“Uite cine mananca Vindaloo”

Regizor si mastermind: Mazi – Chez Mazilique; Producator executiv: Arun Kumar

In rolurile principale:

Elena – Le Blog Piquant, Bianca – Chat de Chocolat

Florin – Crazy Mother Cooker, Madalin – Wine & Knives

Supporting roles: Cookie & Mishu, aka The Easy Peasy Family

Filmat pe platourile Agra Palace, Soseaua Pipera-Tunari Nr. 47

Sinopsis: Bianca vine din Elvetia de sarbatori. Este timpul sa se cunoasca in sfarsit cu Mazi si Cookie. Bianca crede ca un restaurant indian e o idee buna. La fel si Mazi, care se da de trei ori peste cap si-l convinge pe Kumar sa le gazduiasca micul get together. Urmeaza trei zile de facebook spam: veniti? Da. Si eu. Si eu. Si eu. Eu nu stiu. C-o fi, c-o pati. Ei hai ca venim si noi. Pam pam. In ziua cea mare, cei sapte bloggeri se intalnesc la ceas de seara in Pipera (nr. 47), pentru un feast indian in toata legea, la Kumar’s Agra Palace. Intra in scena Florin – acest micromanager al grupului, cu sugestii care sa previna uitatul la meniu precum rata la polizor. Apare si Kumar, care le recomanda neinitiatilor diverse, nu foarte picante cica, asa, ca pentru copii.

Mancarea umple masa:  mai intai niste papadums cu raita, sos de iaurt cu menta si ceva muraturi traditionale. Apoi – aperitivele, toate foarte bune: Delhi Wala Samosa (pateuri cu mazare si cartofi si condimente), Murgh Kathi Kebab (rulada de pui), Murgh Pakora (pui pane, usor picant) si Pyaz Bhaji (chiftelute indiene cu ceapa si sos de menta). Si-apoi – main course-urile, multe: Kashmiri Lambchops  (cotlete de miel cu sos picant de ceapa si rosii), Saag Gosht (bucatele de miel cu spanac, smantana si ghimbir), Murgh Madras (pui cu nuca de cocos, rosii, sos de caju si condimente indiene), Gosht  Biryani (miel cu orez, ghimbir, usturoi, ierburi indiene si fructe uscate), Aloo Gobhi Masala (conopida cu cartofi, sos de ceapa si rosii), Jhafrani Pullao (orez cu sofran, nuci si fructe uscate), Murgh Makhani (pui condimentat in sos de rosii si smantana), Lamb Vinadaloo (zis si flacarila – fel de mancare abia atins de majoritatea mesenilor, dar dovedit cu gratie de Elena). Servite toate cu naan cu usturoi, roti prata si raita (sos de iaurt racoritor, numai bun de stins iuteala mancarurilor de mai sus).

 Acum pe bune, ce-am invatat din filmul asta:
– mancarea indiana e menita sa fie consumata la masa mare cu prieteni, ca sa poti sa sample diverse chestii
– daca ajungeti vreodata la Agra Palace, ceea ce va doresc, incercati musai musai specialitatea de orez cu miel Gosht  Biryani, este the yummiest thing on the menu, dupa capul meu

– orice cu terminatia vinadaloo arde ca focul pe tot tractul, nerecomandat pentru cei cu nervii slabi; also, Elena mananca vindaloo fara sa se inroseasca, she cannot, I repeat, CANNOT be human
– marea majoritate a felurilor de mancare sunt picante to a certain degree, dar daca le stropiti din belsug cu raita, devin tolerabile
– pregnant chick primeste ultimul rulou cu pui

So thanks Mazi, Elena, Bianca, Florin si Madalin for a lovely evening! Iar pe voi ceilalti va indemn ghebos catre Agra Palace, the place to be these days daca vi s-a urat cu porcul. Cheers!

