Daca se intreaba careva unde sunt, aflati ca-s disparuta in misiune. Mamicesc. In zilele bune, asta e suficient. In zilele proaste e asa din cale-afara de greu, ca mi se face pielea de gaina pe tot corpul si in gat am un nod cat oul de strut. De ce urla sefica asta la mine? Da’ io de ce sa nu dorm? Da’ io de ce tre’ sa ma operez iarasi? Da’ io de ce tre’ sa ma duc acasa cand ceilalti copii stau la joaca pana tarziu? Mi-a zis cineva recent ca eu nu las sa se vada pe blog cat de greu e sa cresti copil. Ei bine, iata, dezambiguizez chiar aicisha, sa cresti copil e al dracului de greu si uneori ti se pare ca nu o sa mai fie niciodata usor. Si-s asa de multe chestii pe care nu ti le spune nimeni despre sarcina si despre dupa-sarcina, si asa-i de babana conspiratia mamelor impecabil de fericite si impecabile in general, incat nu-ti mai vine nici tie sa deschizi gura. Dar eu o sa va zic intr-o zi, cu lux de amanunte, uite-asa, pentru ca cineva tre’ sa faca si asta. Ma rog, nu azi, pentru ca e tarziu si nici macar nu era asta postul pe care vroiam sa-l scriu, cumva am alunecat in pacat. Ah, sa nu-mi povestiti aici despre frumusetea renuntarii de sine, va rog explicit. Nu asimilez. Hai sa fie asta o ratacire de moment, din seria “this post was deleted by the author”. Eu de fapt vroiam sa va spun ca ma tin de duminica trecuta sa va povestesc cum a fost la Sinaia, unde vaca e frageda si cand respiri e aer si cand asculti e liniste, plus cate si mai cate stiaticauri. Incercam maine dimineata, caci dupa cum se poate observa cu ochiul liber, nu mi-am facut somnul de frumusete.

Fâché.

Acesta nu este a mama’s blog, stiu. Asa ca imi cer scuze de pe-acum celor care ma viziteaza cu asteptari culinare, am de gand sa-mi ingadui un post lung, detoxifiant si, sper, not totally useless, in care am sa va povestesc asa, cat de sintetic s-o putea tinand cont de nauceala ultimelor zile, cum a fost. So here it goes.

Cu o seara inainte de cezariana am fost la film, apoi am mancat ultima masa pentru urmatoarele 36 de ore. Ajunsi noi acasa, m-am scaldat in rauri de lacrimi si panica, aoleu, ce frica mi-era… Eram sigura ca o sa mor. Ma gandeam sa-i scriu lui Pufix o scrisoare, sa-i zic ca l-am iubit, alea alea. Noroc ca treaba asta cu operatia planificata e gandita cu cap: cica dupa ora 10 nu mai ai voie sa bei apa. Asa ca orice gand ai fi avut pana atunci, iti trece complet, de sete. Pana a doua zi dimineata uitasem si cum ma cheama, nu vroiam decat sa beau apa. De altfel, cred ca asta a fost si prima intrebare pe care i-am pus-o asistentei de la Euroclinic: cand pot sa beau apa, ha? Ca va rup capu’, nu va suparati.

Despre operatia de cezariana in doua vorbe: easy peasy. Mai mult nasoala si creepy decat dureroasa. Ca in sala aia de operatie sunt 15 grade C. Ca te dezbraca si te dau cu iod rece pe tot spatele. Ca anestezia nu doare foarte tare, dar dureaza al dracului de mult. Ca pe urma iti clantane dintii ca la draci pana cand scot copilul si primiesti un bine-meritat sedativ. Anyway, odata ce e gata, gata si tot disconfortul sarcinii. De-aici incolo, it only gets better. Chiar si cu dureri post-op cu tot, zic cu mana pe inima ca mi-a fost mai bine dupa decat inainte sa nasc. Pentru mine nimic nu depaseste in odiosenie sarcina. Dar na, desigur, e experienta mea subiectiva, am auzit multe femei spunand ca sarcina a fost cea mai frumoasa perioada din viata lor.

