Nu, deci nu înțelegeți. Ani de zile m-am ferit de el ca dracu de tămâie, că eram așa, foarte foarte sigură că e neam cu bifborGhinion (srsly? eu refuz să gătesc ceva cu ghinion!) și că durează like O MIE de ani. Până când într-o zi săptămâna trecută (să fi tot fost 1 iunie, sau așa), la instigarea lui Agricola Bacău, Creator de Poftă, am decis să face my nemesis și și și l-am făcut. Ocazie cu care am aflat, practic, cel mai bine păstrat secret al omenirii. Și acum o să vi-l zic și vouă:

…

…

…

…

…

Coq au vin este DOAR o tocăniță! Shhhhhh!

😮

Agricola Bacău are campania aia cu mese de poveste, v-am mai zis de ea în postarea asta, în care am încercat eu să-mi imaginez ce ar zice masa noastră din sufragerie dacă masa noastră din sufragerie ar putea vorbi. Mai știți?

Ei, o altă poveste simpatică de zis în contextul ăsta (al puiului, mesei și puiului pe masă), e povestea prânzitului în familie zilele astea, versus aceeași treabă în epoca BC (before child). Și ce alt lucru mai bun de hrănit copilu’ decât staple dish-ul franțujilor, cu pui, bacon și două soiuri de alcool? (kidding, bre, alcoolul se evaporă! cred?!) Da, zău, nuș’ ce m-a apucat, dar de after Rusalii (slash ziua copilului), asta mi-a venit să fac, că mă gândeam să fie mai speșăl, știți, nu așa, orișice tocăniță :p

_

Întrerupem sarcasmul cu o rețetă, luați notițe, că nu se întâmplă prea des să găsiți nivelul ăsta de artă și precizie pe aici. Zice-așa:

Pentru 4 porții de tocăniță coq au vin
1-2 linguri de făină
8 ciocănele de pui
2 linguri ulei de măsline
2 cepe mari
125g bacon cuburi
2 căței de ustroi
4 linguri cognac
300ml vin roșu
150ml supă concentrată de pui (sau apă, na)
60 ml suc de rosii de bună calitate
1-2 foi de dafin
cimbru uscat, boia, alte miresle

iar pentru crutoanele ei:
25g unt
1 lingură ulei de măsline
1 cățel de usturoi zdrobit
4 felii de pâine foarte foarte bună și neapărat cojoasă

Buuun. Într-o farfurie punem făina aia și o asezonăm cu boia, cimbru, sare și piper. Tăvălim pulpițele suculente prin dânsa. Încingem într-o cratiță uleiul de măsline si le perpelim lejer, pe toate părțile lor. Apoi le păstrăm la cald cât mai facem noi una alta.

În tigaia deja murdărită, ne apucăm să prăjim ceapă cu bacon (omg the smell: paradisul!).

Adăugăm usturoiul și returnăm puiul la cratiță. Adăugăm cognacul (enjoy bulbucii!). După  aia, vinul. Apa. Sucul de roșii. Ierburi uscate, dafin, sare, piper. Acoperim cu capac și dăm la cuptor (180 de grade), cca 1h și, să zicem, un sfert.

Când e gata maglavaisul, un singur lucru mai e de făcut. Să încălzim într-o tigăiță ulei de măsline, unt și cățelul ăla de usturoi zdrobit și să prăjim cu simț de răspundere feliile de pâine, pe ambele părți. După care să le aruncăm în cinstita tocană.

Atât, frate! C’est tout! Nu pot să cred că m-am ferit atât. E simplu și absolut delicios. Mortal. Sosicul ăla… gee, folks, visul umed al papilelor gustative. Hai, fără frică.

