category: off topic


vacanta noastră în Paros: partea 1, posibil unica, sau prima din multe, nu m-am hotărât. în orice caz, doamne-ajută, daca nu mă mai întorc din scris, să știți că v-am iubit

July 30th, 2015 — 3:24pm

Paros_1

ZIUA ZERO A SCRISULUI. A fost odată un sertar cu rufe mentale în care, pur și simplu, rufele mentale nu mai aveau loc. Cam așa e capul meu de când m-am întors din vacanță. Vreau foarte tare să scriu despre Paros, mi se pare că am chestii de zis, dar de câte ori deschid fereastra asta, o sută patruzeci de perechi de chiloței emoționali se avântă în direcția mea generală și EFECTIV simt că decât să fac ordine în ei, mai bine îi adun cu brațul, îi îndes la loc cu de-a sila și îi strivesc cu sertarul. Ieri m-am chipurile apucat de scris. Am ales poza de deschidere (1 oră!), am scris titlul, am șters titlul, am scris titlul din nou, nu-mi plăcea, mi-am băgat picioarele, l-am lungit cu frâul liber, când colo, ce să vezi, era tâziu, m-am culcat. Sfârșit.

ZIUA UNU A SCRISULUI – CONTEXT. Umm, miroase a coaste de porc marinate, nu mă pot concentra deloc. Sau pot? Ia să vedem. În 2009 am ajuns pentru prima oară pe Paros. Insula aia din Ciclade care nu e nici Mykonos, nici Santorini. Nu am termen de comparație, nu am fost nici măcar în mult accesatul Thasos. Nu știu, practic, dacă în Paros e cel-mai-frumos. Știu doar că mi-am dorit cu ardoare timp de șase ani întregi să mă întorc acolo, ceea ce s-a și întâmplat, imediat ce-am făcut rost de niște bani în minus.

blue star ferries

CUM AM MERS. În 2009, drumul spre Grecia era pretty much ăla care trece prin Sofia. Cu punct de frontieră la Kulata, via Sandanski (unde marginea drumului găzduiește o mâncătorie Happy, ca la Ruse, minus ză sushi). Este un drum lung și nașpa, trecând, ca în cântec, sat după sat. Ei, între timp a apărut varianta prescurtată, prin Makaza. Anul ăsta așa am mers și a fost brici. Doar vreo 6h prin Bulgaria și înca cca 300 de km prin Grecia, pe autostrada mărginită de mare și lacuri care ar putea fi ușor confundate cu ea. Foarte frumos. La dus am “greșit” cumva traseul, dar în favoarea noastră. Am evitat localitățile bulgărești, bucata cu 80 km de serpentine, de pe lângă Veliko Tarnovo, și găurile din asfalt. La întors n-am mai greșit și drumul a fost, parcă, mai anevoios. Deoarece eu am zero interes pentru astfel de detalii, lăsându-mă cu nesimțire în grija ălora de se pricep cu de-a hărțile, nu vă pot oferi nicio informație cu adevărat valoroasă despre drum în sine. Ce pot să vă spun este că am făcut cca 9h până la Salonic și că dacă aveți o vezică foarte mică și/sau sunteți genul opritor de fel, puteți sta fără grijă, sunt destule OMV-uri în Bulgaria care să vă acomodeze.  Încercați neapărat guma de mestecat Five Flood (ceva deosebit) și apa plată Voss.

La Salonic am rămas peste noapte. Pe de-o parte pentru că nu ne place să mergem întins douăjde ore, pe de altă parte pentru că ne place la Salonic. Much much. Am stat, ca de obicei, la Park Hotel. Că e decent, curat, central și affordable. 10 minute pe jos în linie dreaptă până la faleză, brutărie prietenoasă în față (Yummy se cheamă) și cafenea bună în spate (Ypourgeio). Dacă aveți o singură noapte în Salonic și vreți să mâncați bine și fuss free, v-aș trimite la Mpoukia Mpoukia sau la Rouga, ambele in waking distance de hotelul sus numit. Micul dejun de la hotel e comestibil, dar nu bun, așa că dacă aveți timp, mai bine mergeți de mâncați dimineața la una din cele o mie de terase care mărginesc faleza. Noi am mâncat niște ouă la Tribeca.

Buuun. Din Salonic țuști la Atena, mai exact la Pireu, 500 km pe cca autostrada. Din Pireu se ia feribotul. Noi am mers cu Blue Star Patmos, o imensitate de vapor cu opt etaje și 450 de mașini capacitatea garajului. Biletele se cumpără musai cu niște săptămâni înainte, dacă vreți să stați liniștiți. Noi ne-am precipitat oleacă în 2009, când n-am mai găsit bilete în data care ne trebuia nouă. Anul ăsta am știut.

cu barca

Călătoria cu barca din Pireu până-n Paros durează 4 sau 5 ore, în funcție de opriri (la dus am oprit în Syros – 5h, la întors nu – 4h). Este parte din vacanță. Nu vă gândiți la ea ca la niște timp irosit. Ieșiți pe puntea laterală de la etajul 7, întoarceți-vă cu fața spre vânt și stați la primire. Ce o să primiți? Curcubeu în unghiul mort, apă în freză, sare pe buze și, mai presus de toate, viața voastră toată, filmată pe fast forward numai și numai în albastru. Zgomotul. Sentimentul că vreți să vă aruncați în cap de fericire. Diluarea, apoi, a tuturor gândurilor care au fost vreodată, într-o spumă albă care rămâne invariabil mult în spate. Apusul roz care vă înconjoară ca un dom. Liniștea. De-astea. Merită foarte tare să faceți treaba asta așa. Nu cum am făcut eu în 2009, când m-am proptit la o masă înăuntru și nu m-am mișcat tot drumul de frică (grUaznic!).

Se poate ajunge în Paros și cu avionul. Nu știu de ce ar vrea cineva asta. Că eu, de exemplu, vreau road trip. Vreau Florence pe repeat în mașină. Vreau pipi la o sută de benzinării. Vreau să țip de bucurie când, trecând a nuș’ câta oară granița din Bulgaria în Grecia, văd cum se schimbă într-o fracțiune de secundă vederea, dintr-una prăfuită și fără contrast într-una clară și vie. Vreau să mă culc și să mă trezesc în Salonic. Vreau vapor. Vreau freamăt de ore în șir, nerăbdare, “are we there yet?”, vreau sa pășesc jos de pe barcă în Parikia, să trag pe nări, să simt deșănțat, să pun mâna pe inimă, s-o apuc bine, s-o scot ca să mă uit la ea și să-i zic în față: “Am ajuns, frate! După șase ani, am foarte ajuns!”. Vreau clișeul ăsta. Over and over again îl vreau. Nu mă grăbesc nicăieri. Nu-mi pare rău de niciun minut. Orice lucru bun e la un capăt de drum.

am ajuns

Stay tuned, nu am terminat, urmează partea a doua, aia în care vă spun unde am stat, ce-am mâncat, ce băuturi alcoolice am consumat și pe ce coclauri ne-au mers cauciucurile și pașii.

4 comments » | filled under: life, off topic, vacante

viața nu e despre făcut

June 24th, 2015 — 6:08pm

momente

Nu știu să spun precis dacă sunt inhabitată de spiritul lui Poptămaș sau am fost răpita de ceva alien on crack… mai contează? Ce e important este că stau pe terasa secretă-but-not-quite a lui Simbio, beau un Grolsch all by my lonesome (am decis că îmi sunt o companie foarte plăcută, ce să vezi), ascult niște Florence și mă gândesc că este foarte posibil să fi descoperit the meaning of life. Și, ghici ce, așa simplu spus, viața, my friend, nu este despre făcut. Așa de mult alergăm după ea. Așa de mult vrem să facem. Așa de mult punem botul la vrăjeala asta cu bifatul căsuțelor, că am cam uitat să fim. Am uitat să fim prezenți în momentul ăla rotund. Să-l simțim visceral, să ni-l dorim pe el, indiferent unde duce (nicăieri, cel mai adesea). Sâmbătă, patru oameni stăteau la o masă, sub o ploaie. Patru oameni s-au sculat în același timp de la masa aia. Patru oameni au plecat la mare cu hainele de pe ei și rezervorul plin. Viața este despre picioare în mare și blugi uzi până deasupra genunchiului. Despre nisip în converși și băutură proastă, dar mai ales despre cum în cur te doare că ai nisip în converși și băutura-i proastă. Despre asta, da. Despre momentul ăla perfect care este perfect doar și doar și doar pentru că tu ești în el, fără subtitrare. Odată ce înțelegi asta, poți să nu mai faci, poți să fii. Poți să ai o mie de momente. Poți să trăiești o mie de vieți. Toate viețile.