Revenind. Prima zi – totul fain frumos. Lorelai Victoria – 3,450 kg, 52 cm, scor Apgar 10, noi – so so happy. A doua zi dimineata vine o asistenta sa-mi faca “mobilizarea”. Adicatelea sa ma dea jos din pat. Ceea ce parea o idee excelenta in teorie, mai ales dupa ce mancasem prima masa in doua zile – un iaurt Danone Nutriday care, jur, imi paruse cea mai savuroasa mancare de pe lume! Buuun. Si dau sa ma ridic, si de unde credeam ca o sa zbor, ma apuca o ameteala si-o durere de nu pot sa va explic. Zice asistenta: lasati, incercam mai tarziu.

Ei, si gata, de aici incepe filmul de groaza! Intra in scena doctorita neonatolog numarul 1, sa-i zicem dr. T. Pe dumneaei in dos o doare ca abia am nascut, ca sunt labila ca toate lauzele, ca e primul meu copil (si unicul, I might add), ca nici macar nu-s pe picioarele mele, ca am inca un cateter in coloana, pe unde imi injecteaza calmante – the good stuff, ca, in fine, sunt singura in rezerva, pentru ca e dis de dimineata si inca n-a venit nimeni la mine. Nu, nu ne impresioneaza asemenea lucruri, pentru ca, aparent, pretul unei nasteri la privat nu acopera si nitica empatie. Zice dr. T: “Copilul dvs. are o problema de adaptare. Nu elimina meconiu.” Dupa care urmeaza un compendiu de posibile nenorociri pe care dr. T le listeaza meticulos, de la obstructie intestinala, la malformatii congenitale si diverse boli genetice cu nume greu de retinut. Sigur ca ar fi putut sa spuna ceva gen “Copilul nu a eliminat meconiu, ii vom face niste analize ca sa vedem de ce”. Dar asta ar fi presupus ca dincolo de competentele medicale ale dr. T, aceasta sa aiba si the human touch. Not.

La auzul proastelor vesti, mi s-au taiat picioarele pe care nici macar nu le simteam inca foarte bine. Ce sa va zic, cand stii ca puiul tau e in pericol, te “mobilizezi” de numa. In zece minute eram in picioare, cu instinctul matern mai erect decat as fi putut crede vreodata. Zburam pe holuri sa-mi vad fetita incubata, cu perfuzii in cap si-n picior, cu tub digestiv din care ii trageau cu seringa un lichid verde… Ingrozitor.

Fast forward mai departe: ni s-a spus ca urmeaza sa ramanem in spital inca sapte zile. Ca la analizele de sange a iesit proteina C cu mult peste valoarea normala, ceea ce ar indica o infectie. Ca nu se stie daca in afara de asta nu e si altceva si ca nu putem sti inca ce alte functii au fost afectate. Au inceput sa ii faca antibiotice, ecografiii, consult chirurgical, clisme peste clisme. I se spargeau vasele de sange intr-o veselie si ii mutau mereu perfuziile de colo colo, in urma lor ramanand vanatai. Iar dr. T. insista sa ne spuna de fiecare data cand i-a  mai cedat o vena.

Azi asa, maine asa, noi varza, micul bebe – chinuit cum n-ar trebui sa fie niciun copil in primele zile de viata, sau mai tarziu for that matter. Dupa care, finally, speranta. In chip de doctor bun, curajos, bland, dar voluntar, asa cum iti imaginezi ca ar trebui sa fie toti doctorii. Se numeste Mirela Radu – medic primar neonatolog. Dumneaei mi-a vindecat copilul si pentru asta s-a asigurat de eterna mea recunostinta si probabil de un loc in rai. Pentru ca dr. Radu a avut toate initiativele bune care au dus la progresul lui Lorelai. Ea a fost cea care a zis “hai sa ii bagam cu seringa pe tubul digestiv 2 ml de lapte matern, sa vedem daca ii digera” – 2 ml pentru care, by the way, am muncit mai mult si mai greu decat pentru multe, multe lucruri din viata mea. Apoi, dupa ce astia 2 ml amarati s-au “topit” in micul stomac, tot ea a zis “hai sa vedem cu 6 ml”. Si uite-asa, din 2 in 6, copilasul nostru a inceput sa primeasca si sa digere din ce in ce mai mult si mai bine. Si-ntr-o zi, nu mai stiu in care, i-au scos tubul din stomac si i-au dat lapte cu biberonul. Si dupa sapte zile, cand am repetat analizele, a iesit nenorocita de proteina C 0,98, adica foarte bine.

