară care îți poate aduce schimbarea pe care ți-o dorești. Discutăm despre “de la cap” și despre farfurie, învățăm ce aia meal plan, cum să facem unul bun și la ce e bun unul. Schimbăm experiențe și povești de viață, folosindu-ne cât mai mult de energia și dinamica grupului care se încropește. De fapt, asta ar fi diferența esențială între ce fac cu un om la coaching-ul one on one și ce se întâmplă la workshop. Uneori ajută să simți că, fie și doar pentru câteva ore, aparții unui grup de oameni în poveștile și problemele cărora te regăsești. Și de care te leagă, pe fun și relaxare, acest superglue pe picioare care-s… well… eu 🙂 E așa, un fel de stand up comedy, dacă vreți :-), dar cu informație valoroasă și generatoare de tot entuziasmul necesar ca să-ți iei inima în dinți și să chimbi ceva. De luni 🙂

Cam așa e treaba, pe scurt. Următoarea întâlnire cu și despre mâncare se întâmplă pe 21 martie, la Simbio (where else?!). Vă aștept cu toată bucuria și recunoștința care derivă din faptul că știu, ȘTIU eu, că o să fiu parte din schimbarea voastră.

🙂

_

Detaliile (de toate soiurile) vin către voi imediat ce vă luați inima în dinți și dați un mail pe ana [at] easypeasy.ro.

_

PS: Îi mulțumesc Cătălinei Kiss The Cook pentru the amazing photos în care ne-a tras la primul workshop public de la Simbio. Și lui mighty Cărturești pentru daruri. Și lui Mazi și Titică pentru revistele Good Food cu fața mea în ele, pe care le-am împărțit semi-narcisist tot atunci. Mă străduiesc să găsesc mereu sponsori drăguți, care să întregeasca experiența workshopului cu some sort of memorabilia din ziua Z, aia care, pentru majoritatea oamenilor prezenți, e și ziua în care ceva s-a schimbat 🙂