3 comments » | filled under: life, off topic

adevărata valoare ești tu

May 12th, 2015 — 7:10pm

adevarata valoare

Se întâmplă uneori (și n-aș spune că des) să mă simt cu adevărat atinsă până la miez de un mesaj publicitar. Să mă uit cu extra-uz de șervețele (și musai pe șestache) la ceva sappy TV commercial și să mă regăsesc în treaba aia la modul foarte up close and personal. O astfel de întâlnire fericita între ceea ce mă mișcă pe mine în viață și ceea ce vor de la viață oamenii care comunică din direcția unui brand anume este colaborarea mea cu Piraeus Bank România, pentru campania “Adevărata Valoare ești Tu”. Acest text este marcat ca publicitate doar pentru că așa se cade, invitația de a scrie venind din partea unui brand comercial. Altfel, in all honesty, l-aș fi scris și fără invitație, cândva. Este o poveste despre adevărata valoare a lucrurilor. Despre cei peste șase ani de blog și ce înseamnă ei în economia vieții mele. O poveste despre mine și o poveste despre voi. Pentru cine a deschis mai târziu televizorul easypeasy.ro, ăsta poate fi un prilej bun să ne cunoaștem mai bine 🙂 Here goes nothing!

_

Pe la începutul lui 2009, pe când viața, așa cum o știam eu, era înca strict rainbows & butterflies, am început să scriu pe blog. În mare parte datorită faptului că niște oameni suficient de pe treaba lor insistau că aș avea ceva de zis. Lucru cu care nu eram foarte de acord la vremea aia 🙂 Aș vrea să pot spune că-mi aduc aminte cum a fost, ce-am simțit când am pus prima oara cursorul, cu inteție, pe Publish, că am știut atunci că lucrul ăsta îmi va schimba viața… Adevărul adevărat e că habar n-aveam ce avea să urmeze, iar momentul în sine urma să se piardă anonim, între un spălat de vase și un uscat pe păr. M-am culcat în noaptea lui 26 ianuarie cu convingerea că singurul lucru mai out of the ordinary la ziua aia era amintirea raposatului Ceaușescu, a cărui zi de naștere ar fi fost, nici într-un caz nu estimam vreun return on investment măsurat veșnic emoțional și uneori foarte fizic, al acestui mic, dar inimos proiect numit azi easypeasy.ro (pe atunci, ceva.blogspot.com).

Cam în perioada aia am început să mă întrețin de plăcere și mai des cu o fată pe care o chema Cristina Mazilu. O cunoșteam de la job, eu – Marketing Manager la o casă de discuri, ea jurnalist Mediafax care scria despre muzică. Nu știu cum a fost pentru ea (da’ chiar, Mazi, cum de n-am povestit niciodată despre asta?), dar pentru mine a fost un veritabil și mistuitor coup de foudre. Azi știu că treaba asta se cheamă “the Mazi effect”, infailibilul șarm, dorința oricărui muritor de rând, manifestată imediat, like a rash, de face parte neapărat și pentru totdeauna din viața ei 🙂 Atunci nu știam decât că vreau să vină la mine acasă. Să-i fac de mâncare. Să-i împletesc cozi. Girl crush, much much girl crush 🙂 În mod cert am fi trecut razant una pe lângă alta și de nu era blogul, că na, ne știam. Dar pe mine și pe Mazi pasiunea pentru bacon ne-a unit, mai tare decât aia pentru muzică. Ne-am hotărât împreună să ne spălăm pe cap mai des și să ne facem bloguri. Ceea ce s-a și întâmplat. Mă rog, cel puțin partea cu blogul 😉

Pe Boo, Ana, my bff (best friend forever), fata de la Google, cum ar veni, nu mi-a adus-o blogul. Suntem prietene din clasa a noua, adică tough luck, măi peasy, nu iei puncte ȘI pentru asta. Ei, nu mi-o fi adus-o peasy pe Boo, dar Boo mi l-adus pe peasy. Practic. Într-o dimineață, cum mijeam eu ochii în ecran și nu mai găseam nimic la locul nimicului, m-am trezit cu un mesaj: “Beast, do not panic, ți-am mutat blogul pe domeniu propriu, surprizăăăăă!” Da. Deci se face că prietena mea și prietenul ei stătuseră peste noapte, with their powers combined, să transfere tot contentul de pe blogspot pe .ro și să croșeteză logo verde cu mazăre. I call this love.

Primul an a trecut furtună. Ne-am pus pirostriile în 2009. Mazi s-a întors mai devreme din vacanța ei la Lisabona, ca să nu rateze nunta visului (am știut atunci că suntem meant to be, eu și ea). Nuntă care a fost cu adevărat vis, in every possible way. Deși pe atunci nu era o Andrada care sa o organizeze, și nici draga de Cookie Jar care să ne facă tort. Am plecat în luna de miere în Paros. M-am întors de acolo și mai sigură că mâncarea este viața, cu grămezi întregi de amintiri la farfurie, prinse în poze totuși suficient de vii pentru cât de nepricepută eram, cu un aparat de turist, de-ala point and shoot. Același cu care pozam și farfuriile de-acasă până să primesc de la hus, la aniversarea noastră de un an ca “luați”, un DSLR.

În noaptea dintre 20 și 21 septembrie, mai pe la 1 am așa, am postat o poza cu motan pe masă. Și un rând de text. Nimic special. Chiar nimic special. Pus capul pe perna, dormit. Totul bine. Pe 21 seara, l-am pierdut pe tata. Brusc așa. Pe 7 octombrie 2009, când ar fi fost ziua lui, a apărut la chioșc revista Good Food, cu mine la rubrica Bucătar de plăcere. Material pe care îl făcusem prin august, parcă, și în care povesteam despre rădăcinile mele de arădeancă, via tata. Cum, de fapt, totul de la asta mi s-a tras. Că de fapt mâncare este despre familie. Am plâns citind. Am plâns și după aia. Mult și zilnic. Nu mai știu cu precizie când a fost prima zi în care n-am mai plâns. Dar știu sigur că blogul a fost atunci un refugiu suficient de mare încât să încapă pe el toți pietonii din capul meu.

Pe la miezul lui iunie 2010, m-a apucat ca eu vreau să mă întâlnesc cu oamenii care îmi citesc blogul. Așa a luat naștere clubul de carte easy peasy. Animal social ce sunt, am pierdut pe drum misiunea inițială, aceea să mai citim și noi ceva (altceva decât cărți de bucate cu poze), rămânând doar cu ideea, bine înfiletată în jur de cap, că cititorii mei sunt cei mai mișto. Cu o parte din membrele celui mai scurt club de carte care a existat vreodată (3 cărți și nici alea foarte bune), am rămas în legătură. Cu restul, măcar Facebook friends. Pe Felicia, de exemplu, am revăzut-o anul ăsta la unul din workshopurile pe care le organizez lunar (alea despre nutriție și meal planning, știți voi).

Vara lui 2010 a trecut fără evenimente deosebite. Ai zice. Peste iulie s-a întâmplat, totuși, o treabă. Pe care am simțit că vreau să o împart cu oamenii care citeau ce mâncam eu. Așa că am scris despre copilul ce va să vină, la circa o lună după ce aflaserăm și noi vestea. 45 de comentarii ne-au urat să ne fie bine. Primul dintre ele îi aparține Ambasadoarei. Pe atunci doar o bloggeriță din Galați, azi, prietena mea dragă și uneori mai aproape decât, vorba aia, cămașa, care m-a ținut virtual de ambele mâini, și în sarcină, și în primul an de mămicie. Între fetele noastre e o diferență de cinci luni (ea a fost prima). Al treilea comentariu este al Simonei de la Alison’s Trials. Pe care n-am văzut-o niciodată la față (ea la Iași, eu la București, ea în Franța, eu… tot la București). Care, fac un fast forward mic, de unde nu mă cunoștea decât de pe blog, m-a sunat în dimineața zilei în care am născut, să mă încurajeze și să-mi povesteasca cum e cu anestezia, fiind de meserie. Și care și în ziua de azi mă ascultă cu răbdare, empatie și calm englezesc oridecâteori trec prin multiplele spaime de mare, mare ipohondră ce mă aflu. Despre mămicie am scris din când în când pe blog sub tagul ăsta. Mereu am simțit, din partea oamenilor care citeau, multă păsare. Chiar dacă, cel puțin în teorie, veniseră pentru “ce-i de mâncare?” Cu cititorii mei am simțit să împart și bune, și rele. Când curgeau mesajele de bine și felicitari, iar noi eram cu sufletul la terapie intensivă, că avea mica noastră o infecție nasty nasty și nu știam ce va fi, m-am agățat de fiecare vorbă bună și de fiecare străin dispus s-o aibă pentru noi.

A fost bine. Am ieșit toți trei din tăvălugul emoțional pricinuit de o naștere cu probleme și na, ne-am văzut de viață.