Cand mi-au zis ca e ok si putem pleca, m-a apucat tremuratul. M-am prabusit plangand de fericire in bratele doctoritei cu care am nascut. A fost primul moment de relaxare pe care mi l-am ingaduit, si tot corpul mi s-a fleshcait asa sub greutatea momentului.

Am iesit din spital cu un bilet de externare care zice asa: infectie materno-fetala cu germen neprecizat, sindrom de dop meconial, hipocalcemie neonatala tranzitorie. Sigur ca o sa ma intreb forever de ce infectie materno-fetala, cand toate analizele mele, repetate si pararepetate pana cu doua saptamani inainte de nastere si imediat dupa, au iesit impecabil. De ce infectie materno-fetala cand mai era un copilas cu infectie in spitalul ala. De ce infectie materno-fetala cand nou nascutul este adus de sus de la sala de operatii cu acelasi lift cu care urca, de exemplu, vizitatorii, ne-costumati si ne-botoshatzi cu plastice de-alea de unica folosinta, ci asa, ca de pe strada. Nu vom sti niciodata ce s-a intamplat. Nu vom sti de ce so much drama. Si, credeti-ma, nici nu mai conteaza, nimic nu mai conteaza decat ca ea e bine.

Vreau sa va mai zic in doua vorbe despre experienta nasterii la Euroclinic. Am ajuns aici la recomandarea lui Florin – Crazy Mother Cooker, si tare, tare bine am facut ca l-am ascultat. Asa am cunoscut-o pe dr. Gina Liscan. Numele ei nu e celebru ca al altor doctori, nu-ti intoarce sute de rezultate in Google, la ea nu freci anticamera constant si nici nu primesti busy la telefon. Primesti in schimb cea mai atenta ingrijire, cea mai calda interactiune cu un medic, cea mai buna energie si cea mai mare sustinere. Nu stiu ce m-as fi facut daca nu era dumneaei medicul meu, cred cu tarie ca dincolo de competentele sale profesionale, cel mai mult conteaza si cel mai tare se distinge prin empatie, bunatate sufleteasca, optimism si o comunicare ireprosabila. Si uite de-aia vreau eu sa scriu aici, negru pe alb, ca sa ramana pentru cine o mai vrea referinte – oameni buni, femei gravide, cu toata inima v-o recomand pe doctorita Gina Liscan, medic specialist obstetrica – ginecologie. Despre dr. Mirela Radu v-am povestit deja. La fel si despre dr. T.

In rest, ce sa va mai spun, ca peste tot, si la Euroclinic omul sfinteste locul. Asistente dragute si mai putin dragute, dar foarte profi toate. Baby friendly – pe mine m-au incurajat si ajutat foarte tare cu alaptatul, nu stiu daca asa fac de regula, sau doar in cazul nostru (era esential ca LV sa primeasca lapte de la mama ei). Bine ca nu m-am luat dupa ce scria pe forumuri si nu m-am dus doar cu buletinul, pentru ca in afara de sapun la chiuveta (spuma in dispenser), nu am avut nimic in terms of complimentary toiletries. Mancarea e bunicica si destula. Un hotel foarte scump, am platit cca 200 de euro pe zi in plus pentru cele cateva zile de cazare extra, fara tratamentele micutei. Si zau ca nu e Hilton.