Stiu ca v-am albit. Dar trebuia sa va zic din nou (si din nou si din nou si din nou) cat de maxim de happy sunt cu Bucate pe Roate. Tocmai am avut petrecerea firmei cu catering de la ei si a fost foarte bun. Pana acum nu gustasem bucatele pe roate decat de la birou, cu foamea-n gat, mancare de pranz in lipsa de pachetel. Este prima oara cand lucrez cu ei pentru un eveniment si sunt foarte incantata. Totul a fost proaspat, delicios si ireprosabil servit/aranjat. Dar mai bine las pozele sa vorbeasca, nu-s multe deoarece eu sunt pe genul taurul Ferdinand – cum vad mancare, mi se pune rosu, intru in fibrilatii si uit sa mai si pozez. Asa se face ca n-au mai avut loc de poftele mele furibunde sarmalele (exceptionale!) si cozonacul de casa cu nuca.

Am mai avut asa: pui shanghai, chiftelute cu susan, chiftelute fara susan, frigarui de pui cu legume, frigarui de legume, muraturi, bulete de cascaval, tartine cu vinete, tartine cu branza, aripioare pane… sper sa nu fi uitat ceva. Dap, a fost cam pe genul carnet, ca doar e iarna si vine Craciunul si uite, imi iau asupra mea toate pacatele colegilor care au tinut post si n-au prea avut ce manca din cauza ca eu is mai paralela cu posturile.

So, pe scurt, daca va cautati de catering responsabil (comandati si va luati de grija), bun, ca la mama acasa, la pret ok si servit nice & clean, recomand din inima www.bucateperoate.ro. Carora le si multumesc pe aceasta cale pentru bunatatile livrate si maniera profi de lucru. Cheers!

Daca nu va e frica de hoardele de cetateni care au luat cu asalt supermarketurile, o sa vreti sa ajungeti zilele astea la Auchan pentru niste delicioase fructe de padure congelate. Se vand varsat (e o tanti care iti pune in punga exact cate vrei) si-s tare bune si apetisante. Mure, coacaze, afine, capsune… de toate fructele rosii la care poftesc eu de fiecare data cand le vad pe vreo tarta din revista.

Fructele astea sunt senzationale de amestecat cu iaurt, pentru – doh – iaurt cu fructe, cu lapte si iaurt pentru smoothie-uri sau shake-uri, ce sa mai vorbim de prajituri, tarte, muffins. Am facut si noi aseara briose cu fructe multe, asa de multe ca nici n-au mai crescut cine stie ce, dar au fost minunate, insiropate cu siropul lasat de fructe si pudrate cu zahar. Reteta e veche, o gasiti aici: http://easypeasy.ro/2009/05/muffin-cu-fructe. Enjoy!

Sunt foarte imprastiata astazi, nu stiu ce-am. Asa multe de povestit si-asa dezordine in cap…  ma tem ca o sa iasa o postare kilometrica si dezlanata. Anyway.

E bine sa fii blogger. Nu o zic pe genul fripturist, credeti-ma. Mai degraba cu mirarea si bucuria ca dupa ani si ani de zile de marketat si piarit pe la altii, micul meu proiect personal-gastronomic, in care n-am investit de nicio culoare ce-am invatat la job, mi-a adus atata bucurie si atatea intalniri cu oameni faini, unele dintre ele de-a dreptul providentiale (si mai multe despre asta intr-un wrap up post de final de an 2010), incat ma simt asa, foarte rasfatata si grateful pentru tot.

In sfarsit, daca ati trecut cu bine de aceasta introducere cu sirop si magiun pe pereti, aflati ca aseara am petrecut grozav de frumos la Club Cortina in Corbeanca, alaturi de doi fellow foodbloggeri si de foarte inimoasa echipa Electrolux. Ne-am adunat sa tesatm trei modele de aragaz diferite, cum altfel decat gatind diverse.

Asa potriveala karmica fu intre noi trei – adica Lavinia – http://bucatarsubacoperire.blogspot.com, Andi – http://www.sabucatarim.ro si eu, incat, fara sa ne vorbim inainte, ne organizaram perfect – eu aperitivele, Lavinia – supa si desert, iar Andi – felul principal.

Ca sa fie sigure ca nu ramanem nemancati (just in case something went rotten cu mancarea bloggerilor:)), fetele de la Electrolux ne asteptau inca de la inceput cu sandwich-uri si prajituri. Plus galeti de voie buna, pe care eu nush, doamne iarta-ma, cum faceau de-o aveau la ora aia tarzie, dupa ce robotisera all day ca totul sa iasa absolut perfect la cooking session-ul nostru. Deci da, kudos girls, sunteti foarte tari:D

Eiii, dar nu v-am zis distributia pana la capat. Intra in scena Pufix – the baker. Ca cineva trebuia sa testeze si cuptorul, si nu, nu nu nu eram eu aceea care avea sa faca briose cu branza si busuioc.