În septembrie, după șase luni de, practic, “vrei să fii copilul meu”, strivită sub cearceafuri întregi de texte electronice despre cum să fii o mamă perfectă, am decis să fiu doar o mamă obișnuită. Am scris pe blog un soi de anunț matrimonial, convinsă fiind că există out there, pitite bine pe după simfonia parentingului mai mult ca perfect, niște mame așa ca mine. Am creat apoi un grup de Facebook, în care a intrat la început cine a vrut. Între timp, grupul a luat calea secretului bine păstrat, așa am considerat noi, cu toatele, că e mai bine. Nu am cuvinte, și asta e așa, de neconceput pentru mine, dar da, nu am cuvinte să descriu în câte feluri mi-a schimbat viața întâlnirea cu aceste mame bune rău. Cât de providențială o găsesc. Cât de mult înseamnă pentru mine și acum această pernă de puf virtual pe care pun capul în fiecare seară, de patru ani încoace. E o comunitate în adevăratul sens al cuvântului, bazată pe iubire, multă iubire. Și pe respect. Și pe ajutor reciproc în orice. Pe cheerleading de cea mai bună calitate. Dacă nu erau mamele mele, nu ajungeam să fac ce fac astăzi. Fără sprijinul lor constant și șutul bine plasat, food coachingul ar fi rămas, cu siguranță, în sertarul cu maimuțe și vise moarte de bătrânețe. Despre grupul nostru de mame aș putea scrie o carte. Hell, poate chiar o s-o scriu, cine știe?

Pe roadmap-ul ultimilor șase ani din viața mea mai pun un pin, Octombrie 2, 2011. Simbio. I get really emotional când scriu despre asta. Cei care citesc aici de ceva vreme s-au obișnuit. Mult sirop a curs pe blog pentru că în duminica aia cu galoși de gumă, Mazi, iarăși ea, m-a obligat să-mi mișc derierul afară din casă, ca să onorăm invitația la brunch a unui mic local de pe Șelari. Restul e istorie. Data aia la care am pășit prima oară în Simbio e brăzdată într-un prag de ciment în casa veche a noului Simbio din Strada Negustori 26. Simplu zis, întâlnirea mea cu Simbio mi-a adus și mai mult din ce aveam deja (fiind fata norocoasă ce sunt), acel cel mai de preț lucru pe lume: prietenie pe viață. O zi în care nu ajung la Simbio îmi oferă aceleași senzații tari ca o zi în care nu apuc să trec pe acasă

Că tot vorbeam de Simbio, chiar acum stau pe prispa lui, scriu de doua ceasuri cursiv și mă gândesc asiduu să-mi comand un sandviș tuna melt, că așa sunt eu, cu un ochi la slănină mereu. La masa comunală e Geami de la Cooku Bau, cu frumoasa ei familie și cu fetele cucuiete de la biroul ei de traduceri, 23+ și așa, the coolest chicks I know. E și doamna mama lui Geami la masă, e și tata Bejan (în care așa îl văd pe tatăl meu, ceva ce nu pot să explic). Lucrul ăsta vouă nu vă spune nimic, dar pentru mine e o bogăție situațională de nedescris. Toți oamenii de la masa asta au intrat în viața mea buluc acum un an, când aveam cea mai mare nevoie de asta. Nu i-aș fi întâlnit pe niciunul dacă nu… dacă nu blog. Suntem azi ca o familie zgomotoasă de italieni. Sunt recunoascătoare.

Adevărata valoare a blogului sunt ei. Toți oamenii care au venit, de când (și pentru că) există blogul, să-mi întregească mie viața. Cei despre care am povestit până acum și cei despre care am povestit altă dată. Food masonii mei dragi. Simona Tache, cu care am împărțit un birou în 2005, dar a trebuit să ne facem bloguri ca să ne remarcăm în valoarea noastră absolută 🙂 Oamenii cu suflet bun (și mult muncit, ce să zic) din agențiile de PR cu care am lucrat pe campanii.  Oamenii care mă citesc din 2009. Oamenii care mă citesc și când nu scriu. Oamenii care vin pentru food coaching si care vor și au încredere să-i însoțesc în marea lor transformare.

Ai ajuns până aici? Dacă da, cel mai probabil, adevărata valoare a blogului meu ești tu. Ne-am cunoscut în timp ce făceam o omletă. Tu ai pus sarea, eu piperul. Îți mulțumesc.

_

Piraeus își dorește să îi inspire pe oameni să vadă dincolo de costul efectiv al lucrurilor.

www.adevaratavaloareestitu.ro

17 comments » | filled under: life, off topic, publicitate

singular

December 2nd, 2014 — 4:02pm

Rux

Băi, mă știți, la autoimpresionare sunt as, nu-i alta ca mine 🙂 Când vine vorba de împroșcat sirop pe pereți, sunt prima care vine cu găletușa. Dar de data asta parcă a fost și mai rău. În ziua în care s-a publicat online micul nostru passion project, Singular, mi s-a făcut rău fizic. Mă luase cu tremurici așa, inima îmi bătea tare tare și dădeam întruna refresh și click pe notificările care veneau cu nemiluita. Aveam o neliniște soră cu boala și cu euforia, pentru că vedeam, în sfârșit, în fața ochilor, live și rotund, tot ceea ce visasem cu șase luni înainte. Dar să începem cu începutul.

Prin iunie m-am văzut cu prietenii mei, Emilia și Dan, la un cico, să vorbim despre niște ii. Da mă, niște ii. Pe care le dăduse Dan în lucru către niște femei de la Breaza, acest hub de cusătorese din mâinile cărora ies multe din iile pe care le vedeți pe stradă. De cum am auzit de treaba asta, am scos imediat sfântul Moleskine la ei și am început să compun. Adică aveam niște bluze, care unicat, care în ediție limitată, și erau așa, cum să zic, urbane. Nu mi se părea că e so much despre tradiție, nu era vreo super călătorie back to basics, cât mai degrabă o călătorie în tine. Dan nu era nici el la primul business, mai făcuse niște treburi, dar îl simțeam parcă mai atașat de proiectul ăsta decât de oricare altul. Simțeam că și pentru el avea să fie un soi de journey de autodescoperire și cu toții, noi, cei trei muschetari, aveam nevoie, o nevoie organică așa, să convertim emoția bună care ne încerca în acele momente în ceva de dat mai departe. Am scris pagini întregi atunci. Despre cum vedeam noi starea aia singulară, despre brand, despre cum o să facem să-l aducem pe Singular în fața lumii.

S-a gătat vara, Dan a terminat colecția, fusese ambiția lui ca unicatele să aibă niște croieli aparte, care să completeze iile clasice, în serie limitată. Ajunși în punctul ăla în care aveam de toate și nu mai trebuia decât să împachetăm frumos, am apelat la prieteni. Am căutat un artist fotograf care să ia tot ce-am visat noi și să facă, well, să fie ce trebuie. Bine, e mult spus am căutat, pentru că mie mi se pusese pata pe Andreea Retinschi, această perfecțiune urbană și cool, pe care fii-mea când a văzut-o a zis: “sine a mai pomenit păl loz?!”. Andreea a zis da, mă, îmi place de voi și de proiectul vostru, să facem! Pe urmă, am căutat opt femei care să îmbrace unicatele. Ne-am dorit foarte tare să pozăm oameni normali, vulnerabili în fața camerei, oameni care să se lase expuși, oameni cu povești faine de viață, care fac lucruri. Care inspiră. Și boy oh boy, inpirație am vrut, inspirație am găsit. De azi vom începe să publicăm fazat pe Facebook poveștile de viață împărtășite de cele opt femei extraordinare din proiectul nostru. Le-am cules eu și Emilia și din când în când ne mai dădeam coate electronice emo, gen “Băăăi, nu mai pot, tu auzi ce zic femeile astea? Is this for real?”. Sunt povești unice, care te lasă așa, gasping for air. Singular este despre femeia extraordinară din fiecare femeie. E despre autocunoaștere. Despre rising above circumstances. Despre dragoste. Decât atât.

to infinity and beyond

Povestea de azi e cea mai, cum să zic, criminală. Și îmi cer iertare că nu am știut să o scriu într-un fel în care să nu sune așa sappy, dar adevărul e că m-a rupt. Ora pe care am petrecut-o împreună cu surorile Ana și Mădălina, ele povestind, eu cu pixul fugindu-mi pe hârtie ca un hamster pe steroizi, a fost una dintre cele mai concentrate din viața mea. La final am simțit că mă micisem ca Alice în Țara Minunilor după ce mâncase nushce prăjitură. Pentru că femeile astea două sunt din filme așa. Soiul ăla de reușită în ciuda circumstanțelor. Cu o adolescență grea, crescându-se una pe alta și ajungând departe, cu curaj și cu inimi curate, ușoare. Cu umor. Cu determinare.