Of, ma scuzati, am scris lung si imprastiat, am inceput dimineata si iaca, e 21:11 si tot n-am terminat. Dar gata, reluam programul obisnuit, la inceput mai rarutz, ca-s nauca si inca nu mi-am intrat intr-o rutina asa. Am gatit totusi ceva, pentru ca, mi-am zis eu, porcul vindeca toate ranile. Ceafa de porc, marinata nitel cu condimente, sos de soia si ulei de masline, coapta in tava, impreuna cu o ceapa alba mare, doi ardei rosii si cativa morcovi. Acoperita cu folie si fragezita la foc mic. Cu piure de cartofi si cu niste salata verde alaturi. Atat for now. Va multumesc, stiti voi de ce:)

Dragii mei, suntem bine, azi am venit in sfarsit acasa. Am avut, din pacate, un start tare greu, despre care o sa va povestesc mai multe in posturile viitoare. Atat eu, cat si Mishu, va multumim pentru mesaje si pentru gandurile voastre bune. Nu am multe poze, pentru ca nu ne-a ars. Dar am zis s-o vedeti si voi – ea e Lorelai Victoria. Are un semn de nastere pe frunte, in forma de V. Noi ii mai zicem super-Victoria, coz she’s our super-girl:)

Ei bine, am bifat cate ceva de pe lista de azi-dimineata. Toata ziua am umblat, desigur, pastrand proportia zece minute de plimbare la doua ore de stat jos. Am mancat bun la pranz, cu peste, dar nu junk. 

Pe urma am zacut la Starbucks pe o canapea (literally zacut, intinsa la orizontala, cu capul in poala la Boo, care se taiase la deget in prealabil si avea un ditai bandajul – tre sa fi facut noi doua a very cute couple I imagine:)) Ah, tot aici I got my belly pic, doamne, imensa mai sunt!

Pe urma ne-am luat inima-n dinti si ne-am dus la H&M, unde deja se mai racise treaba, asa ca am putut sa intru si chiar sa cumpar cate ceva. Asa niste hainute dragute i-am luat lui LV, ca ma gandesc ca de fapt asta era planul all along, sa nu se nasca azi ca sa mearga ma-sa la magazin dupa tzoale sexy pentru ea:p

Pe urma iar am facut popas. La Paul. Unde m-am schimbat de tenisii mei 38 cu care plecasem de-acasa intr-unii marimea 40, cumparati la urgenta si la 40 de lei de la H&M, ca nu se mai putea sa traiesc in denial about my current shoe size nici o secunda in plus:p

Am si mancat, cum altfel. Croissant, ecler cu ciocolata si cappucino decaf cu motz de frisca, comandat cu urmatorul text semi-retard: “Auziiiti, am vazut la cineva o cana maaaare, cu multa frisca, ce este aceea?”

Dupa Paul a venit Pufix de m-a incarcat in Pufixmobil. Se facuse asa, cam seara. Si lui ii era foame. Si hai la Vulturul. Unde eu, desi foame nu-mi era, nu putin, am mancat snitel de curcan cu salata de varza si la desert coupe jaques.

Si pe urma am venit acasa, unde am mancat trei triunghiuri de branza topita cu o chifla si-o piersica cu gust de iarba.

Si-acu’ am zis sa va dau de veste aici, inainte sa ma pun cu burta pe niste seriale ceva.

Mai sunt 4 zile…

Nu nastem azi, fir-ar! Asa a decis doctorul ieri, dupa o saptamana in care eu n-am dormit, am mancat exclusiv porcarii (si, credeti-ma, nu e poezie – branza topita, McDonald’s, prajituri… groaznic!), am devenit un adevarat cosmar domestic, m-am acrit si amarat si suparat cu mine si cu toata lumea… Am deschis dimineata frigiderul plin de “mortaciuni” si am inceput sa plang isteric dupa o bucata de muschi de porc expirata de doua zile. Nu ma mai recunosc. Si asta nu neaparat pentru ca port cu doua numere mai mult la pantof.

Imi vine sa-mi iau lumea in cap, sa ma pornesc intr-o cruciada anti-perpetuarea speciei, sa ma revolt, sa fac cursurile alea de savant nebun ca sa inventez eu ce n-au fost in stare altii in atatea mii de ani – facerea fara durerile ei, fara stoarcerea de puteri, fara mutatii corporale, fara hormoneala asta ingrozitoare care ma mananca precum paduchii.

