“Si… putem sa va punem intrebari incomode?”, am zis eu ranjind fasolele la doamna doctor Alina Condoiu, medic pediatru rezident la Spitalul Clinic de Urgenta pentru Copii „Grigore Alexandrescu” Bucuresti si consultant nutritie pediatrica. “Freca-mi-as mainile de bucurie, in sfarsit voi avea raspunsurile la tot ce ma roade!” am continuat in sinea mea. Adica na, “Este iaurtul 0% moartea?”, “De ce nu se pun de acord colegii dvs. de breasla cand e vorba de diversificarea sugarului?”, “Nu-i asa ca natural nu e tot aia cu bio?”,  “Ce se intampla cu laptele bio colectat si ramas nefolosit intr-o zi?” Si, desigur, preferata mea, de la o cititoare a blogului venita, “Auziti, e bio pe bune?”

Contextul intalnirii lui Olympus Bio cu niste mamici fabulos de informate (si slabe, si misto, si foarte destepte, si unice in felul lor!) nefiind, am considerat noi, destul de dificil pentru bietii reprezentanti ai produsului biologic, ne-am adus, care cum a putut, si produsul de conceptie. Ca sa fie treaba treaba. In teorie, kinderii aveau sa se joace frumos la etajul unu de la Ambasador Play, iar la doi aveam noi sa ne bem tihnit cafeaua si suculetul de portocale Olympus la sticla, in timp ce vorbitorul avea sa… vorbeasca. Teoretic, am zis. Ca practic, din 5 in 5, cate un omulete baga un “mmmaaaammmaaaaaaaaa!”, iar mama cu musca pe caciula zbura prin cadru cu pleata in vant si un incert “Asta cred ca e al meu!”. Daca aveti copii, stiti precis despre ce vorbesc:))

Asa. Si totusi. In ciuda intemperiilor, am reusit sa ne intelegem. Oamenii ne-au primit cu caldura si transparenta. S-au lasat torturati de vocea colectiva a mamicilor si ne-au raspuns la toate intrebarile. Eu nu ma dusesem sa ma conving, ca, stiti prea bine, believer eram deja.  Ma dusesem insa ca sa innod niste ate ramase dezlegate, ceea ce, in mare masura, am reusit. Chiar daca sunt pretty sure ca am inportunat-o nitel de doamna doctor, mi scuzi, mi scuzi. Asa.

Ne-a vorbit intai Ilias Pliatsikas, director Olympus Romania. Care mi-a confirmat ce stiam: “natural” nu inseamna “bio”. Nu exista nicio reglementare in privinta uzului acestui cuvant. Poti sa scrii linistit pe ambalajul produsului tau ca e natural, nu te cauta nimeni sa te intrebe de sanatate. Daca nu stiati, si Cola e naturala, says so on za dop. Nu zic ca produsele marketate ca “natural” sau “cu ingrediente naturale” sunt evil toate, zic doar ca “naturalul” nu e neaparat garantia calitatii unui produs. Bio, in schimb, este. Fiindca bio inseamna… well, inseamna, intre altele, ca-ti vine organismul de certificare pe nepusa masa si zice: “Ia, baieti, ce-avem noi aici? Ooo, laptic bio, ziceti? Ia aratati-mi si mie documentele. Cum care documente? Carnetul de sanatate al vacii bio, facturile cu intrari hrana bio pentru vaca bio, analizele solului bio unde paste vaca bio…” Si asa mai departe. Nu e joaca. Si nici vrajeala. Olympus s-a certificat in Austria, avand, in plus, si recomandarea Bio Romania. Poarta, pe ambalaj, simbolurile acestor organisme. Nu pentru ca romanul s-a nascut bolnav de suspiciune, ci pentru ca asa e… natural. Si legal.