M-au luat de o aripă și au zis: ia hai tu, fată, să te trecem noi pe repede înainte printr-o viață de om. Am palpitat când mi-au povestit despre copilăria lor short lived. Am agonizat în capul meu când mi-au împărtășit lecția iertării părinților care le-au foarte greșit. M-am amuzat, și vă povestesc asta anecdotic aici, pentru că n-a mai încăput în micul Facebook, deci da, m-am amuzat când Ana a povestit cum a obținut ea primul job. Era studentă la SNSPA și s-a dus să-și ridice ajutorul de șomaj (dacă citiți întreaga poveste, o să înțelegeți de ce banii erau such an issue). Ăia de la agenția de șomaj i-au zis că are nevoie de o negație, trebuie să facă dovada că a încercat să se angajeze și nu i-a mers. Uitându-se pe un board cu joburi din agenția cu pricina, a văzut un anunț pentru Manager IT la o celebră bancă. Și și-a zis că gata, this is it, uite și negația, adică sigur nu or să o angajeze acolo. S-a dus să-și ceară hârtia prețioasă. Managerul de resurse umane s-a distrat copios. “Nu se poate, domnișoară, chiar așa. Trebuie să aplicați întâi, ca să vă putem da negație”. Așa că Ana a aplicat. Două luni mai târziu, au chemat-o la un inetrviu pentru un job. S-a bătut pe postul ăla cu 500 de oameni. L-a luat. De atunci, a mers tot înainte. De aia vă zic că e film artistic. Pentru că Ana este astăzi manager într-o companie mare de telecom, unde conduce o echipă de 250 de oameni. Și în timp ce eu habar nu am ce-o să fac mâine, ea știe exact că în câțiva ani o să fie director.  Mădălina lucrează într-o instituție de stat, e studentă la Marketing & Afaceri Internaționale și visează să-și deschidă o brutărie șic, cu vitrină la stradă. Familia este totul pentru ele. Sunt în continuare fiicele părinților care le-au abandonat. Sunt mame. Sunt soții. Sunt surori. Sunt miezul așa. Dragostea, generozitatea, iertarea. Tenacitatea, energia, drive-ul. “Nu există nu mai pot”-ul. Nu se uită înapoi cu mânie. Iar când le întrebi despre viață, îți spun că au avut noroc. “Dacă gândești bine, ajungi bine! To infinity and beyond!” Asta scrie pe tatuajele lor pereche. Și pe mine una, întâlnirea cu ele m-a făcut să vreau să fiu un om mai bun.

Urmează soon poveștile altor femei singulare. Diana de la Allen Carr România, care m-a învățat despre autocunoaștere mai multe decât zece cărți de self help, Rux, care e psiholog și instructor de fitness și care exprimă cu corpul ce alții (eu) nu reușesc să exprime în cuvinte șiroi, Oana cea cu vino încoace, care știe că felul în care visele devin realitate are ceva de a face cu a visa in the first place, Laura și Ioana, mother-daughter, care, atunci când Andreea, fotografa, le-a spus “acum uitați-vă una la alta”, și-au întâlnit privirile, iar noi toți, ăia care mai eram pe platou, am simțit instantaneu că ni se face pielea de găină și avem apă în ochi. Last but not least, Andreea Retinschi herself, care a îmbrăcat rochia noastră de “mireasă” și pe urmă a înghețat timpul, doar ca să-l dezghețe la loc mai mișto decât era înainte.

Mulțumiri tuturor celor care susțin și au susținut proiectul, mult succes lui Dan, iar voi… voi sper că ne simțiti așa cum ne-am dorit atât de tare să o faceți 🙂 Dacă vă place ce-a ieșit, dacă vă doriți o ie care să spună povestea voastră și doar a voastră, o găsiți precis la Singular 🙂

7 comments » | filled under: life, off topic

info furnica

January 30th, 2014 — 11:30am

iherb1. iHerb.com

Intram direct in subiect si da, stiu, v-am mai spus despre iHerb astia, dar acum o fac in chip organizat. Ce vand? Pai suplimente alimentare, cosmetice (si bio), mancare (si bio), kids stuff, pets stuff, prafuri sportive, ierburi, aromatherapy shit and such. Ce cumpar eu de la ei?  Pai:

UBIQUINOL – adica forma “activa” a coenzimei Q10, care ajuta la tinerete fara batranete, si nu doar la asta. Aici gasiti mai multe informatii despre ubiquinol: http://ubiquinol.org, iar in Romania gasiti, mai mult nu decat da, acest magic supliment alimentar. Am sapat eu farmaciile si tot ce-am gasit a fost infernal de scump si sub un brand obscur. Pe iHerb sunt gramezi de branduri cu traditie, sub care se comercializeaza aceasta otravioara. Ai de unde alege, which I did. Am ales Ubiquinol-ul de la Healthy Origins.

OMEGA 3 – fie din peste, fie (aspirational, ca e expensive shit) din krill (un crevete), care e asa, cea mai, se pare, pura si awesome forma de Omega 3. Au explicat altii mai bine de ce ne trebuie Omega 3 si cam cata. Eu doar zic ca suplimentul de la Madre Labs are good reviews si impacheteaza o foarte decenta cantitate de acizi EPA si DHA.

PROBIOTICE – la noi gasesti formule deconcentrate, cu, rar, peste 1 miliard de culturi de-alea vii. Asa ca iau de pe iHerb probioticul asta, cu 30. 30 de miliarde, boy oh boy, who wants to be a billionaire?:)) Despre probiotice, an interesting point cititi aici.

ALTELE: Vitamina D3, pentru om mare si om mic (la preturi mult mai decente decat ce gasesti in Ro), pasta de dinti organica, ulei de nuca de cocos (awesome e asta de la Nutiva), sapun african negru (j’aime!), sampon si balsam pentru parul ondulat al iepurescului, solutii de spalat fructele si legumele, creme organice pentru toate cele… ok, we have a little addiction going on, dar dar dar, in apararea mea… au si aplicatie de aifon si e muy sexy sa browsezi nesfarsitele pagini de review-uri la, say, suplimente anti-colesterol cu efecte benefice pentru prostata (“de cand iau aceasta bombonica, nu mi-a scazut colesterolul, in schimb, nu mai merg asa des la baie noaptea!”).

Acu’ pe bune, iHerb – good products, good service, trebuie neaparat sa-l incercati. Click click!

2. jumatatea de carte a simonei

femeile vin de pe venus, barbatii de la baut

Am cunoscut-o pe Simona Tache in 2005, an de gratie in care am impartit un birou “afumat” and not much else. Io m-am prins inca de pe-atunci ca ea e cool. Ei… i-au mai trebuit vreo opt ani ca sa se prinda ca si eu:)) Radem, glumim, dar fata asta Simona este asa, sa ma ierte feministele, cea mai cu trei seturi de balls cucoana din internetul romanesc. O bestiala, o integra, o amuzanta, Simona sufera de nuselăsism cronic, adica nu se lasa, ma, nu se lasa si e activa, activista, magic-mobilizatoare si oribil de talentata. Online-ul romanesc este o ciorba mai cu carne datorita ei.

Acum ca s-au gatat osanalele, sa va zic si ce vreau sa va zic, adica ce stiti deja, si anume ca Simona si prietenu’ Mihai Radu au scris impreuna o carte. Pe care, daca urmariti cu religiozitate in Catavencii rubrica “Batai in dialog” (cum face, de ani de zile, my husband), o s-o consumati vorace pana la coperta spate. Iar daca nu urmariti cu religiozitate in Catavencii rubrica “Batai in dialog”, o veti descoperi de novo si abia pe urma, da da da, o s-o consumati vorace pana la coperta spate.

O mostra: “Pe lista scurta de chestii scrijelite pentru eternitate in ADN-ul barbatilor (pe langa “romantism”, “sensibilitate”, “dispret fata de alcool”, “dezinteres fata de iesirile cu baietii”, “preocupare obsesiva pentru educatia copilului” si “implicare pasionala in gospodarie”) se afla, la loc de cinste, tripleta “zoaie, scame, firmituri”. Pe scurt, ZSF. […] Decat sa-l lasi sa-si faca un sandvici, mai bine iei cu mana ta niste paine, niste unt, niste salam si le intinzi prin toata casa. Ai grija sa ajungi cu ele pana in sertarul cu chiloti…”

Bine ma, am glumit cu jumatatea de carte, cititi si replica lui Mihai, Femeile vin de pe Venus, barbatii de la baut ar fi pustiu fara ea:)

3. cum sa cureti o rodie in 10 secunde

Folosind o lingura de lemn. Awesome, sau ce?