Si deoarece este evident ca nu pot sa fac nimic din toate astea, am de gand:
– sa ma calc in picioare cu gloata la deschiderea H&M – eu voi fi aia care striveste pe oricine ii sta in cale cu furia femeii de 82 de kile careia i s-a refuzat nasterea;
– sa mananc un fishmac, ca e dezlegare la peste:p;
– sa imi cumpar o sacosa de capsune pe care sa le mananc pe nerasuflate – cica nu o sa mai pot face asta dupa…
– sa ma duc la un film siropos, unde sa pot plange cu sughituri fara sa par o ciudata;
– sa imi intind parul cu placa, pentru ca de placa mea sunt satula;
– sa imi fac singura mea poza de femeie cu burta, nu la modul duios, ci ca sa ma uit la ea de fiecare data cand o sa uit putin cum a fost…

Alte idei nu am deocamdata. Urmeaza cele mai lungi cinci zile, se da cu frica si amaraciune si lacrimi de crocodil. Nasc pe 30.03, v-as zice sa wish me luck,  dar ati facut-o deja si daca nu v-am spus pana acum, si daca nu va era clar, va multumesc din suflet! In poza avem asa: de la Mihai – CD cu muzica de relaxare si cu ghid pentru tanarul si naivul tata, iar de la Ioana – un body adorabil cu pastai de mazare si o felicitare scrisa de manuta ei, care m-a gasit tocmai din Elvetia si tocmai cand eram mai deplorabila decat vaca mov.

30.03

Ipotetic vorbind: daca o bucata de porc si o farfurie de paste ar atarna deasupra unei prapastii si eu as putea s-o salvez doar pe una din ele, ce as face? Pfff, talk about impossible choices! Probabil ca m-as arunca in gol cu gura cascata, sperand sa gust si eu ceva inainte sa ma astern lata pe fundul haului.

Spre norocul meu, aceasta problema bizara nu se va pune niciodata in viata reala, unde loialitatile mele se impart fericit intre una si alta. Dar daca porc nu cred ca as putea sa mananc in fiecare zi, ca probabi, as ajunge sa nu-l mai apreciez la justa valoare, paste as manca dimineata, la pranz si seara fara sa obosesc. Uneori mananc paste simple, fierte, peste care pun putin ulei de masline, sare, piper si busuioc de-ala uscat, din plic. Lame, I know:p Iar cand ma duc la mancatoria mea preferata de paste (adicatelea asta – si atentie, ca nu endorsez nicio alta Trattoria Il Calcio decat pe aceasta, care-i prima si e the real deal), imi comand aproape de fiecare data acelasi fel de paste – aglio olio e gamberi, fara rosii uscate si cu extra patrunjel. Se intampla destul de rar sa gust alte soiuri, de obicei cand merg cu prietenii si le ravasesc farfuriile fara rusinica (vai, mai stiti episodul ala din Friends cu Joey doesn’t share?)

Ei, ideea e ca am fost vineri seara la trattoria noastra de cartier, unde, ca sa nu ma dezic, am comandat tot infailibilele aglio olio, dar am gustat (a se citi ras o cantitate zdravana) si din niste paste al forno pe care si le comandase Bursucu’, ceea ce mi-a dat de lucru in weekend, ca si asa nu stiam ce sa mai gatesc si eram zdrente cu nervii si inspiratia.

Mare smecherie nu e. Se fierb pastele al dente (sa fie ceva paste scurte, like fusilli sau penne) si se lasa la scurs. Se cubulesc o bucata de piept de pui fara os si piele si cativa carnati de bere, se tavalesc prin nitica faina, boia, sare si piper si se perpelesc binisor intr-o tigaie cu putin ulei. Se adauga doi dovlecei taiati cuburi si se mai agita putin treaba. Cu oleaca de cimbru presarat peste si niste chilli daca va place iute. Se extrag toate astea din tigaie si se pun deoparte intr-un castron.