Anyways, insortariti si inmanusati anti-termic, ne-am suflecat manecutele si ne-am apucat de treaba. S-au gatit asa:

 … briosele de care v-am zis

 … pate de ficat de pui, fin de tot (silky smooth de-a dreptul), cu ceapa caramelizata alaturi

… supa de dovleac cu gorgonzolla (Lavinia), pui cacciatore si cartofi cu rozmarin (Andi), plus niste cookies din fulgi de ovaz si fructe, foarte buni, also by Lavinia. Andi, multam pentru ultimele poze, by that time eu eram asa de ghiftuita si expandata ca am uitat sa mai pozez:)

Am mancat din toate, asezati cu totii la masa ca la o cina intre prieteni. Ceea ce mi s-a parut extraordinar de misto. N-am avut nicio clipa senzatia ca sunt la un eveniment apretat si impersonal. Acest lucru fiind extrem de rar.

Doua vorbe despre aragazul testat:
– era integral pe gaz, cu cuptor cu tot, ceea ce poate sa fi fost motivul pentru care era inca rece dupa ce eu si Pufix, obisnuiti cu cuptorul electric, l-am chipurile pornit fixand treapta de temperatura si aprinzand becul. Note to self: cuptorul cu gaz se aprinde gen cu flacara:p
– mi-a placut ca becul este foarte puternic si ies fain pozele facute “on the inside” (cum e aia cu briosele care se coc frumos in cuptor)
– mi-a placut ca nu ni s-au carbonizat briosele in cuptor dupa cinci minute, ceea ce e mai degraba un neajuns al cuptorului aluia de-l avem noi acasa decat un merit al cuptorului testat, acesta este normal:)
Mai multe nu stiu daca pot sa va zic eu, minunea tehnicii, despre acest aragaz, afara de faptul ca mi se pare corect asa, practic (4 ochiuri, the works) si destul de compact pentru clasa lui. Ah, si avea patru tavi la cuptor, ceea ce mi s-a parut dragutz, sper sa le fi numarat bine.

Ah, si doua vorbe despre Club Cortina: very cozy place, noi am ajuns taman cand se pusese frumos zapada peste toata curtea si arata cam de basm asa. Cred ca e foarte fain si vara. Acum un an am vrut sa ne facem nunta acolo, dar pana la urma ne-am sucit si am ramas in oras. Cred ca ar fi iesit de vis, asa ca for those of you about to wed, go check it out.

Concluzii de final, intr-o ordine random:
– mancarea la un cooking session cu food bloggeri rules!
– plita cu inductie Electrolux nu incalzeste in jurul ei, ci doar sub cratita, ceea ce ar fi extrem de util la noi acasa, unde, ca niste berbeci, ne-am montat plita langa centrala termica:p
– vreau si eu sa fiu draguta ca fetele de la Electrolux
– supa de dovleac a Laviniei a fost mai speciala pentru ca a avut in ea o para
– Andi m-a invatat sa pun mascarpone in sosul de pui caccciatore, must try that!

Thanks for a lovely evening tuturor celor care au fost pe-acolo, si mai cu seama celor care au imaginat-o:) Acum urmeaza schimbul de retete si poze. Iar in curand, reteta de pate, on a blog near you.

E o vorba care zice ca daca vrei bere de casa, best to let the man handle it. Microbrewingu’ asta nu-i treaba femeiasca, va zic. Pai in primul rand, kitul cu toate smecheriile de facut bere e asa, cam de marimea unei cutii de televizor. Si nu de-ala cu ecran plat, sa ne-ntelegem. Berea de casa cere muschi, vointa si insatietate intru alcool. All of which Pufix has, iar eu, mai putin.

Chiar si asa, cand ti se ofera 23 de litri de bere, tre’ sa fii defect la scufitza sa zici pas. Ca sa mentinem trendul evlavios din postul lui Mishu, te inchini, zici sa fie primit si alearga Lola, alearga, direct la amabilul furnizor de bere de casa. Unde Lola e Mishu, iar eu sunt lata pe canapea, ca in majoritatea sambetelor mele.