That’s all for today, folks! Sper ca v-a placut buletinul meu de stiri foarte, foarte vechi si va astept si data viitoare, same time, same place;)

PS: Suplimentati, cititi, mancati rodii. Doh.

6 comments » | filled under: every day, off topic, reviews

think pink: un post for the ladies

September 4th, 2013 — 11:40am

It’s that pinkitty pink pink time of the year again, cand se vorbeste din nou si poate nu destul despre screeningul cancerului mamar. Un subiect in fata caruia ai varianta sa stai cu mainile si cu frica-n san (haha!), sau sa purcezi la actiune. Eu sunt all for action, Jackson! Mi se pare ca inainte sa ne vindecam de boli, tre’ sa ne vindecam de grija lor. Iar asta nu e deloc complicat in anul 2013, cand exista ecografie, mamografie si, mai nou, sonoelastografie (merci, Tache, ca m-ai luminat si cu asta). Adica exista investigatii imagistice pe care poti sa le faci anual, de rutina, si care iti prezerva zenul daca esti zen, iti cumpara 12 luni de liniste daca esti ipohondra sau, in cazul, sa zicem, nefericit, dar nu cel mai cel, iti depisteaza orice pui de doamne-fereste in, de obicei, faza incipienta. Bai, una peste alta, nimic, NIMIC, rau nu se poate intampla daca va duceti o data pe an sa va cautati in sutien. Numai daca nu va duceti, ceva foarte rau se poate intampla. Pentru ca, in general si in ciuda credintei babesco-penibile, lucrurile odioase nu dispar daca le ignoram. Si nici nu faci cancer de piele daca iti scoti alunitele, but that’s a different story:)) Una morbida pe zi, zic.

Hai ma, sa ne veselim:D Lucrurile stau asa:

  • Autoexaminarea (palparea sanilor) o fi ea felul in care se descopera 70% din cazurile de cancer la san, dar asta, departe de a fi incurajator, mie mi se pare trist ca dracu. Pentru ca, de fapt, nu vrei sa descoperi tu nimic… palpabil. Mai degraba vrei, daca se poate spune asa, sa descoperi orice scarboshenie in faza ei microscopica, detectabila prin metodele imagistice de care ziceam mai sus.  In plus, ce simti tu la palpare poate foarte bine sa fie ceva inocent. Nu ai de unde sa stii. Acuma na, nu zic ca nu e buna autoexaminarea asta, doar zic ca nici nu tine loc de eco, nici nu-ti ofera vreo mare certitudine. Ba chiar te poate impinge spre comportamente de-astea OCD like. In care te “verifici” de 10 ori pe zi sa vezi daca “a crescut?”. Si/sau eviti sa te duci la doctor pe motiv ca faci pe tine de frica, incredintata fiind ca o sa-ti zica de naspa si vai si-amar. Bai, un lucru e cert: orice treaba “simtibila” la palparea unui san este motiv de mers la doctor atunci. Atunci atunci!
  • Ecografia de san nu doare si este singura metoda relevanta de analiza a sanului pentru femeile de pana in 35 de ani (de ce, aflati, de exemplu, de aici). Mamografia e aia nasoala, cu “senzatii si sentimente” de intensa neplacere, se face, de regula, dupa 40 de ani si e o metoda complementara cu ecografia. Cele doua nu se, neaparat, exclud.
  • Medicul care iti da trimitere la eco de san sau mamografie se numeste ginecolog. Medicul care iti face ecografia sau mamografia nu se numeste ginecolog. Adica na, sunt ginecologi care fac asta si bravo lor. Unii stiu ce fac, altii mai putin. Du-te sa te “caute” un medic radiolog specializat pe imagistica sanului. Care, na, a vazut la viata lui multe si se ocupa fix, dar fix cu asa ceva.

Ca sa nu ziceti ca iar sunt fuga prin porumb, doua vorbe despre factori de risc pe care ii poti controla din perspectiva stilului de viata si a nutritiei. Dealtfel, acelasi stil de viata sanatos care ne (posibil) fereste de toate bubele, ca nu exista mai multe feluri de a intelege treaba asta. Pe scurt, tineti-va greutatea sub control, nu mancati in exces carne rosie, bagati cardio de cinci ori pe saptamana, nu beti prea mult, nu fumati deloc si cam asa. Nimic nou sub soare. Ah, poate doar un lucru mic, dar grozav de important: BE HAPPY. Vorba aia, think pink! Cred ca pana la urma asta e unicul “cel mai important lucru de bifat”, daca vreti o viata buna, sanatoasa.

La final, trei recomandari de medici din Bucuresti, unde va puteti face o eco de san de rutina. Adica na, in caz ca nu v-ati facut screening anul asta si nu stiti incotro sa o apucati, aveti aici niste variante.

  1. Dr. Claudia Teodorescu, medic primar, specialitatea radiologie si imagistica medicala, doctorat la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Iuliu Haţieganu” ClujNapoca, titlul lucrării: „Diagnosticul imagistic al cancerului de sân”. Participari multiple la cursuri si conferinte de imagistica a sanului. O gasiti la Donna Medical Center. Cica ar fi second best dupa Mihai Lesaru de la Fundeni (la care se ajunge greu si, in general, te duci numai daca ai o problema, nu asa, de “rutina”). 021-252.32.32
  2. Dr. Corina Raileanu, medic primar, specialitatea radiologie si imagistica medicala. O gasiti la Medlife Favorit. Eu la ea am fost anul asta, mi s-a parut foarte ok. Are si dumneaei in CV un pomelnic de participari la evenimente “de gen”. 021-9646
  3. Dr. Cornelia Ivancu, medic primar, specialitatea radiologie si imagistica medicala. Nu stiu nimic despre dumneaei afara de faptul ca mi-a fost recomandata de o cunostinta din domeniul medical ca fiind bine pe felia ecografiilor de san. Activeaza tot la Medlife Favorit si cand am sunt sa ma programez la ea, n-am gasit loc decat peste cateva luni, semn ca na, chiar o fi buna. 021-9646

M-as bucura tare daca ati posta aici si alte recomandari de medici buni pe eco de san, sa iasa de un frumos Index, si nu doar pentru Bucuresti.

PS: Mi-am permis sa scriu chestia asta complet off topic pentru ca ieri, convingerea mea ca preventia rules s-a pupat perfect cu un mic reminder roz de la AVON (din 2002 promotor al campaniei pentru sanatatea sanilor), un reminder, ziceam, al faptului ca sunt lucruri pe care nu le poti controla, dar si lucruri pe care le poti. Screeningul cancerului de san e din a doua categorie.

13 comments » | filled under: off topic

in sfarsit

August 20th, 2013 — 6:04pm

bai ce chestie! nu era in plan sa mai scriu azi, dupa pui piri piri si freddie si restul. in niciun caz nu era in plan sa scriu ASA CEVA! dar ma simt atat de plina, incat am zis c-o sa scriu, no matter what. cu riscul de a ma face din nou de ras, trebuie sa exprim lucrul atunci cand e el exprimabil, nu o luna mai tarziu, cand o sa ramana de el doar o impresie la rece. poate nici n-o sa cititi, ma imbarbatez, in timp ce-mi fug degetele pe tastatura ca niste maimute reumatice [hei, e cineva pe-aici:p?]

asa. august 2013. eu cu Mishu in masina. zic: – pufi, nu o sa-ti vina sa crezi ce-o sa-ti spun, dar ma las de fumat! urmeaza o cascada de rasete. literally. o Niagara rautacioasa. un sincer si din inima Chucky. – ahahahahhahaha, ahahhaahaha, ahhahaha ahaha aha ha. you’d make a great stand up comedian!, zice sincer amuzat, si-apoi, desigur  – ahahahahhahaha, ahahhaahaha, ahhahaha ahaha aha ha.

ma uit cash la el, dupa care cuget in sinea mea: well, dude, can you blame him? ca sa intelegeti, din februarie ma tot las. da’ chiar, ce idee buna, sa incepem cu inceputul.

chinuitoarea progresie invers aritmetica a vesnicului fost fumator, din februarie 2013 si pana in prezent

prin februarie m-am impiedicat, la recomandarea Simonei Tache (cumva tangential, adica ea recomandase seminarele live dupa aceeasi metoda) de cartea lui Allen Carr – The Easy Way To Stop Smoking. am depasit dezamagirea initiala (“vai, sinistru, un contabil care a scris o carte! bo-ring!”), deoarece am simtit undeva, in maduva putinelor mele oase sincere si sincer neafectate de persoana mea adicta, ca: 1. omul picteaza pe bune panza gretos-uleioasa a adevarului despre fumat. adica dincolo de maniera in care pune in cuvinte toata tarasenia, n-am citit niciodata ceva mai de bun simt despre asta. simplu si la obiect. fara shushumumu freudian, fara ifose, fara introspectii elaborate. inteleg de ce cartea poate fi descurajanta pentru unii fumatori. pe la jumatate simti, efectiv, simti ca daca o termini, te lasi. si asta te face sa: a. fugi ca dracu’ de tamaie, discreditand, eventual, teoria “usoara” pe unde-ti vine la gura. sau b. o termini si, naturlich, te lasi! eu am terminat-o.