In grasimea ramasa se calesc o ceapa mica, tocata marunt, un ardei rosu si vreo doi morcovi taiati rondele. Se sting cu putintica apa si se inabuse cu capac pana se inmoaie cat de cat (pe gustate la morcov, ca ala e cel mai tare). Le dam si pe astea la o parte.

Mai facem rapid un sos rose din suc de rosii sau pasta de tomate, sare, piper, cateva linguri de smantana (de-aia normala, nu dulce) si, daca va place, niste alcool (like un strop de coniac sau de vin rosu) – proportia de rosii versus smantana e dupa gustul fiecaruia.

Amestecam intr-un vas termorezistent pastele, carnea, dovleceii, ardeiul cu ceapa si morcov, apoi sosul. Dam la cuptor la foc mic pret de vreo 30 de minute, sa se patrunda bine aromele. Musai acoperit cu folie sau capac, ca nu vrem sa iasa crustoasa treaba. For the finishing touch, radem niste mozzarella pe deasupra si mai lasam vasul descoperit la cuptor inca vreo doua minute, sa se topeasca frumos branza. Decoram cu busuioc proaspat si mancam in nestire, aducand neincetate omagii cui a inventat pastele – mare om!

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Acum ce ne-am potolit burtile, intrerupem programul obisnuit cu un buletin informativ din ceea ce s-ar putea sa fie ultima mea saptamana de graviditate (aleluia!). Intrebare: 25 martie este ziua cand:
a. se deschide primul H&M in Romania
b. crestinii sarbatoresc Buna Vestire (foarte tare semnificatia, by the way – http://ro.wikipedia.org/wiki/Buna-Vestire)
c. se naste LV

Pai hopefully, toate cele de mai sus. Din pacate aflam abia joi seara… Va rog sa ne tineti pumnii pentru 25, ca gandul de a mai astepta inca cinci zile peste mi se pare ucigator. Ah, si avand in vedere ca pe 25 sunt ocupata, nasc, ma vad nevoita sa refuz marele premiu roblogfest in favoarea urmatorului clasat, multumesc☺

You know me, sunt mai degraba the English breakfast type of girl (oua, carnati, de-astea), dar cand mi-am varat nasul plictisit intr-o casoleta cu capsune si-am simtit miros de de-alea adevarate, am zis ca e musai sa le am, my precious! Pufix le-a complimentat cu niste croissante cu unt de la Paul, eu am stors niste portocale si iaca, avem mic dejun continental. Adica ala pe care nu-l aleg niciodata la hotel, pentru ca il gasesc meschin si nesatisfacator:p Dupa cum gasesc si aceasta zi noroasa.

M-am trezit cu noaptea-n cap. Diseara ma duc la control si am de gand sa ma pun in genunchi in fata doctorului si sa nu mai plec de-acolo pana nu ma opereaza. Dap, ce pot sa zic, I’m a man with a plan, ma rog, a woman with a belly and an attitude problem:))

Taman cand zicea Ada ca poate ar fi o idee buna sa adun intr-un buchetel retetele de post de pe blog (de parc-as avea de-astea!), eu ma pregateam sa va povestesc despre cum “tava Ikea se intoarce”. Tre’ s-o stiti, e tava aia imensa de inox care te scoate din orice belea si criza de inspiratie, numai buna cand ai musafiri, ai foame, dar n-ai timp sa fii sofisticata. Cam asa si sambata: sase guri flamande si-o mica Mamarutza (fetita unor prieteni, mult mai interesata de covrigei decat de mancarea mea:p, dap, am un succes nebun la kinderi, nu stiu ce-o sa ma fac), o bucatareasa umflata precum omuletu’ Michelin, posocoasa si cam fara chef… what to do, what to do?