Ziua 1: Intors victorios din misiune, Mishu se pune pe citit instructiuni. Intre timp, eu extrag Pufetu’ curios din cutia cu maimute si ma pregatesc acerb de documentarea procesului tehnologic. In sensul ca tin intr-o mana aparatul foto si cu cealata ma balacesc in maltul de culoarea caramelului de pe fundul galetii – o hai!

Ziua 2: “Mazi are bule?” “Say what?” “Da ma, intreab-o pe Mazi daca berea ei face bule, ca a noastra nu, si scrie c-ar trebui”. Ne lamurim intre timp, yep, Mazi are bule. Noi… nu.

Ziua 3: It takes a great man to admit defeat. Iar Mishu este a great man. Asa ca suna la providerul de bere si se rusineaza telefonic ca nu avem bule. Aflam de ce. Dregem. Totul e bine.

Ziua 4, 5 si asa mai departe: Galeata cu bere scoate sunete dubioase. Imi vine in cap o comparatie. O pastrez pentru mine.

Ziua in care berea e gata: bulbucii au incetat, e timpul s-o tragem in sticle. Again, cu o mana pozez, cu alta gesticulez, din gura imi ies onomatopee, pe jos in bucatarie curge zahar, apoi curge bere de la robinet. Mishu calca o pisica. Pisica urla si fuge. Mishu o agreseaza verbal. Eu il agresez verbal pe el. In ciuda acestui razboi domestic, pozele mele ies de-o seninatate maxima.

Epilog: Miroase senzational berea asta, a fripturica mi se pare mie. Noi ne-am impacat, pisica a iesit de sub pat, in 14 zile avem lager de casa, viata e frumos. Amin!

N-am mai mancat de un an de la Bucate pe roate. Azi mi-am comandat de la ei o salata bulgareasca si m-am bucurat sa constat ca, desi legea neamului romanesc zice ca serviciile unei astfel de firme de catering se prostesc in timp, invers proportional cu cresterea preturilor, la Bucate lucrurile au ramas asa cum le stiam – mancare corecta, proaspata, buna, la preturi decente. Bravo, baieti!

Sambata – soare, frumos, caldut (all things considered) – vreme taman buna pentru parc. Dar nu oricum si nu cu burta goala. Of course ca trebuia sa mancam ceva bun inainte, ca de unde energie pentru ditamai turul de Muzeul Satului, ce-l aveam eu in plan. Asa ca in urma unei analize rapide a posibilitatilor de mancare around Herastrau (Hard Rock Cafe – mizerii unsuroase si cam de plastic, Ikea – calcare in picioare), a ramas ca ne vedem cu Bursucu la Taverna Sarbului. Foarte foarte frumos la Taverna, personal politicos, masa la geam, scaldata de soare cu dinti, hostesse cu picioare frustrant de lungi, bancomat in holul locantei – ce mai, tot ce trebuie. Dar s-o luam cu inceputul:

Lipie calda, mirosind a cuptor, delicioasa, dar complet nefericita pe post de starter. Noua ne-a cam picat din avion. Chiar si eu, cu tot cu noile mele abilitati fabuloase de ingerare a unor cantitati impresionante de haleala, am reusit sa nu mai pot manca decat o treime din felul doi dupa juma’ de lipie manjita cu toate alea. Adica si anume cu:

… branza picanta

… ceafa afumata

… zacusca.

Dupa cum spuneam mai sus, nush ce pun sarbii in lipii, dar dupa aperitivele astea eram toti trei destul de ghiftuiti asa, drept pentru care nu am mai putut aprecia la justa valoare carnatii de casa, snitelul ne-pane cu sos de lamaie, salata de vinete sau cartofii aurii.

Cu ultimele sfortari am dovedit un cheesecake cam vartos pentru gustul meu, dar mancabil. Nota de plata – usturatoare. La Vulturul as fi mancat probabil o saptamana de banii astia si nici nu mi-ar fi picat greu. Dar las’ ca ne-am dres cu parcul de dupa si in all fairness, atmosfera de amiaza la Taverna e foarte placuta.