_

După ce am propriu-zis gătit, am așternut masa. Fața de masă nu era călcată, dar măcar am împins mai încolo castelul de lego. Iepu’ și-a așternut familia de castori la masă, după cum și păpușa Alessia. După care, ca Nastratin Hogea, și-a băgat mâneca în sos pân la cot și noi pe lângă ea. După care s-a foit. După care s-a mai foit nițel. După care sosul era peste tot. Și Alessia își pătase rochița, și baby castor căzuse cu fața în niște baby bacon. Dar faza e că nu contează. Mesele în familia cu copil de 4 ani nu-s în niciun caz despre tihnă, nici despre fețe albe apretate. Sunt despre dinți rânjiți pe după copănel și concluzia (fabuloasă, if you ask me): Baconul e CEL mai bun!

Poftă bună la coq au vin și mese de poveste. Vă urăm noi trei 🙂

2008: În cutie, în cutie, în cutie e frumosss. Da da! Ups, cine mă zgâlțâie? Și ce e lumina asta? Crap! Bucăți m-au făcut. O, dar ce casă frumoasă. Și nouă. Și băieții ăștia cine-s? Par de treabă așa, ce să zic. Hai că m-au montat. În sufragerie, în sufragerie e frumosss. În sufragerie e mai frumos decât în cutie. Șuap șuap.

Mai târziu în anul ăla: Well hello, doamnelor, how you doin’ 😉 (Sunt un tip, v-ați prins, da?) Hai, toate farfuriile să vină la mine. Doar voi două? Aha, deci nu avem musafiri. Sunt doar ăștia doi de locuiesc în casă. Da mă, știu că sunt stăpânii. Da, încerc să fiu plin de respect. Hai pe bune, mie chiar îmi place de ei, dar aș vrea să mai vină niște lume, sincer. Adică look at me, sunt ditamai masa. Aflați că mă și extind. La nevoie, mă fac de doișpe persoane. Yep, știu, este foarte foarte cool. Ui, dar ce călduțe sunteți. Ce-aveți pe voi? Ce? Pui? Pui la cuptor? Awesome!!! (sunt un tip entuziast, deh;))

Și mai târziu: Alo, ce ? Cine? Fată, ești toată peste mine, nu mai văd nimic. Ce? Față de masă ai zis? Păi eu sunt masa. Deci, cum ar veni, tu ești fața mea? Păi nice to meet you, măi față. Auzi, dar nu poți să te boțești și tu oleacă? Măcar la un colț asa? Hai că poți! Yes, you can! Ah, mult mai bine! Văd ceva cu periferica. Oai, mamă, câte farfuriiiiiiiiiii! Acum precis avem musafiri! Ladies, gents, bine-ați venit. Sigur că da, puteți să vă lățiți cu coatele all over me. Bunele maniere sunt so overrated! Da, normal că sunt sarcastic. Hai, jos mânuțele de pe mine și să mâncăm civilizat, da? Copănele FTW!

Mai târziu în seara aia: Of, strânge-m-aș! Sunt epuizat! E fain cu musafiri, dar parcă tot mai fain e când sunt doar cu ai mei. Familia mea. El și ea. Awww, group hug! Cred că am dezvoltat sentimente.

2009, 20 iulie, fix, ora 6 dimineața: Hai frățică, cum să mă treziți la ora asta? Care-a aprins lumina? Nu, pe bune, e prea devreme pentru mic dejun. Ah, și ce, dacă-s resturi de la nunta voastră, that makes it ok? Nu, deci NU încercați să mă mituiți cu sarmale. That never works :p Ok, I’ll take that back: that ALWAYS works! Da’… ce vorbiți voi acolo? Ceeee? Plecați? Păi și eu? Poate nu înțelegeți… Nu se poate să plecați. Nu. Deci exclus. Nu mă lăsați cu ele, nu cu ele, vă rogggggggggggggg! Blană, peste tot doar blană. O să mă escaladeze fără jenă. O sa se tăvălească pe mine și o să mă lingă și nuuuu, nu nu, nu nu nu… Don’t go 🙁 Of, și ați plecat 🙁

2009, cândva în septembrie: Ce e chestia asta udă? În casă nu plouă. Deci ce-ar putea fi? Lacrimi, gen? Ceva rău trebuie că s-a întâmplat. Hush hush, fată, uite, poți să plângi pe mine când vrei tu. Nici nu trebuie să mă ștergi. E doar apă. Da, e doar apă. Doar apă, auzi!