Pai niste alea alea la tava, si prin alea alea intelegem asa: pulpe de pui si fripturi subtirele de porc, balmajite cateva minute intr-o punga cu ulei de malsine, sos de soia, cimbru si nomu smokey peri-peri si varsate in tava-minune; intre ele, ordonate frumusel costite afumate, morcovi taiati pe jumatate, ceapa rosie si fire de usturoi verde; stropita tava cu un fel de mujdei lejer din cativa catei de usturoi pisati si amestecati cu apa. Data la cuptor la foc iute, acoperita cu folie ca sa nu parlim legumele si sa se inabuse frumusel carnea. Eu am lasat-o cam o ora jumate daca nu doua, intorcand carnea de doua ori si scotand folia in ultimele zece minute, pentru o rumeneala frumoasa.

Am mai daruit masa cu carnati thuringer de la Angst (bunuti), piure bun de cartofi cu balaceala de unt, ardei copt si castraveti murati. O nebunie!

Inteleg de la oaspetii mei ca am imputit zdravan holul blocului a usturoi, dar in tava zau ca nu s-a simtit asa tare. Oh well, bun a fost! Iar la desert ne-am “dres” cu placinta cu mere si inghetata. Fuss free, bun, numai de post nu… Acuma na, ce sa va zic, cine tine post, vine aici pe propria raspundere:)

In other news, mai sunt doua saptamani si-o zi, iar eu nu mai pot deloc. Da’ deloc. Vorba lui Pufix, sunt ca maratonistii aia care alearga jde’ kilometri si se pravalesc invinsi cu limba de un cot la doi metri de finish line:( Nu stiu cu ce sa ma mai pacalesc, ca sa mai treaca niste timp, ca sa ignor durerile si fricile care ma napadesc in roi organizat ca furnicile ucigase. Any tips de la foste incubatoare-actuale mame? Voi cum ati supravietuit ultimelor saptamani de sarcina?

Prima zi de primavara si mie mi-e rau… M-am saturat sa-mi fie rau, e greu sa fii zen cand te doare fiecare particica din corp de parca te-a calcat cineva cu trabantu’ incet, inainte si-napoi. Da, stiu ca nu mai e mult, stiu ca ar trebui sa radiez ca radiatiile, sa am pielea stralucitoare si parul mai lung, sa fiu happy si bubbly (si in sinea mea aia nebolnava chiar sunt), but… but… e foarte urat si greu si lung si trist procesul asta de baby making si pe mine m-a adus la capatul rabdarii.

As vrea sa ma plimb desculta prin iarba, sa dansez, sau macar sa tzopai in dementa ca iepurele Duracell doar pentru ca pot, sa ma pot incalta singura, sa fac o tarta cu sparanghel si branza, sa port o rochie rosie cu buline si sa ma incapa convershii, sa muncesc, sa beau o bere rece si sa dorm fara vise.

In loc de toate astea, ma uit la poza cu viitorul tata descalcind la motocei de caciulite tricotate si ma gandesc ca un singur lucru pe lume face sa merite chinul si raul – love:) Si intre doua injuraturi, intre doua junghiuri, intre doua episoade de “why me” si “wtf”, ma simt recunoascatoare si blessed…

Hai, va rog, inveseliti-ma! Ce gatesc oamenii cu vietile la ei weekendul asta? Pe unde se plimba? Ce mai zic?

Din ciclul “si de-astea mancam cand eram mici”, azi avem cornulete. Se fac super-usor: 1 cana de ulei sau de unt topit, un praf de copt, 1 cana de iaurt si faina cat cuprinde (cam un kilogram), si uite-asa, tac pac, avem coca sa ne punem si-n cap, n-am numarat cate ies, dar is multe. Se intinde foaie mare si subtirica, se taie din ea cu cutitul patratele, se umplu patratelele cu rahat sau nuci sau gem, se ruleaza si se coc la foc potrivit, pe hartie de copt. In coca nu punem zahar deloc, pentru ca e destul ca le tavalim pe ele calde prin zahar pudra.

In alta ordine de idei, AMR fix trei saptamani. Nu mai am niciun picut de rabdare… Am spalat lucrusoare, le-am impaturit, am eliberat sertare, am mutat mobila… What now? Of, greu nene… Poate sa ma mai inveselesc de la caldura, aud ca vine primavara.