Nu o sa va povestesc just yet cum mi-am petrecut eu ziua de sambata printre ruinele tavanului prabusit peste noi in living. Pastrez pentru alta data povestea apartamentului nostru nou, cumparat cu bani grei si platit inca 28 de ani de-acum incolo, cu pretul libertatii noastre practic. For now o sa va povestesc doar despre botezul la care-am fost duminica, la Jaristea.

Despre locanta cu pricina stiam doar ca-i o locatie clasica pentru evenimente de gen, ni se propusese si noua de catre wedding planner ca varianta, dar am refuzat pentru ca deja indragisem tare o alta locatie.

Acuma, eu fiind o hoarderitza (later edit:p, multumiri vigilentei publice) veritabila de all kinds of stuff (nimic nu se arunca, totul se pastreaza), Jaristea fu pentru mine raiul micilor obiecte argintate. E ceva de speriat, cred ca sunt mii si mii de obiecte diverse de jur imprejur, intr-o incapere care si asa nu-i mare, aruncate nu neaparat cu logica sau cu gust desavarsit, dar dupa capul meu, in chip fermecator. Locanta scores big si la modalitatile diverse si generoase de iluminare, de la ringul de dans cu acoperis de sticla si pana la candelabrele cu lumina calda, care creeaza o atmosfera foarte placuta. Nimic nu mi se pare mai unapppealing intr-un restaurant decat lumina alba de halogen sau neoanele. Ma rog, ar mai fi cateva lucruri la fel de unappealing, gen gandacii de bucatarie.

La Jaristea gasesti mese frumos aranjate, cu tacamuri si oliviera de argint, bauturile se servesc fara numar, din carafe de sticla, mocheta e grasa, plusata, decorul deosebit (on the tacky side, recunosc).

Despre mancare iarasi de bine. Cum eu ma duc la nunti si botezuri pentru aperitive, nu le vreau zgarcite sau lipsite de imaginatie. Iar la Jaristea n-au fost deloc, nici, nici. Highlights: branza de burduf cu chimen, urda cu marar, aspic, rulada cu ciuperci si rulada de porc cu sorici parlit, rulouri de cascaval cu jambon si ceva rulada de ficat cu fistic. Servite toate astea cu chifle calde.

Felul doi – pestele – somon in crusta de nuci, cu un orez foarte interesant asa, coagulat de parca era sushi rice, poate chiar era, ce sa zic.

Si-apoi piesa de rezistenta: piept de curcan cu pere, mar copt cu nuci si sos de portocale. Cu salata acra de laptuci. Pretty fancy-shmensy stuff.

Totul, dar absolut totul e argintat, de la tacamuri la farfuriile de tort si la cestile de cafea. Si parca-i mai buna cafeaua din cesti de-astea decat din cani albe branduite.

Despre programul artistic ce sa va spun, este extrem de chicios, dar not in a bad “never again” way. Experienta multiculturala incepe cu o tanti purie si platinata, care ne trece prin tot folclorul rusesc cu decibeli care spulbera sticla si inspaimanta copiii mici. Continua cu dansatori profesionisti care fac demonstratii de vals, tango si latino si apoi purced, in pure Dirty Dancing fashion, sa invite fiecare din public pe cate cineva pe ring. Vine apoi un Pedro de Ferentari asa, care canta cu o duduie corpolenta si involanata Guadalajara si the like. Si, desigur, sa nu uitam lautarii, care sar cu tzambalul si acordeonul, deopotriva entuziasmati de La multi ani! si Happy Birthday. Mai e un nene cu vioara si o tanti cu pian si sper ca n-am uitat pe nimeni. Repertoriul e vast si poti sa cumperi pe loc un dvd cu toata trupa de artisti.

Tot la program artistic incape si servitul bucatelor de catre o ceata de flacai cu faclii si servete, care fac asa un fel de tur de onoare in aplauzele publicului si-apoi se lasa pe un genunchi in mijlocul stabilimentului, prezentandu-ti mancarea ca pe o ofranda zeilor.

Asa e la Jaristea: gustos, patinat si burlesc, all in one. Va las cu gandul la mancare, iar eu raman cu inima plina de bucuria cu ochi umeziti a parintilor micutei Maria, cea mai iubita si asteptata de dragii ei. Sa va traiasca, oameni buni si frumosi!