Ce misto e in Grecia, m-am gandit din nou cand il ascultam pe Ilias povestind despre ce e aia iaurt la ei. Deci la greci, se poate numi “iaurt” (textual pe eticheta) numai acel produs care contine EXCLUSIV lapte si fermenti selectionati de iaurt. Orice produs care are ceva in plus, nu se poate marketa ca “iaurt”. Se va numi “preparat de iaurt cu…”. Preparat de iaurt cu fructe, sau preparat de iaurt cu cereale, sau preparat de iaurt with lots of aditivi si niste zaharel (ok, pe asta l-am inventat eu, nu exista asa ceva, nuuu!). Asta e ceva foarte misto pentru consumator. Ca nu mai poa’ sa plece la cumparat iaurt si sa se intoarca acasa cu o sacosa de junk.

Ei, si, sa zic, ultimul lucru fain pe care l-am invatat de la Ilias este ca poti evalua calitatea unui iaurt uitandu-te la continutul lui de proteine. Un iaurt bon calite are multa proteina. Multa proteina inseamna mult lapte. De aia si sunt iaurturile Oly si Olympus asa de goddam creamy. Pentru ca se fac din lapte folosit fara zgarcenie. Un iaurt mai putin calitativ inlocuieste proteina cu altceva. Ca na, e scump sa faci iaurt cu proteinele la el. Ah, si pentru ca ziceam mai sus, in chip de trivia va zic ce mi-au zis si ei mie: daca din laptele bio colectat ramane ceva nefolosit intr-o zi, si inteleg ca ramane, el se foloseste la fabricarea celorlalte sortimente Oly/Olympus. Ca doar n-or sa arunce bunatate de lapte!

Pe scurt zic sa vorbim si de 0% ala. Nu-l aveam la inima inainte de intalnirea asta si nici acum nu pot sa zic ca il salut cu caldura cand il vad pe raft, insa mi s-a explicat ca procedeul de fabricare a lui 0% este practic o concentrare mai mare a laptelui din care rezulta el, dupa ce i s-a scos toata grasimea. De aia are si mai multe, ati ghicit, proteine. Ca sa ii dea structura. Nu e singura maniera in care poti produce un iaurt 0%. E maniera scumpa si cinstita. Exista si maniera simpla in care il ingrosi cu una si cu alta. Dar mi s-a spus si cred ca nu e cazul lui Olympus 0%. So, daca haliti asa ceva, knock yourself out.

Cu doamna doctor s-a frecat mult subiectul alimentatiei copiilor, de la cele mai fragede varste si pana mai incolo. Am trecut prin toate, uitand ca plecaseram de la iaurt. Am vorbit de lapte praf versus lapte de vaca (nu, nu insistati, nu va spun la ce concluzie am ajuns), despre cresterea incidentei alergiilor la proteina laptelul de vaca si cum alimentarea copilului cu lactate bio poate contracara tendinta asta, am vorbit si despre copii mofturosi, si despre preferinta copiilor pentru iaurturile cu textura mai “curgatoare”, cum e si Olympus Bio asta (vedeti ca nu e genul tzeapan cu care v-au obisnuit grecescul sau probioticul 2%). Deci am epuizat-o pe saraca femeie, noroc ca erau pe masa fructe de sezon si iaurturi, asa ca am mancat si am prins puteri si am luat-o de la capat.

Si apoi am plecat acasa. Pam pam.

Nu stiu daca Romania traieste bio, dar stiu precis ca nu e segment mai preocupat de ce mancam decat mamele de copii. Si asta le face deopotriva cel mai bun consumator de iaurt bio si cel mai exigent. Va reusi Olympus sa le satisfaca gusturile si nevoile? Vom afla, cu siguranta, in episodul urmator. Stay tuned!

Sa simplificam:

1. Mic dejunul sa existe.
2. 1/2 din fiecare masa principala sa fie *legume*.
   
3. O gustare pe zi sa fie *fructe*. Sa existe cel putin inca o gustare.
4. Carne rosie sa fie cel mult o data pe saptamana.
5. De gatit, sa gatiti simplu.
6. Painea voastra cea de toate zilele sa fie una buna.
7. In oras sa mancati ca acasa.
8. Apa sa fie your drink of choice. 
9. Ceea ce mancati sa va placa.
10. Dimensiunea ratiei zilnice de necuviinta alimentara sa fie *trei degete*.

Ce meal plan, ce complicatenii, tineti minte *asteazece* si v-ati scos.

