siiii. a trecut o saptamana de cand sunt back in business. e foarte adevarat ca inca n-am intrat intr-un ritm, dupa cum la fel de adevarat e ca mananc in fiecare zi la pranz telemea cu rosii (uneori mai pica de la colegi un snitel sau o felie de pizza), dar, by god, munca e buna! si omul – un animal social muncitor, sau ma rog, eu ma declar asa. mi-e dor de Iepu’, normal. dar e tare tare bine sa pleci de-acasa in fiecare dimineata cu un scop si-un cap spalat. se pare ca nu s-a produs niciun damage ireparabil cat am stat acasa, desi, truth be told, un coleg mi-a zis azi ca, de cand am nascut, mi s-a injumatatit creierul:p dar eu sunt zen. zenificata. si happy. si rostuita. si coincidentally, viata a fost in ultima vreme foarte buna cu mine. ceea ce va doresc si voua.

In ultima jumatate de an m-am “inoculat” destul de zdravan in viata de culise a unei cafenele din Bucuresti (I wonder care:)). Cu aceasta ocazie si pe fondul unor intamplari recente, m-a razbit pofta sa va ofer my two cents despre relatia client – locanta.

Nu sunt un client pretentios, ba dimpotriva, ma imprietenesc usor cu o mancatorie de care-mi place. Trec cu vederea si firul de par din supa, si-un espresso decofeinizat, cu cofeina, si-un serviciu lent, important e sa nu “miros” in spatele acestor incidente o lipsa crasa de respect la adresa mea – clientul,  a lui – ownerul stabilimentului. N-am fost dintotdeauna asa, mi-aduc aminte ca prin tinerete eram mai scandalagioaica de fel, ca eram mica si tuta si nu intelegeam neaparat ca in spatele fiecarei locante se afla oameni, oameni adevarati. Intamplarea a facut ca am ajuns sa cunosc cativa de-alde ei, misto tare, oameni care si-au pus toata agoniseala, inima si energia in ceea ce as fi facut si eu daca aveam vreo urma de spirit antreprenorial (nefiind:p). Asa (si pentru ca ia amploare fenomenul boicotului online pentru ca a zis cutare ca nush’ ce i s-a intamplat nush’ unde), am ajuns sa cuget din greu la efectele foarte nasoale pe care le poate avea asupra unui business un review negativ din partea unui client. Mai cu seama a unui client cu niscaiva notorietate in social media.

Poate ati citit acum cateva zile despre nefastul encounter al unei ceainarii cu un grup de clienti, am citit si eu. Si fara a comenta in vreun fel justetea demersului clientilor de a matrasi in www ceainaria, zic doar ca mi s-a facut frica de online, si n-ar fi prima oara. Stiti vorba aia cu un nebun arunca o piatra in balta si zece intelepti sar dupa ea? Cam asa. M-am gandit ce de-as mai suferi daca li s-ar intampla asta, de exemplu, oamenilor-proprietari de locante pe care ii cunosc si ii respect. M-am gandit cat de usor este sa faci praf imaginea unui restaurant daca ai oleaca de cadere media. Cat de vulnerabil e in ziua de azi un business de felul asta. M-am gandit la astea fara a presupune ca dreptatea nu e, de foarte multe ori, de partea clientului. Ca este. Dar chiar si-asa, m-am gandit, ma gandesc si ma roade, se pare, suficient de tare cat sa scriu acest post dezlanat, ziceam ca ma roade, nenica, lipsa de toleranta a oamenilor fata de greselile oneste ale altora, oameni si ei. Repet, ies din discutie pura nesimtire, nepasarea si curata jecmaneala.

Azi am povestit pe facebook despre un incident cu o portie de paste asa de sarate ca nu se puteau manca, pe care le-am comandat intr-un restaurant acum cateva seri si care mi-au fost puse pe nota fara aimsori sau alte compensatii de orice fel. M-ati rugat sa va spun despre ce locanta e vorba. Am preferat sa fac altceva. Am scris un mail oamenilor din spatele ei si le-am povestit patania. Turns out ca locul cu pricina are o politica clara de “tratament” al unui client nefericit, clara, dar nu neaparat pentru toti angajatii. Chestie care mi-a fost confirmata si de prieteni care merg acolo on a regular basis. Stau si ma gandesc cum ar fi fost sa ma inflamez, pentru ca, nu-i asa, pot, imi da mana si ma citesc niste jdemii de oameni, sa ma fac leu-paraleu si sa, vorba aia, “le-arat eu lor”. Tare, tare rau mi-ar fi parut acum. Tare mi-ar fi ramas pe constiinta tristetea din vocea patronului cand m-a sunat personal sa-si ceara scuze.