2010: WTF? Au! Mă doare! Ce-a fost asta? Nu știu decât că s-a auzit o pârâitură sinistră și pe urma, bang! Mă simt murdar și lovit. Ceee? A căzut tavanul? Cum așa ceva? Aww, și acum stăpâna își face griji pentru mine. Păi asta e drăguț. Sincer, pentru asta sunt dispus să o tolerez și pe doamna mai în vârstă care calcă rufe pe mine. Deși ar trebui să-i fie și ei FOARTE clar că NU sunt masă de călcat. În fine, cred că-s ceva rude, EA… îi zice “mama”.

2011: Srsly, dude, what’s with the “oaaaa, oaaaa, oaaaaa”?!? Mai schimbăm și noi placa? Ah, ce interesant, mă înțelegi… Hmm… Auzisem eu că micile persoane vorbesc toate limbile, dar zău că n-am crezut. Lorelai? Ce nume frumos. Eu sunt Bjursta. Să fim prieteni, zici? Păi da, sigur, nu m-ar deranja să am cu cine să mai schimb și eu o vorbă. Până când înveți limba lor, poți să vorbești cu mine. Da, știu că te doare burtica, I’m sorry 🙁 Dar uite, îți zice old man Bjursta, și asta o să treacă.

2011, mai pe la Paște: Știi că e masă în familie atunci când fața de masă NU e călcată. E simplu, pe bune. Mă rog, asta și faptul că nu mă deranjează când își pun coatele pe mine.

Revelion 2012: Pe bune… iar nu plecați nicăieri de Revelion? Hai, băieți, mai ieșiți și voi din casă! Am eu grijă de Lorelai, parol! Puneți voi pe mine scoica ei și pe urmă plecați și pe urmă eu și ea putem să schimbăm povești de când eram amândoi la cutie. Nu? Bine, treaba voastră. Salată boeuf să fie. De boeuf, dar cu pui.

Boardgame night: Băi nene, nu vă mai ofticați, că jur că acuș mă burzuluiesc la voi de vă cad toate trenulețele!

Fried chicken extravaganza, pierdută în cronologie: Văleleu, atâta prăjeală n-a văzut neam de neamul meu. Bietul aragaz e distrus. Plânge de un ceas. Cu sughițuri. I-am zis să stea calm, că o să-l curețe. Mereu ne curăță. Până la urmă.

Revelion 2014: No așe, vedeți că se poate?! Hai că rămân eu cu Iepu și cu bunica, oai mama, ce-o să ne distrăm. Partea cea mai bună e că ele se culcă devreme. Și pe urmă putem să încingem și noi petrecerea mobilelor. Nu că eu aș fi o mobilă, să ne înțelegem. Eu sunt MASA!

Present day: Nu, nu poze, sub nicio formă. Adică, sincer, look at me. Nu mai sunt cel neted care-am fost. Ați plâns pe mine. Ați vărsat și cealaltă apă, aia care vine de la chiuvetă, nu din ochi. De vin nici nu mai zic. Una mică și creață m-a colorat cu carioca în locuri unde nu credeam că se poate. Hai lasă, cucoană, poți să pui o poză veche cu mine, de când eram young and beautiful:D Da, mă, și eu te iubesc.

_

Dacă mesele ar putea vorbi… O provocare Agricola Bacău – Creator de poftă. A ta ce povești ar spune? Să dăm cărțile pe… masă 🙂 Pentru inspirație, o să las aici noul spot Agricola.

Anul trecut, pe cand eram “decat” copilul gravid al mamei mele, de 8 martie am scris asa: http://easypeasy.ro/2011/03/reteta-mamei-de-pui-de-om/.

Anul asta sunt si eu mama cuiva, desi “cuiva” nu-mi zice inca pe numele meu cel nou si nici nu stie sa-mi scrie asa declaratii frumoase. Dar imi freaca palme-cazmale pe fata cand este promptata s-o iubeasca pe mama si cumva sunt precisa ca ma amusina cu bruta adoratie, de felul sentimentelor primare care te incearca in fata unui pahar cu apa rece in mijlocul desertului.