Mama mama mama cum e vara asta! O centrifuga in care eu eram “rufele”. O panarama emotionala sus-jos! Creieri adunati cu spaclul de pe perete, ba din cauza de fericiri explodate, ba pe motiv de bube-n feng shui… Nu stiu cum se vede de unde stati, dar de-aici e cam extrem. Fereasca sfantu’ sa ma intrebe careva “si tu ce-ai mai facut”, ca numaidecat scriu o punga de seminte de floarea soarelui. Pe care nu aveti decat sa le mestecati cum vin. Numai cojile sa le scuipati, va rog. Matur eu cand ati terminat.

instagrame cu Bubu

1. Restaurant-hotel Cumpatu’. Chelner serios, de moda veche, o idee mai impaiat decat animalele impaiate de pe pereti. Cativa clienti, si ei din acelasi film cu domnu’. Ei, la un moment dat, in linistea tulburata doar de clinchetul tacamurilor in farfurii, se aude distinct-infernal: “maaaamaaaaa, am facut caaaaachiiii, schimba-ma mama, schimba-ma de caaaachiiii, sssi ulsii fac cachi la olissa lor, cachi cachi cachi!”. Mda, fix ce-si doreste omul sa auda in timp ce mananca.
2. La copac. “Copacule, aszuta-ma! Aszuta-ma sa-i gasesc pe palintii mei… Nu ssstiu unde sunt. Aszuta-ma, copacule!”
3. Doctorita Plushica. “Deschide gula, tati […] Ooo, dinssissoii nu se simt plea bine.”

descoperiri

1. Societatea exuberanta a femeilor care s-au indragostit de Alina Nedelea la indemnul Simonei Tache, pe care deja o iubeau.

   Am citit Soseaua Catelu 42 intr-o zi jumate, la munte, pe telefon, which I hate. Pentru ca Tache mi-a facut vraji, iar Nedelea le-a continuat. Fantastic, dom’le! Must read. De cand a scris Simona despre treaba asta, s-a epuizat stocul fizic de pe elefant.ro, adica masura succesului unei carti in Romania. O mai gasiti in format electronic si pe hartie la editura All. Daca nu v-o placea, sa-mi ziceti mie Catelu. Sau Simonei, ca ea a-nceput:p

2. Oja Dior 643 Diablotine. Doamne, cum e! I love you, Dior!
3. Vila Piatra Soimului. Nu hotelul, ca pe ala il stiu de cand era mic, ci vila de langa, aia cu apartamente. Best ma, best! Pentru mers cu copilul mai ales, e rai pe pamant. Am stat intr-un apartament nou nout, curat bec, doua dormitoare + living, echipat cu tot ce trebuie si foarte affordable. Ai parc mare langa, locuri de joaca, paine si prajituri de casa, niste oameni, aceiasi de ani de zile, de-aia buni de pus la rana, a caror misiune in viata pare, la modul sincer, a fi aceea de a te face pe tine sa te simti bine. Merg la ei de cand in locul frumosului parc de acum era un mare teren viran. Si nu pot sa nu-i felicit si pe aceasta cale pentru ce-au facut acolo, pentru ca-s luminosi si curati si respectuosi fata de clientii care le calca an de an pragul. Bravo mai, bravo, zau!

scrisori

1. Un review lacrimogen pe tripadvisor.com 
2. Un tratat de conduita alimentara la plaja, pe avonconnects.com.ro
3. Niste vorbe din tort, via cookiejar.ro. “Sometimes I believe as many as six impossible things before breakfast.”

later edit: valeu, am uitat mancarea

1. Burgeri gourmet la Simbio. Numai pana la sfarsitul saptamanii ii mai gasiti.
2. Rib eye de Polonia la Marriott Steakhouse. Bun! Sau scump? Nu ma hotarasc:)) [mentiune speciala pentru dip-ul de spanac si anghinare]
3. Gulas de vita cu cuscus si papricas de pui cu galuste, la Restaurant Unguresc Alex, Sinaia. Merita benzina.
4. Supa de mazare, spaghete cu creveti si biancomangiare cu zmeura, la Cucina Sofia – Hotel International Sinaia.
5. Fondue de ciocolata, la Kuib. Tot in Sinaia, adica.