Bai, de fapt, prin scriitura asta obositoare (pentru care bag la inaintare scuze vanjoase), vreau doar sa va invit sa fim (sunt si eu in gasca asta) un pic mai blanzi. Nu sa inghitim ce ni se da, nu zic asta, dar sa avem bunavointa de a solutiona pasnic o eventuala nemultumire. Daca experienta unui local v-a fost grav terfelita si n-ati putut rezolva nimic la locul faptei, nu dati navala pe facebook sa improscati cu poopoo, scrieti un mesaj civilizat “to whom it may concern” si asteptati raspuns. In marea majoritate a cazurilor, eu aleg sa cred ca raspunsul va veni.

Imi pare rau daca v-am suparat pe cei dintre voi care-s asa, mai vehementi, dar I guess ca sunt intr-o framantare personala intru world peace:)) Nu ar fi oare mai misto, asa, in general, daca am fi, cu totii, mai putin otraviti?

Cine-a citit pana la coada are de la mine niste sorici virtual. Ma duc sa ma comport precum un om care merge la serviciu in fiecare zi, pentru ca, guess what, de azi asta fac si eu;)

Acum doua veacuri si un sfert, pe cand locuiam intr-o garsoniera ingramadita, noi, doi tineri aruncati in viata cu chilotii-n vine si zestrea de la mamaie, ne-am cumparat farfurii de arcopal. Albe si lucioase. Ca asa am vrut eu. Le-am cumparat impreuna de la Gima, cu emotia cu care, precis, alti doi spuneau Da la starea civila. Pe vremea aceea nu aveau mult, dar nici nu ne trebuia. Astazi nu stiu daca le-as mai cumpara, imi par desuete. Nu pot sa nu le admir insa pentru trainicia lor, pentru luciul ala ostentativ pastrat de-a lungul anilor, in ciuda tixului, a ajaxului si a multiplelor cicluri de spalare la program intensiv. Prezinta niscaiva zgarieturi superficiale, semn ca unele cutite taie prea adanc. Cu toate astea, in bataia soarelui arata ca noi. Si nu pot sa nu le zic: bravo mai, farfurii albe, ca nu v-ati facut cioburi.

Inchei aceasta parabola invitandu-va, in cu totul alta ordine de idei, sa dati o raita pe la prietenii mei food bloggeri care participa la un concurs  foarte fain, pus la cale de Electrolux:

• Monica – Foodie Family: http://www.foodiefamily.ro/blog/retete/cubul-lui-alex/
• Lavinia – Bucatar sub acoperire: http://bucatarsubacoperire.blogspot.com/2012/01/ravioli-cu-creveti-si-mascarpone-in-sos.html
• Mihai – Placeri simple: http://placerisimple.wordpress.com/2012/01/10/symphony-in-c-major/
• Madalin – Wine & Knives: http://wineandknives.blogspot.com/2012/01/bruschetta-cu-foie-gras-branza-de-capra.html
• Zana Eficientei: http://zanaeficientei.wordpress.com/2012/01/10/panettone-french-toast-with-mascarpone-mousse-and-orange-sauce/
• Cooking with my soul: http://brindusascheaua.blogspot.com/2012/01/piept-de-rata-sous-vide-sos-de.html
• Dana2dor: http://dana2dor.blogspot.com/2012/01/piept-de-rata-afumat-cu-ciocolata-si.html

Mai stiti cum glumeam mai jos, eu si blogul meu, ca doi tristi? Doi pe un balansoar, dar balansoarul cadea in cap in vagauna? Samanta de adevar este, si anume, da io cand mai scriu? Cand mai gatesc? Cand mai mananc? Foarte departe mi se par acum zilele alea in care, fara sa ma apreciez suficient pentru asta, fara sa ma pup pe cap si sa ma felicit vartos, gateam in fiecare zi pentru dimineata, la pranz si seara, faceam poze, scriam… trivialitati, s-ar zice, but boy oh boy did they make me happy. All that… gone. Timpul nu se mai livreaza in sticle de lapte, la usa in fiecare dimineata. Timpul meu s-a terminat. Si lipsa asta, resimtita furios, ca o apendicita acuta, in burta fix, ma face sa ma consider, vorba cantecului, “urata si cam proasta”.