Ca sa marcam, asadar, deosebitul eveniment la care particip pentru prima data in calitate de mama-lui-Iepu-Purcifer-Bubu-Cretzofolina, am scotocit in arhiva de amintiri a familiilor noastre reunite si-am gasit acea reteta trademark a mamei-mame si mamei-soacre: puiul la capac. Ne-am dat, cum ar veni, mana peste pui, si ne-am intors fuga fuga, cu genunchii beliti de cazaturi de la Frunza si cu zoaie fericite la gura, in vremea copilariei noastre. Pe cand nu existau cuptoare electrice – uneori nici gaz nu exista – iar treaba asta cu puiul la capac constituia un motiv suficient de bun ca sa vii in casa de la joaca, fara sa te tarasca de-o maneca adultii tai cu de-a sila.

Am sa va povestesc cinstit cum s-a desfasurat tarasenia, pentru ca la sfarsit sa va cooptez in programul “paharul este pe jumatate plin”, in scop de exercitiu folositor in viata, dar mai cu seama in bucatarie. Mdeci.

 

A inceput cu eforturi predecembriste de aprovizionare, trebuia, ma intelegeti, sa recreez cat mai fidel aceasta fresca a vremurilor de mult apuse. Asa ca m-am dus dupa puiul fericit. Nu e glumeala, exista, se cheama fix asa, e produs de Agricola si este fericit pentru ca haleste porumb si locuieste confort 1. Am experimentat full frontal omorul ce inseamna sambata-la-pranz-la-cora-mega-si-auchan, pentru ca sa ajung in final, obosita si cu limba de un cot, in Real. In Real unde, fara sa mai iau cos, am intrat pe la iesire si m-am impleticit fara speranta direct la raionul de carne. Cand l-am vazut, m-am napustit. Am insfacat lighioana intr-o mana si-am tulit-o spre casa, doing the victory dance si zbierand la telefon ca o apucata de streche: Pufi, Pufi, l-am gasit! L-am gasit! L-am… Si o punga de plastic va rog.

In tot acest timp, pentru a ne spori sansele unei operatiuni de succes, Mishu a lasat la o parte orice orgoliu si a telefonat in mare taina la Cornu. Dupa o discutie ce s-a desfasurat in spatele usilor inchise, mi-a spus asa: mustarul e cheia. Parea cat se poate de serios. Asa ca am proptit puiul asupra unei cratite pe trei sferturi pline cu apa si acoperite cu capacul ei, dupa ce il mozolisem ghebos in prealabil cu mustar de Dijon, conform pretioaselor indicatii. In care mustar nu m-a lasat inima sa nu amestec si o mana de cimbru uscat.

Am realizat ca nu va fi usor cam pe cand introduceam cratita-cu-apa-cu-capac-cu-pui in cuptorul nostru electric, setat la 180 de grade pe chicken mode (sunt sigura ca nu se cheama asa, dar e modul ala care are o iconita cu un pui, deci… da). Am ales acest mod cu nesabuita incredere in uniformitatea lui, adicatelea nu m-am gandit nicio secunda ca ar putea sa se intample ce s-a intamplat. Stiam ca apa din cratita va face un mediu prietenos, numa’ bun de inabusit si copt animalu’. Acest lucru ar fi facut sa nu se intample uscarea excesiva a fericitului pui, care nu ar fi necesitat resuscitare periodica prin ejectare din cuptor si stropirea cu suc propriu. Care va sa zica.