am terminat-o pe 13 februarie, asa, pe la ceasurile 16, sa zic. imi amintesc ca eram in pauza de tigara, imi luasem kindle-ul cu mine, am stins tigara, am aruncat pachetul, soarele stralucea dubios de tare pentru o zi de iarna si eu ma simteam invincibila. citisem in carte ca o sa fiu fantastic de fericita, asa ca m-am gandit sa fiu. bun. prima zi, totul fain frumos. a doua zi, nu asa de bine. a treia zi i was like: mada’facaaaaaaar!!! aduceti-mi iepurasi de plus, vreau sa le sucesc capu’ la spate! in prima sambata am plans. am plans pe bune. de pofta, de gol, de deznadejde, de dezamagirea lipsei de “cuplaj” intre rational si emotional. daca intelesesem, si intelesesem, sustin chiar si acum, teoria lui Carr, de ce, doamne iarta-ma, nu reusisem sa ma mentin fericita? mdeci nu pot sa va explic, eram de-o tristete… incomensurabila.

in ziua a cincea am scris postul asta, asa, la incurajare. m-am gandit eu ca daca rememorez in toata jena ei o zi din viata mea de fumator, o sa-mi treaca, naibii, gargaunii. nu mi-au trecut deloc. mi-am cumparat tigara electronica, niste otravioara de-aia fara nicotina si am continuat sa ma abtin de la a fuma tigari “adevarate”. trebuie sa fi realizat deja, chiar in timp ce pufaiam inchipuit la batzul electronic cu luminita rosie in varf, sugand din el pana mi se facea injurulgurii mov, ca traiam un epic fail. dar am continuat sa ma autoflagelez inca niste saptamani, pana cand am “cedat” si-am aprins un Kent 4 de la un coleg. pe care, in zilele in care fumam, nu as fi pus gura nici batuta, in schimb, in ziua aia in care nu fumam, dar am fumat, imi venea sa-l ling lasciv (pe Kent, ma, dirty minds you:)). nu, nu era naspa tigara dupa cateva saptamani abstinenta, era fantastic de buna. gustoasa! gus-toa-sa! credeam eu.

am decis ca voi fuma o tigara pe zi. cateva zile mai tarziu, am decis ca doua tigari pe zi e ok sa fumezi. nu mai stiu in cat timp am ajuns inapoi la pachet si nu mai stiu cand m-am considerat oficial, dar temporar, invinsa.

prin mai cochetam cu ideea plasturilor cu nicotina. after all, ma ajutasera mult sa ma las de fumat in 2007 si statusem “clean” cativa ani. in Romania nu se mai gaseau (ce magarie!), asa ca am asteptat vacanta la Salonic ca sa get me some. din fericire, la Salonic erau mai ieftini decat la Paris sau pe amazon, numai 14-15 euro cutia de 7 bucati. adica vreo 9 lei pe zi. mi-am luat plasturi de 80 de euro. asta a fost in iunie. ajunsa acasa, i-am bagat intr-un dulap si mi-am luat de grija lor, in asteptarea momentului in care aveam sa mi-i aplic. nu inainte de ziua mea si clar NU inainte de concediu, jesusFingchrist, ce idee tampita! poate dupa aniversarea noastra… sau macar dupa ce venim de la munte.

intr-o zi, mi-am lipit spontan un 21mg pe mana stanga. a fost mult mai bine decat fara plasture. muuuult mult mai bine! nu mai aveam, gen, viermi in dos, a fost o zi aproape normala. asa ca l-am dat jos seara pe plasture, m-am inchinat ca inca functioneaza si mi-am aprins o tigara.

trebuie sa intelegeti ca, in tot acest timp, din februarie incoace adica, traisem o perpetua framantare. nu puteam sa ma las, dar nici sa renunt la a mai incerca nu puteam. am avut momente in care am zis: fuck it, sa luam o pauza. si apoi, in urmatoarea, fix urmatoarea zi, m-am trezit cu o sincera si spontana dorinta sa mai musc o data din prajiturica de quitter. am citit tot soiul de lucruri. de la extensiile lui Carr puse clar out there pentru imbogatirea dansului pe seama disperatilor de fumatori (da, exista The Easy Way, dar si The ONLY Way, pe care esti sfatuit sa o cumperi daca nu ti-a mers cu Easy; exista si The Easy Way For Women, exista si the Little Book… doamne, cred ca-s zeci, and I got a glimpse of them all:p) si pana la Smoke Free in 30 Days, pe care am cumparat-o pentru ca promitea sa ia lucrurile de unde le lasase Carr si sa le duca, dracului, la capat.

caci da, ce ii reprosam la momentul ala lui Carr era generalizarea crasa si lipsa de munitie pentru cand veneau, in ziua 3 de regula, poftele cele ucigatoare. adica, tatutza, zi pe bune, io ce fac? ce fac cand innebunesc? (little did I understand, acum nu mai mult de doua luni sau asa, ca Allen Carr nu avea de ce sa dea strategii de coping pentru the aftermath, fiindca, saracu’, el se straduise sa ma faca sa inteleg ca there is no fucking aftermath, dar ajungem si acolo, rabdare I tells u;)

bun, deci here i was, vegetativa in starea asta de “worst” of both worlds, incapabila sa ma las, dar no longer “enjoying” smoking. ce sa fac, ce sa fac, ia sa ma duc si la o sesiune Allen Carr. asa, o ultima “mutare”. atat de tare m-am concentrat pe caracterul ultimativ al mutarii, ca am plecat de-acolo dupa 7h si fumatoare, si in lacrimi. sah mat! am zis. fetitza, lasa-ne, e clar, nu poti sa te lasi acum. ia, tu constiinta presanta ca oala sub presiune, culca-te. te-oi scula io mai tarziu. gen la anu’. e ok sa te lasi pana in 35 de ani, nu? poate nu fac, totusi, cancer, inainte de asta. dar daca fac la 37? nu o sa-mi para oare rau ca m-am lasat la 35? macar sa mai fi avut doi ani fericiti.

yep, i kid you not, asa gandeste un fumator. misto, nu?

mai puteti? luati o gura de aer, ca urmeaza finalul si e unul fericit. am ajuns in luna iulie.

ultimele zbateri

nici nu ma hotarasem bine s-o las in pustii, ca ma apuca iarasi senzatia aia de vierme sub piele. declicul fiind mistificatoarea concluzie ca fumez un iPhone 5 in 2 luni jumate (fucking shit, da:p). bai, dar ce idee geniala imi vine mie pe 30 iulie, in timp ce, desigur, fumez. logic sa o luam: daca fumatul este, pentru mine, o maniera de escapism, cum ar fi sa escape in altceva? ce activitate se poate face atat de fragmentat, cate 5 minute la fiecare juma de ora? stiu! o sa citesc! dar mie nu imi place sa citesc! nu-i nimic, voi citi pana cand are sa imi placa. de cate ori imi va veni pofta de tigara, voi citi 5 minute. in acest mod simplu, se pot intampla doua lucruri: cartea sa fie buna si eu de-abia s-astept sa loveasca cravingul ca sa pot citi. sau cartea sa fie proasta, si ca sa nu fiu silita sa citesc din ea, refuz pofta de tigara. nu, deci va zic, mi se parea super misto planul asta. infailibil. si asa de incatata eram, asa de luminitalacapatultunelului scria pe mine, ca m-am apucat s-o zarnaticesc si pe prietena mea Ambasadoare. o sa ne lasam impreuna pentru “decat” 21 de zile. va fi magic, magic fata, o sa vezi. ce mare lucru? sunt doar 21 de zile. prima zi a fost 31 iulie. ultima zi ar fi fost azi.

si de la capat: prima zi ok, a doua zi ok-ish, a treia zi, ma scuzati, mare, mare, f&tere. de ce, nu puteam sa inteleg. nu puteam sa inteleg de ce after all this time, e totusi asa de greu. diverse explicatii si scenarii de groaza mi se falfaiau prin cap:

“sunt cel mai rau fumator, ce merge la altii clar nu merge la mine, singura mea sansa e sa strang din dinti si sa accept ca va fi greu pana sa fie usor”
“da, e clar, si pe patul de moarte o sa regret tigarile nefumate!”
“sunt ultima gaina din cotetz! o sa raman singura fumatoare din lume si singura femeie fara carnet de conducere!”