Periodic vin in fata voastra si ma lamentez: mvai, deci daca ati sti, drag cititor, cat e de complicat, ce viata grea, ce zi scurta, ce nici 24 de ore, ce melancolia lui Peste Prajit, ce dor imi e, ba de mine, ba de voi. Si urmeaza un val de dragutzoshenii de la lumea buna care mai intra pe-aici sa stearga praful. Si-apoi iar imi propun sa fac chestii, iar imi compun kilometricele mele liste, si iar o dau cu mucii in iahnie. De ce, bai nene, de ce nu se poate si cal si magar? De ce highlightul saptamanii trecute a fost un piept de pui la gratar? Cand, ma intreb, o sa se intoarca din deplasare creierul meu ala smecher, organizat, metodic, mutant de munti, logoreea aia interesanta despre nimic si orice, oalele alea sfaraite pe foc si puterea de a ma scula dimineata si de a ma extrage din pijamalele-una-cu-pielea-de-atata-purtat-vai-ce-de… cacao. Vreodata?

Cert este ca, desi duc lipsa de energie, m-am hotarat sa va ofer un valoros insight in ce fac cand nu ma vedeti pe-aici. Pai in primul rand, canapeaua mi-a devenit al doilea fund. Cel putin in timpul saptamanii. Nu ma uit la televizor decat martea, la Vocea Romaniei. Sunt cel mai mare fan. Vreau sa castige Liviu Teodorescu si ma gandesc cum as putea sa facilitez si eu aceasta intamplare. In rest, cand doarme Iepu’, sunt atasata ombilical de produsul meu de conceptie numarul doi, grupul de mame, caruia ii dedic ce-a mai ramas nealterat din minunata mea persoana. Sunt foarte mandra de femeile astea, habar nu aveam ca-s asa de misto si asa de multe.

Weekendurile sunt pentru luat picioarele la spinare si fugit incotro vad cu ochii. Invariabil ma ratacesc la Simbio. Drept care observati in partea stanga frumosul banner care duce la pagina lor de facebook, va asigur ca nu banii, ci dragostea dementa ce le-o port, m-a facut sa-l afisez acolo, si acolo o sa zaca for a long long time. Motivata de petrecerea Andressei (btw, si pe aceasta cale, la multi ani, draga Andreea, oricine scrie pentru veverite, ratoni si pisici trebuie ca este o persoana speciala si ma bucur sa te cunosc, at last), mi-am facut deja rezervare pentru ziua mea de anul viitor si overall ma simt ca o adolescenta in diverse faze de calduri cand vorbesc despre Simbio. Simbilica. Draga. Deci sa nu ziceti de rau, ca o iau personal. Dar stiti de ce? Pentru ca locul ala are inima, puls, ii curge sange prin pereti, dar nu va ganditi la sange pe pereti, ganditi-va la, de exemplu, espresso Illy, black. Vorbeste bai nene. Vorbeste cu mine. Vorbeste si cu voi daca vreti sa-l ascultati si este mult, mult prea misto experienta asta a mea de a-l fi cunoscut, ca sa nu fac ce stiu, ce pot si in general tot ca sa-l promovez. Eu nu va vrajesc, va zic ce si cum, atat.

Bun. Deci cand nu-s cu Iepu, nu ling monitorul, nu fac gauri in canapea acasa sau la Simbio si nu ma uit la Vocea, se mai intampla sa mananc sau sa gatesc, caci, nevoia te invata, nu neaparat intotdeauna aceste experiente se suprapun. Vinerea trecuta am primit plocon de la Bucate, un ditai platoul de sarmale cu mamaliga si ardei iute murat. Asta pentru ca, acu’ ceva vreme, cand era Printesa mea poftitoare de niste sarmale bune, am aranjat cu Iepurasul si Mos Craciun si i-am impins si ei un platouas, despre care foarte frumos a scris aici. Le-am mancat pe toate. Bune bai nene, bune rau. Iata cum, lista surselor de mancat sarmale de catre pretentioasa mea gura se extinde la trei: 1. mama (best of the best nu-e-aletele-mai-bune!) 2. Bucate pe roate. 3. Vulturul. In ordinea preferintelor mele. Exceptionale toate, oricum. Diferenta fiind ca cele de la Vulturul sunt oleaca mai afumate.