Bineinteles, lucrurile nu s-au intamplat deloc asa. In ciuda faptului ca planul era in detaliu facut. N-au trecut nici 20 de minute si pasaroiul s-a ars zdravan pe deasupra. Explicatia fiind, fireste, ca in cuptorul cu gaz pe care-l avea mama acu’ 100 de ani, caldura venea doar de jos. Pe cand in modernul nostru cuptor, caldura (mare mon cher) impresura cu valva puiul din toate partile, si peste tot pe unde era mustar, sufla peste el flacari-flacari. Drept care a fost necesar sa scoatem cratita din cuptor. Ce presupune scoaterea din cuptor a unei cratite-cu-apa-cu-capac-cu-pui? Va spun eu. Zeama de carne din capac se imprastie, fericita precum puiul, in cuptor, pe langa cuptor si pe jos. Dupa care, zeama scursa in cuptor incepe sa se arza, scotand un fum mare si gros. Eu imi folosesc din plin acutele si zbier ca gata, no way, renunt. Dupa care, pentru ca I’m no quitter, ma intorc umila – un dihor fumegand a dezamagire, sa-mi reiau misiunea.

Este o munca de echipa. Cerem time out si ne sfatuim. Oare daca am pune cuptorul pe pizza mode? Pizza are chestii pe deasupra care nu este voie sa se arda, nu? Good plan, Buster! And by Buster I mean Mishu. Asa facem. Si mai facem ceva. Cu dibacia celor patru maini, intoarcem pe preafericitul cu susu-n jos, sa-i calmam arsura cu zeama din capac.

Chestia cu scos bagat scos bagat se mai intampla de cateva ori. De fiecare data se lasa cu arsuri si fum. Si-apoi, cand, cumva, moare toata speranta, din eforturile noastre conjugate rasare el, maretul pui la capac, perfectul echilibru intre fraged si crocant. Cam asa:

Fireste ca se poate si fara pui la capac, cred ca as fi putut trai foarte fericita si daca nu as fi facut asta niciodata. Nu simteam nevoia sa spal pe jos in bucatarie de trei ori, dintre care odata pe genunchi. M-am ales cu un mare jeg si-o mare durere de cap. Dar dupa ce-am facut curat si l-am tras pe dansul in poza…

mi-am dat seama ca daca ne-ar fi venit un musafir peste un ceas, cand va fi fost aerisita casa si pasarea crocanta ar fi tronat in miezul mesei noastre cea de toate zilele, n-ar fi stiut cu ce efort s-a intamplat totul. N-ar fi stiut ca pranzul asta, care arata so effortlessly chic, este rodul unui mare chin. Si stiti ce? Peste cativa ani, nici eu n-o sa mai stiu. Nu as mai face inca o data pui la capac, dar nadajduiesc ca va veni o vreme cand din tot chinul si imputiciunea va ramane numai impresia primei muscaturi din pielea asta aurie si perfecta, si-a dumicatului de paine muiat in sos de mustar si pasare coapta.

Garnitura sa tot fi fost un piure cu patrunjel si niste ciuperci trase la tigaie in unt.

 

Acum sa vedem daca ati prins substratul metaforic, ce a vrut sa zica poetul?;) Mai e mult pana departe?

Happy 8 martie, sa va fie de bine <3,

Mama

Si ce mai zici tu, bai Cookie? Esti bine, sanatoasa? Viata e frumos? Sa stii ca de mult ma tin sa-ti zic ca… well…  (cum sa ma exprim ca sa nu ma intelegi gresit?)… arati ca naiba. Nush, zau, ce se intampla cu tine. Mecla asta anemica, parul asta valvoi, pijamalele astea terfelite, care se iau dupa om precum cainele comunitar, te fac de nerecunoscut. Ma mai iubesti nespus? Ca uite, vreau sa te invit sa iesim de Valentine’s Day. Noi doua, eu si cu mine. Catchu’ e ca tre’ sa te speli pe cap, sa mirosi frumos, sa te imbraci ca o femeie (in puii mei) si sa nu scoti o vorbulita. Vom iesi la pranz, pentru convenienta situatiei. Vom iesi… in casa noastra. In sufragerie. Eu voi gati pentru tine pui. Vom bea Cola apa. Te vom barfi pe tine si ne vom iubi in clisee. Ne vom iubi cu inima tanara si cu burta plina de carne, asa cum ne place. Si-apoi, eu am sa ma cocot pe un taburet si am sa-ti recit poezii cu rima, pentru ca niciun gest nu e suficient de desuet atunci cand vrei s-o faci sa priceapa ca she’s the one. Ia, te rog, aminte la aceasta superba mostra liricoasa, am scris special pentru tine urmatoarele:

Daca tu esti la gara, eu vin azi cu trenul

Daca esti la padure, eu sunt padurarul Costica

Daca taci si nu tipi, e fiindca ti-e frica

Si-n toata padurea, tu tot cauti Zenul.