Si? Ce mai faceti voi?

Despre maniera (mai putin flatanta) in care mi-am inceput cariera de sef de clan am povestit epopeic aici. Suficient de zis ca hopul a fost trecut, iar razboiul, ah, acest cuvant urat care descrie varsare de sange de tomate, s-a pornit ghebos intre cinstiti adversari de ocazie si prieteni pe viata. Reputatia clanului spaghetelor onorabile odata stearsa la gura de sosuletz, m-am avantat in a gati ceva cu spaghete (doh!). Un last minute “branci” si pentru voi, daca va anima la un fel gandul ca ati putea castiga, via Hutton Satu Mare, un preafrumos city break in Sicilia, dupa regulile jocului succint listate aici.

Asadar, daca sunteti cu clanul Cookie si vreti in concurs, intrati degraba in aplicatia Hutton de pe fb, depuneti pe altarul ei poza unei retete cu spaghete pe care ati executat-o voi insiva, si puteti castiga excursie la mama lor de mafioti, dvd-uri cu The Godfather sau paste pentru un an (quelle idée, m-as face cat dulapul, probabil:)). Pentru inspiratie, aveti la dispozitie bibliografia easy peasy, 101 de combinatii de la Hutton, sau, de ce nu, chiar aceasta reteta de spaghetti & meatballs (clasic, nene, clasic!), pe care numaidecat o sa v-o povestesc. Cica:

1/2 kg de carne tocata (vita-porc, as zice) se amesteca avec, ca sa nu zic cu: nitica apa calda, ca ajuta la modelare, un ou, niscai rozmarin tocat, oregano, paprika dulce, sare si piper dupa gust siiiii, surpriza!, doua linguri cu varf de mustar de Dijon. De la Jamie citire, chestia cu mustarul face toti banii, va zic!

Se framanta bine compozitia si se modeleaza chiftelele. Eu nu pun paine in ele, nici cartof. Pentru reteta asta, necesit carne, nu prosteala. Denisitate, cum ar veni. Asa. Modelam chiftelele, le asternem pe un fund si le ungem cu ulei de masline pe fiecare in parte. Apoi, le bagam la frigider pana mai incolo.

Ne-apucam de sosss.

Intr-o tigaie cu pereti drepti punem la perpelit in doua linguri de ulei de masline o ceapa mare, tocata mic. O vanturam vreo cinci minute de colo colo, pana se aureste. Apoi, adaugam echivalentul zdrobit al unei capatani de usturoi, o mana de chilli flakes si una de frunze proaspete (si intregi) de busuioc.

Numaidecat venim si cu rosiile. Doua conserve de-alea de 450g will do. Plus o lingura de otet balsamic. At this point, it’s more of a juggling business, as zice. Adicatelea intr-o cratita facem sos, apa pentru spaghete fierbe in oala de langa, iar pe ochisorul numarul trei incepem a praji chiftelele. In cca patru linguri de ulei de masline, cu grija sa nu-l supraincingeti. Bine si pe toate partile, incet noi le rumenim.

De-a gata le punem pe chiftele in sos, lasandu-le sa se imprieteneasca la foc mic cu dansul, cam cat se fierb spaghetele.

Paranteza (mind the gap!): Cum se fierb spaghetele? Caredecat… simplu, veti spune! Ei da, si totusi, insist, cum? Pai:

• Aveti nevoie de un oloi mare, da’ mare rau, deoarece la fiecare 250g de spaghete va trebuie cel putin 2.5l apa. 250g de spaghete insemnand cca portia a doi cetateni care nu mananca, in general, mult.
• Apa trebuie sa clocoteasca monstruos inainte sa mostroflocim in ea pastele.
• O lingurita de sare e musai de pus in apa asta fiarta.
• Spaghetele se imerseaza stiintific in apa fiarta si sa vanturesc cu un cleste special doar la inceput, asa incat sa nu se lipeasca intre ele de prea mult drag si amidon.
• In apa in care se fierb spaghetele, NU se pune ulei de masline. Da, stiu, tentatia e mare, dar ce rezulta in urma demersului e epic fail. Pastele, separate, dar uleioase, sunt ca tziparii, sosul cel bun aluneca de pe ele de numa’. Ne, repet, NEgustos.
• Odata fierte (al dente, conform instructiunilor de pe pachet), spaghetele… sunteti pregatiti? NU se clatesc cu apa rece. Deoarece prin clatire se indeparteaza si amidonul, lipiciul care face sosul de care vorbeam mai sus sa imbrace in chip fericit fiecare spagheta/spagheata?
• Spaghetele fierte se trec prin strecuratoare, dar nu foarte temeinic. Planul nu e sa le uscam ca pe pesmeti, ci sa ramana oleaca de starchy water pe dumnealor. Ca sa, ati ghicit, se lipeasca de ele, tadaaa, sosul!
• Se agita ele presto pronto cu clestii clestilor aia, se pun in sos si se servesc fierbinti.

Paranteza over.

Revenind. Gata pasta? Gata chifteaua? Gata sosul? Pai asamblati-le pe o farfurie mare si da-i, si lupta!

Cu busuioc din glastra, totul e mai frumos. Din glastra, zic, pentru ca eu sunt moartea plantelor la ghiveci, asa ca iau rasaduri, le tin pe post de flori in vaza si le ud la radacina constiincios, cate zile or avea.

Mai mafioti mai, a fost o placere sa ma razboiesc in compania voastra. Mai sunt cateva zile in care va puteti juca. Eu sper sa castige careva din clanul nostru, iar de n-o fi asa, ce sa zic, multe spaghete vom manca, acum si, bineinteles, pururea.

“Buongiorno Signora Naie,
Aceasta e o oferta pe care n-o poti refuza. Sau desigur ca poti, insa unde ar mai fi fun-ul?”

Asa mi-au scris intr-o zi “mafiotii” de la Hutton, clan de vita veche, pasta makers de 20 de ani, din tata-n fiu. Romani de-ai nostri, nu va ganditi. De la Satu Mare. Facatori de taitei de nunta cu 8 oua in compozitie, cum facea buna de la Arad in fiece duminica, de pus in strasnica supa de gaina de curte. Ea le zicea “tashcute” – paste mici in forma de romburi, pe care le-am regasit mai apoi si in portofoliul Hutton si care mi-au dat lovitura de gratie. M-au facut, cum ar veni, la sentiment. A trebuit, vedeti, sa zic da. Asa m-am “uns” eu sef de clan peste toate spaghetele onorabile. Treaba deloc usoara, dar plina de carbohidrati satisfactii.

Ce aveam de facut in calitate de sef de clan? Pai primul lucru pe ordinea de zi era sa va duc in ispita. Sa va chem la oaste cu puterea lui “paste”. Cum aveam sa fac asta, eu plecand la Sinaia cu my very own Cosa Nostra, societatea onorabila “MamiTatiIepursBuni”? Ei, dar asta ar fi putut fi o problema pentru un mafioso din vremuri de demult, nu pentru conectatii de noi in anul de gratie 2013. Asa ca am plecat. Ajungem la Sinaia, vai ce frumos, ce aer curat, ce viata dulce. Ups! Dar unde este rucsacul cu gadgeturi? Tantanaaaa. Pentru seful clanului spaghetelor, tocmai se imputzise treaba. Cineva scrisese cu picioarele acest scenariu. Conceptul de “pe viata si pe moarte” fiindu-i complet strain, bulise plotul asa incat se filma cu live audience si publicul era pe jos de ras. Aratandu-ma cu degetul: “ahahahhaha, si-a uitat laptopul acasa, ahahahha, suckerrr!”. Mdaaa.