Singura chestie notabila pe care am gatit-o in ultimele saptamani (adica na, ouale fierte si gratarul de pui nu se pun, imi imaginez:p), este un scaloppine de curcan cu paste galgaite in sos de smantana, ciuperci, spanac si rosii cherry. Dar despre asta intr-un post viitor, sper ca nu anul viitor.

As mai fi dananait aicisha caligrafic si mult, si bine, dar s-a trezit Iepu’ si e fiercely hungry, pentru ea chiar gatesc de trei ori pe zi, e actualmente cel mai mare fan al meu, deci chiar nu-mi permit s-o dezamagesc.

In concluzie, mai sunteti? Mai stati?

Daca se intreaba careva unde sunt, aflati ca-s disparuta in misiune. Mamicesc. In zilele bune, asta e suficient. In zilele proaste e asa din cale-afara de greu, ca mi se face pielea de gaina pe tot corpul si in gat am un nod cat oul de strut. De ce urla sefica asta la mine? Da’ io de ce sa nu dorm? Da’ io de ce tre’ sa ma operez iarasi? Da’ io de ce tre’ sa ma duc acasa cand ceilalti copii stau la joaca pana tarziu? Mi-a zis cineva recent ca eu nu las sa se vada pe blog cat de greu e sa cresti copil. Ei bine, iata, dezambiguizez chiar aicisha, sa cresti copil e al dracului de greu si uneori ti se pare ca nu o sa mai fie niciodata usor. Si-s asa de multe chestii pe care nu ti le spune nimeni despre sarcina si despre dupa-sarcina, si asa-i de babana conspiratia mamelor impecabil de fericite si impecabile in general, incat nu-ti mai vine nici tie sa deschizi gura. Dar eu o sa va zic intr-o zi, cu lux de amanunte, uite-asa, pentru ca cineva tre’ sa faca si asta. Ma rog, nu azi, pentru ca e tarziu si nici macar nu era asta postul pe care vroiam sa-l scriu, cumva am alunecat in pacat. Ah, sa nu-mi povestiti aici despre frumusetea renuntarii de sine, va rog explicit. Nu asimilez. Hai sa fie asta o ratacire de moment, din seria “this post was deleted by the author”. Eu de fapt vroiam sa va spun ca ma tin de duminica trecuta sa va povestesc cum a fost la Sinaia, unde vaca e frageda si cand respiri e aer si cand asculti e liniste, plus cate si mai cate stiaticauri. Incercam maine dimineata, caci dupa cum se poate observa cu ochiul liber, nu mi-am facut somnul de frumusete.

Fâché.

Cu ajutorul lui Dumnezeu si cooperarea lui Purcifer, plecam in vacanta! Or fi ele cinci zile fix, insa exeperienta se anunta memorabila. Mergem cu doua masini: intr-una ne punem pe noi, in cealalata punem bagajele, catel-purcel. Bagajele fizice, ca pe alea emotionale incercam sa le lasam acasa. Cand ma intorc, va mai povestesc despre aventurile mele ciberisterice, ca daca credeati ca asta e finalul, ei bine, ntz! Pana ma intorc, va las in charge aici, feel free sa scormoniti, cheia este sub pres. Sa fiti bine!

Azi am fost sa-i facem pasaport lui Iepu’-electronic. Trec peste faptul ca mi se pare o cruzime din filmele lui Tarantino sa nu existe un ghiseu special pentru babies la Directia Pasapoarte si Muci, ceea ce le da parintilor ocazia  sa isi inghesuie sugacii de-o maniera borderline iresponsabila (na, vrem si noi sa plecam in vacanta, ce sa-i faci:p) la cozi de-alea soioase si imputzite, impreuna cu tot poporul microb-ist. Trec si peste canicula asta scarboasa care ma face sa de-a dreptul urasc vara. Si peste insolatia capatata in drum spre C.E.C., ca doamne fereste sa platesti taxa de pasaport acolo unde iti si face pasaport, asta ar fi, what’s that word… civilizat:p

Trec peste toate ca sa va povestesc cu iz de anecdota cum ne-a intrebat pe noi tantinela de la pasapoarte ce ochi are copilu’, iar noi nu am stiut. Pusi in dificultate, i-am intins copilul femeii asteia: “Vedeti si dvs.” Dansa s-a dat trei pasi indarat, a scuipat in san si-a zis: “Nu nu, nu decid eu asta!”. Asa ca tatal familiei si-a luat inima in dinti si a decis el: “Sunt negri… deschis”. Asta din seria “verde-siclam”. Ce-am mai ras.  Pe urma ne-am pasaportat acasa, unde am asudat ca niste porci pana mai adineaori. Cand in sfarsit mi-am miscat fizicul pe canapea, sa ma conectez cu online-ul ca sa zic “decat” atat:

Happy 2nd anniversary, Pufica! <3 Suntem trei, dar tot noi.

mai stiti cum era la revelioanele alea studentesti, de aduceam cu totii de-acasa ba o salata boeuf, ba o bucata de piftie, ba oua umplute, ba te miri ce? well, regula de aur era sa aduca fiecare cat poate manca si ceva in plus. asa incat iesea pan’ la urma o masa imbelsugata, pentru toata lumea. pai de ziua mea eu asa vreau: cat pot manca, si ceva in plus, ca sa impart cu ai mei aia dragi, se stiu ei. hai, spuneti-mi la multi ani, sunt simpatica:D

draga Iepu’,

iti scriu de prima ta “ziua copilului” si promit sa fac asta in fiecare an for the rest of my life. daca citesti aceste randuri, inseamna ca am supravietuit cu totii apocalipsei din 2012 si mai cu seama inseamna ca internetul inca ruleaza. evident, sunt cu un pas inaintea tuturor, stiu absolut sigur ca, pana te faci tu mare, romgleza va fi devenit limba oficiala a romaniei, spre jelania puristilor, a nationalistilor si a altor “istilor”.

bai Iepu’ bai, n-am sa te pacalesc, sa faci copii este greu. don’t take it personally, dar viata era mult mai simpla inainte. e adevarat ca tu esti asa, infernal de draguta, ceea ce face ca eu si tati sa ne uitam la tine ca niste tampiti, sa ne scalambaim in fel si chip doar ca sa ne zambesti cu toata gura, sa-ti mirosim pampersu’ ca pe-un camp de levantica si cate si mai cate alte comportamente absolut bizare, pe care nici nu ti le mai povestesc. dar la fel de adevarat e ca, pentru venirea ta pe lume, mi-am pus pantalonasi de vergeturi si mi-am dat de pomana fosta mea viata. si-am sa-ti recunosc ceea ce niciun parinte nu recunoaste: fac pe mine de frica. se remarca urmatoarele frici: ca o sa te rostogolesti din pat cand nu sunt atenta, ca o sa te dau cu capul de chiuveta cand te spal la fund, ca n-o sa-ti placa mancarea pe care o fac, ca o sa cadem cu avionul pentru ca tu o sa vrei sa mergi la Paris in ciuda bunelor mele sfaturi (iar eu o sa te urmez, ca deh…), ca n-ai sa iubesti pisicile si-ai sa ma pui sa-ti cumpar un peste, ca ai sa te mariti cu un prost si o sa-i faci multi copii…  dar cel mai frica si mai frica pe lumea asta imi e ca n-ai sa ma iubesti.

asa ca te rog pe aceasta cale sa ma ierti ca nu sunt perfecta, ca nu stiu cum sa te cresc, ca invat pe tine lectii care devin inutile in secunda doi. ca nu stiu cum sa-ti vorbesc, ca n-am rabdare sa citesc carti de parenthood care sa faca din mine o mama mai buna. la schimb pentru aceasta ingaduinta, promit sa-ti fac intr-o zi un tort petre roman, cum m-a invatat bunica ta. de asemenea, promit sa fiu aici pentru tine, in toata splendoarea si imperfectiunea mea, atata timp cat o sa vrei asta. tu… doar sa ma iubesti.

semnat: yo’ mama cookie

Pai e foarte usor. Ca in majoritatea cazurilor, calitatea ingredientelor e foarte importanta, dar e foarte adevarat ca mai tre’ si ceea ce popular se cheama “bulan”. Noi am avut si una si alta, iar ce-a iesit… well, judecati si voi. Iepu’ face azi doua luni si e asa de draguta ca-ti vine sa innebunesti! Eu inca nu m-am obsinuit cu viata asta noua, uneori imi pare ca nici n-o sa ma obisnuiesc vreodata. Dar partea buna e ca timpul curge ca o cana de apa cu susu-n jos si poate intr-o zi chiar o sa ma simt ca o mama si nu ca o fetita speriata care s-a ratacit pe drumul spre casa cu cheia de gat. Curaj cititoarelor mele grav insarcinate, sa va dea al de sus copii frumosi si sanatosi! Happy Iepu’ day <3