Te rog sa intelegi ca nu mi-e usor. Nu te-am mai curtat de cand aveai cosuri. Dar am fost aici, stoica, fidela ca o nevasta de marinar, asteptand sa ti se feshteleasca dragostea de tine, ca sa mi ti-o iau de-o aripa, si s-o azvarl in oala, si sa facem impreuna o tocana de amor de sine, ce n-a mirosit niciodata mai bine. Pam pam.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Bai, care radeti acolo in spate? Ca va dau afara imediat! Sau ce, nu s-a mai pomenit ca de ziua indragostitilor sa ai un date cu sinele? Nu, pe bune. Eu asta am in plan. Vreau sa-mi arat mie ca imi pasa de mine. Mi-am facut o mancare buna de lins cratita, iar daca astrele se aliniaza corect, am sa am si timp s-o mananc. Planul e sa stau la masa. Jos, adica, stiti, pe scaun. Nu la varice, in bucatarie, cu Purcifer intr-o mana si cu telefonul strans in menghina dintre maxilar si umar, asa cum numai fix un an de stat acasa te poate invata. Deci asa nu. Vreau un pranz tihnit, cu storurile trase cat sa intre lumina, cu geamul inchis cat sa nu intre iarna si cu liniste deplina. Anul asta, de ziua indragostitilor, that special someone voi fi pentru mine eu. Aceasta aventura egotistica este rezultatul a one too many phonecalls la 9645, iar daca e adevarat ca dragostea trece prin stomac, mi-e clar ca eu si cu mine tre sa facem ceva sa rekindle our romance. Intelegeti voi ce zic? Pai daca da, atunci va poftesc sa va suflecati manecile si sa executati ceva bun de mancare pentru voi insiva, pentru ca… well… pentru ca meritati. Pentru ca, every now and then, mai tre’ sa va aratati dragostea si fata de propria persoana. Si ce mod mai bun de a face asta decat cu o foarte, foarte buna tocanita sentimentala. (De mult ma roade, btw, ideea ca relatia unui om cu mancarea il defineste. Si de mult am zis ca oamenii care nu vad rostul gatitului pentru ei insisi, ci doar pentru familie/prieteni/copii etc., sunt niste oameni cu o suferinta. Dar sa nu divagam si mai mult decat am facut-o deja de la un post care se vroia unul simplu, cu pui.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

In 99% din cazurile in care exista in sala de asteptare a bucatariei noastre aripioare e pui, ele ajung asa: http://easypeasy.ro/2010/11/aripioare-la-cuptor-cu-legume-sote.

Adica marinate pripit si perpelite in tava pana cand ies crocante si aluneca pe gat ceva de speriat. Aceasta reteta basic nu avea insa cum sa fie de ajuns pentru pranzul meu romantic de una singura. Vroiam ceva special. Ceva la care sa muncesc. Ceva cu planning ahead. Cu timpi de preparare si asteptare, cu pauze de privit galesh prin geamul-oglinda al cuptorului, cu anticipatie flamanda. Ceva cu dichis. Deci nu, nu aveam sa ma multumesc cu clasica tehnica de preparat puiul, zisa de sotul meu si “crocantzescu”. Nu si de data asta.

Deschid paranteza ca sa va spun ce cred eu ca e musai sa se regaseasca in orishice mancare cu pui. Pai… e simplu: UNT, USTUROI si CIMBRU. Inchid paranteza.