What to do, what to do? In onoarea care imi caracterizeaza clanul, pun mana pe telefonul cu 20% baterie (lipsa incarcator, desigur:p) si sun un prieten. Unu’ bun ma, ca la noi, la mafioti, asa e. Facem orice unul pentru altul. Chiar si un drum impromptu pana la Sinaia. Da. Facem orice. Si pe urma fumam trabuc. Asa. Sun la om si ii zic: “Dude, mai wise guy, mai one of us, I am in deep sos.” Si el zice: “Say no more, Capo!”. Nici nu apuc sa-i inchid omului, ca si aud batai la usa. “Cioc cioc cioc, sunt eu, Consigliere. Am venit sa salvez onoarea spaghetelor, pasta di tutto pasta!” And that he did, my friends. That he did. Caci datorita lui, iata, clanul nostru, la care simt, SIMT ca deja ati aderat, chiar inainte sa va povestesc despre ce e vorba (pentru ca, nu-i asa, that’s the kind of family we are, we have each others’ back and all that jazz, cine nu ar vrea sa fie parte din (p)asta?!), ziceam, clanul nostru este salvat, curat si placut uscat.

Ok, acum ca relatia noastra a inceput asa de bine, numa’ cu onoare si cinste, mergem mai departe. Si nu oricum, ci la razboi. Da, eu sunt capul spaghetelor onorabile. Si daca nu veniti cu mine, o sa sufar ca un caine. Un caine mafiot, dar necreditat. Cu cine ne luptam? Practic, nu avem concurenta. O lasagna se coace in bucataria lui Teo, Chinezu’ are ceva taiteti familisti usor de dovedit… poate doar picanteriile lui Mazi sa ne faca o problema, sau doua, sau trei. Nu aveti decat sa ma urmati, veti vedea ce e aia onoare si ce-i aia o pasta de calitate. Adica ffs, pentru noi s-a inventat AOP, aglio, olio e peperoncino, the ultimate pasta experience. Nu exista pe lume ceva mai bun. Afara de, poate, aglio, olio e gamberi. Si daca nu va convinge asta, ganditi-va numa’ ce fain e sa fii prieten cu mine. Ai parte de excursii spontane la Sinaia, asa, dupa program, cand poate te-ai fi dus si tu cu o fata in oras, la o cafea. Ah, si vezi ca mi-am uitat si periuta de dinti acasa. Da, si pasta (de dinti). Da, si pe-a lui Mishu. Si pe a lui Iepu, normal.

Haideti cu mine in clanul spaghetelor onorabile si nu o sa va simtiti niciodata singuri. Nu o sa va mai fie niciodata foame. Pentru ca spaghetele sunt cel mai fain lucru de gatit in sub zece minute si de impartit cu frati, prieteni sau iubiti. De la Doamna si Vagabondul pana la Copilul Problema 2 via GoodFellas, sunt vedetele de portofoliu ale oricarui pasta maker. Si daca stapaniti bine tehnica manuitului furculitei concomitent cu lingura, le chiar puteti manca fara sa va zoiti pana la coate:)) Ce e de facut? Pai:

• Pledge allegiance (musai!)
• Intrati in aplicatia Hutton. Jucati-va. Gatiti pasta clanului nostru. Incarcati poza. Puteti castiga o excursie in Sicilia, de unde ne tragem cu totii:)) Hai ca e easy peasy. AOP, alla’matriciana, arrabiata, bolognese, carbonara, all putanesca, sau my own personal favorite, spaghetti & meatballs, despre care mai multe o sa povestim saptamana viitoare, nom nom.
• Optional: studiati istoria onorabilului clan din care ati ales sa faceti parte. Aflati despre Hutton. Ca ii insufleteste, business-wise, traditia, pretuirea muncii si a oamenilor. Ca deservesc tot Ardealul si au ganduri sa “colonizeze” si partea asta de tara. Ca fac paste bune, de casa, cu ou sau de post. Ca folosesc fainuri bune. Ca au taitei de nunta. Ca-s mandri, dar nu ocoshi. Ca au ales sa se prezinte in masa cu aceasta campanie simpatica si inovativa, asa un mix dragut de work & play am vazut mai rar:)

Un comentariu ar fi nice, gen, suntem cu tine, oh Cookie, sef de clan de spaghete si “vai steaua ta de uituca”. Caci cand au zis in The Godfather aia cu “In Sicily, women are more dangerous than shotguns”, asta au avut in cap. Va astept in aplicatie:D