nu mai suportam sa imi fie greu. efectiv nu eram dispusa sa-mi asum rahatul ala. nu stiu daca pentru ca in ultimii ani am devenit extra sensitive la greul meu, sau pentru ca stiam, la un nivel, ca se poate si altfel. am incercat fel si fel de reframinguri. in cartea lui Carr citisem ca tre sa fiu happy cand loveste cravingul, e un semn ca ma “curatz” existential. “sa fii tu happy tataie tu si cu mama familia ta!”, ziceam mai tarziu, cand deveneam posedata.

intr-una din seri am aprins o tigara. nu i-am spus Ambasadoarei. era de cacao sa-i stric si ei combinatia si in plus, sa-i spun ar fi insemnat sa-mi validez mie fumatul, adica asa, din nou, de la capat. nu i-am spus si m-am simtit infect. stiam ca fac ceva rau si brusc tigara nu mai avea gust bun. avea gust de infrangere, mizerie si neputinta. o uram pe ea, iar pe mine… sa zicem ca-mi era ciuda. avea sa fie ultima zbatere. ultima “uratenie”. ultima promisiune incalcata, coz that’s what smokers do, stiti:p in foarte scurt timp aveam sa inteleg de ce este, de ce era, so fucking hard.

momentul meu de claritate

deci iata-ma pe mine, improscata pe parbrizul virtual al vietii fara tigari ca o musca verde si grasa, iata-ma la capatul unui lung si anevoios drum, toata transpirata de draci. adica WTF, what am i missing?! sa te culci si sa te trezesti cu gandul asta e boala curata, credeti-ma.

nu inteleg, imi repetam obsesiv, nu inteleg de ce nu pot sa stau “clean” 21 de zile. sau 2 zile. de ceeee? aarrrrrrrgh!!!

pai de-aia, bai, desteapto, nu poti, pentru ca tu nu te lasi, tu *incerci* sa te lasi! nu exista 21 de zile. 21 de zile e polita ta de asigurare in caz de esec. 21 de zile zice clar “nu cred ca poti face asta!” 21 de zile nu se cheama ca te lasi de fumat, se cheama ca astepti sa fumezi. 

momentul meu de claritate asta a fost. intelegerea si acceptarea faptului ca NU VOI MAI FUMA NICIODATA. obisnuia sa ma sperie groaznic aceasta varianta. acest cuvant… niciodata. cand in sfarsit am vazut limpede, am realizat ca gandul ca nu voi mai fuma niciodata este fix la fel de inspaimantator precum gandul ca nu voi mai linge niciodata otrava de sobolani de pe jos, din subsolul blocului. da, cam asa.

tensiunea, manifestarile psiho-somatice, reale si imaginare, pofta, maria sa Pofta de tigara, toate astea au disparut ca prin farmec in momentul in care am luat decizia unica de a nu mai fuma in veci. din februarie incoace nu facusem decat sa iau decizia de a nu fuma de mii, efectiv de mii de ori. obositor si vulnerabilizant ca naiba. trebuia sa fiu mereu pe faza. ma luam la bataie cu mine de 25-30 de ori pe zi, in fiecare zi. si uneori cedam. micul vierme stia ca daca insista, va primi. nu fusesem ferma cu el. imediat ce am fost, a murit ma, a mierlit-o viermele de nicotina (vorba lui Carr). acush ii fac de 7 de zile si I’ve never felt better. stiu ca suna dubios, adica na, even my husband thinks i’m… funny, dar… dar… dar… e cum e! doar ca nu cum zice Carr. nu e o metoda universala. e un adevar universal, pe care el face o treaba buna din a ni-l pune sub bot, iar apoi sunt fix atatea metode de a te lasa de fumat fara sa suferi ca un caine, cati fumatori sunt pe planeta noastra poluata.

orice fumator are nevoie de momentul lui de claritate. dupa aia devine usor. dupa aia te trezesti dimineata si la inceput stai pe ciuci psihici, intr-o foarte alerta stare, asa cum esti obisnuit. pregatindu-te, anticipand momentul pofticios, scarpinandu-te in capul pieptului, sugand bombonele, foindu-te. si cand, intr-un tarziu, te prinzi ca pandesti ca prostu degeaba o prada inexistenta, cand intelegi ca a sucombat lighioana din tine la fel de brusc cum s-a nascut acum multi ani, cand ai pus in gura prima tigara, ei, in momentul ala zici ca ti-a pus dumnezeu mana in cap. in momentul ala te simti nu ca bine, nu ca happy, lasa asta. te simti LIBER. stiti cum e? eu nu mai stiam. nu mai stiam cum e sa te simti liber de cel putin 15 ani.

ce ajuta, ce incurca

in sase luni de multiple si epocale fail-uri, inveti o gramada de lucruri:)) de exemplu, ce merge si ce nu merge, care-s zilele cele mai crancene cand incerci sa te lasi folosindu-ti vointa (va zic eu: ziua 3, ziua 5 sau 6 si groaznica, sinistra, ceamaireaua zi 19-20 – cum ar veni, pragul de trei saptamani).

ce ajuta: plasturii cu nicotina – chiar iti iau “dracii” cu mana cand “incerci” sa te lasi.
ce incurca: plasturii cu nicotina – cand accepti cu toata persoana ta ca nu o sa mai fumezi niciodata, nu mai vin nici dracii. nu exista dorinta de a fuma. SMOKING IS NOT AN OPTION scrie pe tine. nu ai niciun motiv real sa-ti intretii dependenta de nicotina inca niste saptamani, esti done, done and done.

ce ajuta: numaratul zilelor si pusul banilor “la borcan”. eu mi-am cumparat ceas si oja Chanel din economii:D
ce incurca: numaratul zilelor si pusul banilor “la borcan”. dupa ce mi-am cumparat ceas si oja Chanel din economii, am fumat. treaba e ca, sincer, un nefumator nu-si numara zilele si nici nu-si trimite thank you for not smoking cards.

ce ajuta: prietenii. e tare bine sa ai cu cine vorbi despre zadarnicele tale chinuri.
ce incurca: prietenii. in the end, zau, nimeni nu poate intelege prin ce treci. pentru ca, ghici ce, e de neinteles:))

final points

  1. kudos to Allen Carr si practicantilor metodei lui. in ciuda micilor limitari ale acesteia, e clar cel mai mare ajutor pe care il veti primi out there, in the big bad nonsmoking world:)
  2. lasatul de fumat e o chestiune foarte personala. sa pretinzi ca stii de ce arma mor demonii altuia e o mare aroganta. so… i’m not gonna. dar un lucru e cert: toti demonii sunt muritori:)
  3. mi-am varsat aici matzele virtuale in speranta ca o sa va dau niste CURAJ. pentru ca, (again, parafrazandu-l pe Carr), singurul motiv pentru care fumatorilor le este greu sa se lase de fumat este FRICA. si, as adauga, imediat ce accepti ca nu are de ce sa iti fie frica, dispare, paradoxal, si toata suferinta. frica intretine suferinta, lipsa fricii o anuleaza, si da, it makes no sense to you now, dar intr-o zi, dupa ce o va fi mierlit si viermele vostru, o sa ne vedem pe strada si o sa vreti, da, o sa vreti precis sa hi-5 me:D

PS: Love you lots, all u smokers out there, I am rooting for you:D Va astept aici. Adica dincolo:)

PPS: Sorry for the semistupid incoherent overjumping with joy annoyingly enthusiastic seemingly dillusional long, possibly full of shit typos post. NU AM MAI AVUT RABDARE. Na!:))

33 comments » | filled under: life, off topic

scrisoare pentru Alexandra

August 8th, 2013 — 2:41pm

luminis

Buna, Ana! Te citesc de ceva vreme, nu ti-am scris niciodata, dar acum ca e vara si (pentru unii) vacanta, a devenit imperios necesar: te rog sa mai scrii din cand in cand ceva pe blog! Stiu, ai si tu viata ta, un sot, o copila, un job, o vacanta etc…..:P dar si eu mi-am facut obiceiul de a intra pe blogul tau in fiecare zi si cum vad destul de rar ceva nou… ma intristez. Stiu, aceasta este o postare egoista, da’ stiu io ca nu te vei supara, ca de fapt inseamna ca imi place mult cum scrii si ca imi lipsesti, chiar daca nu ne cunoastem. :) Asa ca, daca nu ai timp deloc deloc, desi eu nu cred asa ceva :D, macar amageste-ne cu niste poze… 
Alexandra

Draga Alexandra,
Azi scriu pentru tine. Tu, care mi-ai “scormonit” lenea cu batul prin gard. Tu, care ai trezit Leulcaredoarme. Ma rog, ca dupa aia s-a culcat la loc, asta e alta poveste. Tu, care intri in fiecare zi pe blog si traiesti, probabil, aceeasi dezamagire pe care o traiesc si eu cand intru si nu gasesc nimic nou. Tie si numai tie simt ca iti datorez o explicatie.