Ei, primul lucru pe care l-am facut o fost o strasnica marinata. Nimic original aici: o ceasca de ulei de masline, nitel sos de soia, piper proaspat macinat, cimbru, Nomu smokey peri peri si niste boia iute afumata la completare, nitel chimen rasnit, niscaiva ierburi de Provence si doi catei de usturoi zdrobiti. Zeama asta se toarna peste aripioarele spalate, sterse si azvarlite intr-o punga trainica, de felul celor de se gasesc la DM, alea de 6l pentru congelat diverse oratanii. Bun. Punga asta cu minuni se tine peste noapte la frigider. Merita asteptarea? Ma veti intreba. Sau e acelasi lucru daca lasam carnea la marinat doar 1h-2? Pai, in all honesty, eu sunt pentru versiunea grabita, cam intotdeauna. Deci nu v-as indemna sa marinati cu zilele, decat daca vreti voi sa va smtiti mai din cale-afara asa, precum eu in situatia de fata. Altfel, merge si a quicky, al naibii de bine!

Mai departe. O data aripioarele marinate de nu mai stiau cum le cheama, le-am scos din punga si m-am apucat sa le prajesc intr-o tigaie cu unt, la foc molcom, pe toate partile.

Nu le-am lasat sa devina crispy-maro, ci le-am dat, mai degraba, o tenta aurie. Cam asa:

Apoi le-am scos pe farfurie, iar in grasimea ramasa in tigaie m-am apucat sa sotez un praz, doi morcovi si vreo 12 catei de usturoi. Am stins cu vin alb si-am dat tigaia deoparte.

Bai, si acum incepe opera de trei parale arta. Intr-o cratita rotunda se pun frumusel balanele aripi intr-un fel de monument circular, precum in imaginea care valoreaza mai mult decat 1000 de cuvinte (zau ca nush sa explic pe de-a vorbele, sper ca se vede clar in poza):

Intre aripi am bagat niste separatoare de ceapa rosie, iar la mijloc am varsat legumele sotate, cu tot cu vinul lor. Mi-am amintit sa pun si niste mazare congelata, de felul extra-fin. Am garnisit cu buchet de cimbru. Am completat sosul cu niscaiva supa de pui (chicken stock, poate apucam in viata aceasta sa discutam si despre ea), cat sa acopere carnea cam pe 3/4, am pus deasupra niste folie de aluminiu intepata strategic cu furculita din loc in loc si am varat la cuptor cratita, la foc mediu. O ora nici nu m-am uitat la ea. Mi-am vazut de treaba. Am facut un piure semi-pasat, asa cum imi place mie (nu iubesc deloc piureul ala ultra-zdrobit, eventual si la blender, big big cah!), cu juma’ de pachet de unt in el si cu niste extra-lapte. Apoi m-am dus sa vad ce fac minunatele. Erau bine, multumesc. Le-am descoperit si le-am mai lasat vreo 20 de minute la foc mic, pentru o rumeneala placuta. Apoi le-am tras in cap o mana de patrunjel verde tocat, for the finishing touch.

In detaliu, aratau cam asa:

Apai daca nici asta nu e dragoste, atunci zau ca nu stiu ce vreti…

Anyways. De spus ca le-am scos pe farfurie, le-am aranjat frumos in cuib de piure cu legume, sos si ceapa verde, le-am sedus, le-am tras in poza si le-am abandonat, in asteptarea unui somn iepuresc. Pentru ca nicio relatie nu e perfecta, nici macar relatia cu tine insati…

… iar daca mananci din cratita, o sa ploua la nunta ta.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Acest pranz mi-a fost “cauzat” de Agricola Bacau, care m-a scos din amorteala si din foame, starnindu-ma sa declar cuiva iubire vesnica la farfurie. Cica ar fi si un concurs cu acelasi subiect, aici: http://www.facebook.com/pages/Creator-de-Pofta/121523801241383, like daca like.

Si daca, for whatever reason, va “simteti” singuri de V day, tratati-va pe voi cu mancare si cu dragoste. Happy ziua indragostitilor!