Asa. Afla despre mine ca am… (aaa…) inchis pentru dezinsectie(?!). Sa zicem ca bucataria mea virtuala s-a umplut de… molii de alimente. Scarbosheniile dracului! Ei, ca sa le hamesesc, m-am pus de-am aruncat la gunoi tot Zvacul. Era, oricum, expirat.  Si iata-ma Zvac-less in mijlocul vietii, cu piciorul gol pe gresie, paralizata culinar si ponosita semantic, ca un ciorap vechi. Auzi, daca ti-as spune ca nu prea mancam, m-ai crede? Ca jumatatea mea mai buna a ajuns de rasul colegelor de birou (“Haidi bre, N., iti iei mancare de la Snack Attack, cand nevasta-ta e izipizi? Pff!”) Ca pana la aceasta ora inaintata n-am mancat decat niste pepene pe care Spiritul Milos Al Openspace-ului mi l-a lasat discret(a) pe birou. Ca seara ajung acasa si, in loc sa mananc, ma culc. No really…

Sa stii ca pare mult mai dramatic decat este. Adevarul e ca hibernez estival. Mananc de sub propria-mi piele, unde am stocat, in mod special, bucurii. Care nu necesita preparare termica si sunt, una peste alta, mai sanatoase decat, say, deziluziile cu paine.

De doua saptamani mi-am schimbat programul. Ma scol rareori uneori la 6, merg la sala. Inca ma supara un genunchi. Da, acelasi genunchi care m-a trezit intr-o dimineata in racnete isterice de zici ca-l taia cu cutitu’ (f&*^ing drama queen) – “Alooo, fataaa, scoala-te, nu vezi ca mi-au crescut doua chiftele intr-o parte?”. Asta clar se reflecta mizer asupra alergatului meu, sunt, momentan, captiva intervalelor. Un sprint mic, o lene babana. Iarasi sprint, iarasi lene. Lenea e buna. Ce? Lene, mai, am zis lene, nu sictir. Asa. Deci merg la sala, sunt cuminte. Ma uit la Californication si citesc carti. Poveste lunga, nu vrei sa stii. Mai fac si alte lucruri, nedemne de povestit aici sau acum. Dar cu potential de demnitate pe termen lung. Ah, si cresc copil, a se citi “ma las crescuta de ea”. About that, chiar voiam sa-ti spun, am niste growing pains de speriat! Mai ales ca, mai nou, inima mea bate in afara corpului.

Alexandra, nu vreau sa-ti rapesc niciun minut in plus. Voiam doar sa stii ca nu te-am abandonat, sunt aici, adica n-am plecat niciodata. Doar ca uneori pur si simplu nu mi-e asa foame.
Love,
Ana

19 comments » | filled under: life, off topic

estivale

July 17th, 2013 — 2:14pm

estivale

Mama mama mama cum e vara asta! O centrifuga in care eu eram “rufele”. O panarama emotionala sus-jos! Creieri adunati cu spaclul de pe perete, ba din cauza de fericiri explodate, ba pe motiv de bube-n feng shui… Nu stiu cum se vede de unde stati, dar de-aici e cam extrem. Fereasca sfantu’ sa ma intrebe careva “si tu ce-ai mai facut”, ca numaidecat scriu o punga de seminte de floarea soarelui. Pe care nu aveti decat sa le mestecati cum vin. Numai cojile sa le scuipati, va rog. Matur eu cand ati terminat.

instagrame cu Bubu

  1. Restaurant-hotel Cumpatu’. Chelner serios, de moda veche, o idee mai impaiat decat animalele impaiate de pe pereti. Cativa clienti, si ei din acelasi film cu domnu’. Ei, la un moment dat, in linistea tulburata doar de clinchetul tacamurilor in farfurii, se aude distinct-infernal: “maaaamaaaaa, am facut caaaaachiiii, schimba-ma mama, schimba-ma de caaaachiiii, sssi ulsii fac cachi la olissa lor, cachi cachi cachi!”. Mda, fix ce-si doreste omul sa auda in timp ce mananca.
  2. La copac. “Copacule, aszuta-ma! Aszuta-ma sa-i gasesc pe palintii mei… Nu ssstiu unde sunt. Aszuta-ma, copacule!”
  3. Doctorita Plushica. “Deschide gula, tati […] Ooo, dinssissoii nu se simt plea bine.”

descoperiri

  1. Societatea exuberanta a femeilor care s-au indragostit de Alina Nedelea la indemnul Simonei Tache, pe care deja o iubeau.

    Am citit Soseaua Catelu 42 intr-o zi jumate, la munte, pe telefon, which I hate. Pentru ca Tache mi-a facut vraji, iar Nedelea le-a continuat. Fantastic, dom’le! Must read. De cand a scris Simona despre treaba asta, s-a epuizat stocul fizic de pe elefant.ro, adica masura succesului unei carti in Romania. O mai gasiti in format electronic si pe hartie la editura All. Daca nu v-o placea, sa-mi ziceti mie Catelu. Sau Simonei, ca ea a-nceput:p

  2. Oja Dior 643 Diablotine. Doamne, cum e! I love you, Dior!
  3. Vila Piatra Soimului. Nu hotelul, ca pe ala il stiu de cand era mic, ci vila de langa, aia cu apartamente. Best ma, best! Pentru mers cu copilul mai ales, e rai pe pamant. Am stat intr-un apartament nou nout, curat bec, doua dormitoare + living, echipat cu tot ce trebuie si foarte affordable. Ai parc mare langa, locuri de joaca, paine si prajituri de casa, niste oameni, aceiasi de ani de zile, de-aia buni de pus la rana, a caror misiune in viata pare, la modul sincer, a fi aceea de a te face pe tine sa te simti bine. Merg la ei de cand in locul frumosului parc de acum era un mare teren viran. Si nu pot sa nu-i felicit si pe aceasta cale pentru ce-au facut acolo, pentru ca-s luminosi si curati si respectuosi fata de clientii care le calca an de an pragul. Bravo mai, bravo, zau!

scrisori

  1. Un review lacrimogen pe tripadvisor.com 
  2. Un tratat de conduita alimentara la plaja, pe avonconnects.com.ro
  3. Niste vorbe din tort, via cookiejar.ro. “Sometimes I believe as many as six impossible things before breakfast.”

later edit: valeu, am uitat mancarea

  1. Burgeri gourmet la Simbio. Numai pana la sfarsitul saptamanii ii mai gasiti.
  2. Rib eye de Polonia la Marriott Steakhouse. Bun! Sau scump? Nu ma hotarasc:)) [mentiune speciala pentru dip-ul de spanac si anghinare]
  3. Gulas de vita cu cuscus si papricas de pui cu galuste, la Restaurant Unguresc Alex, Sinaia. Merita benzina.
  4. Supa de mazare, spaghete cu creveti si biancomangiare cu zmeura, la Cucina Sofia – Hotel International Sinaia.
  5. Fondue de ciocolata, la Kuib. Tot in Sinaia, adica.

Si? Ce mai faceti voi?

6 comments » | filled under: life, mommy undercover, off topic

draga iepu (3)

June 1st, 2013 — 3:15pm

draga lu’ mama “pimpesa”,

saptamana trecuta te-am dus zorit la o ecografie. doctorita ti-a zis ca te da cu parfum si tu te-ai alintat ca o pusicata. i-ai povestit din viata noastra si ea a ras si tu ai ras si-ai dat-o cu cracii in sus, in vreme ce maica-ta, stalpul tau in viata, jelea ghebos pe culoar, cu rimelul intins pana la coate si muci cum tu n-ai avut niciodata (multumim!), for no reason at all. ti-am numarat firele de par din cap dupa aia. erau toate. din capul meu lipseau alea smulse. te rog, invata-ma cum e cu increderea. cum facem sa stiu eu ca tu o sa fii bine. cum facem, in general, sa stiu eu tot ce stii tu. care e asa, totul. suntem impreuna de 3×1 iunie si eu iti scriu cu aceeasi nedumerire cu care te-am privit prima oara. ma nedumereste gandul asta ca exista pe lume o mica persoana pentru care m-as arunca preventiv in foc, dar pentru care nu reusesc sa-mi tin rimelul sus. uite, data viitoare cand mergem la doctor, o sa ma dau cu waterproof. semn ca invat. faza e ca oricat m-as pierde in mirosul parului tau, n-am sa stiu mai devreme decat imi este dat ceea ce imi este dat sa stiu. viata cu tine nu e ce-o sa fie maine. viata cu tine e cand iti miros parul. pana la epuizare.

anul trecut de 1 iunie: http://easypeasy.ro/2012/06/draga-iepu-2/

acum doi ani de 1 iunie: http://easypeasy.ro/2011/06/draga-iepu/

4 comments » | filled under: life, off topic

Back to top