Zice Mazi intr-o zi: “Cookeh, am descoperit un restaurant care m-a spart! Ceva deosebit!” Eu, stiind-o, ca si pe mine, carcotasa din cale-afara, imediat am dat fuga la Taverneria La Gigi, ca sa vad cu ochii mei ireprosabilul. Ma rog, se prea poa’ sa fi fost asteptarile mele prea sus, aveam cele “5 pisici” onorifice in buzunar, gata gata sa le acord acestei oaze de desavarsire culinara dintre Kiseleff si televiziune. N-a fost sa fie perfection, dar nici rau n-a fost. Sa va povestesc.

De cum intri La Gigi, te prinzi ca esti intr-un loc in care clientul e apreciat pana la linguseala. Atmosfera pe terasa e tare placuta. Inauntru n-am intrat, asa ca nu stiu ce sa va spun despre casa veche, boiereasca, in care se afla taverneria. Serviciile – impecabile. Ne-a servit un domn extraordinar de dragut, care parea ca are cateva scoli si poate cea mai corecta atitudine din tot ce-am intalnit pana acum. Elegant, obliging, dar fara sa fie agasant, deschis si zambitor, seemed happy to be there.

Pufix si-a luat un bors de gasca, eu si mama am sarit direct la felul doi. Insa am gustat si borsul, ca doar nu era sa va povestesc asa, din experienta altora. Era ok, dar nu m-a impresionat si in plus, am gasit tare ciudata combinatia baza de supa de rosii cu multa smantana. Mi-au placut galuscutele de gris si carnea de gasca, de care nu mai mancasem.

Felul doi a fost all-chicken fest – pui la jar cu crusta de mustar, fript in tepusa si servit cu orez basmati cu legume, pui la barda in ceaun, cu mujdei si mamaliguta (cel mai bun din tot ce-am gustat la La Gigi) si linguine de casa cu pui si smantana (in care speram eu sa regasesc gustul unic, deosebit, al pastelor “creamy chicken” mancate in repetate randuri anul trecut in Paros – nope, n-a fost cazul).

Am avut si-un mic mishap cu pastele. Am cerut patrunjel separat, mult patrunjel, the way I like it. Mi-au adus oamenii o farfurie cu varf, pe care eu am turnat-o fara discernamant in cea cu paste. Turns out ca era leustean, nu patrunjel, la naiba:) Mi-au schimbat fara discutii farfuria, asa ca am trecut peste incident.

La desert m-am gandit mult si bine, ca parea totul foarte spectaculos. Am vrut cheesecake cu lamaie, dar mi-am amintit ca Boo zisese ca nu-i mare branza (haha), asa ca am comandat Strawberry surprise. Mai bine luam cheesecake. Combinata de capsune cu sampanie si cu spumita aia de de-asupra nu m-a fericit prea tare, but that’s just me. Mama si-a luat casata siciliana cu kiwi si asta a fost mai bunuta asa, dar nu sa cadem pe spate.

Una peste alta: loc dragut, serviciu impecabil, local de moda veche, linistea piatetei Uruguay, mancarea in regula, decenta – bun. Preturile – nu asa de bun. O nota piperata, cu tot cu reducerea la bauturile non-alcoolice, aplicabila intre nush ce ora si nushce ora. Noi am fost dupa-amiaza, dar e de venit la pranz, cand reducerea de 30% se aplica la mancare.

Le dau 4 pisicute celor de La Gigi, mainly pentru respectul aratat clientului si mai putin pentru mancare.

Sambata am fost cu Boo la Ruby Tuesday, mainly pentru ca acolo era deschis si la Vapiano nu, iar in particular, pentru ca uitasem cum data trecuta cand am mancat acolo mi s-a facut un rau gretos.

Trecand peste faptul ca totul, dar absolut totul, este overpriced as hell, lucru stiut si asumat din capul locului, sa vorbim despre mancare. Pai meniul e o carte. Cu poze frumos colorate si imbietoare ca naiba. Iti vine sa lasi deoparte orice prejudecata despre mancarea “proaspata” americana (promisiune pe care ti-o face Ruby pe toti peretii) si sa-ti zici: what the hell! Cat de grav poate sa fie?

Sa nu ma intelegeti gresit, mancarea de la Ruby e buna la gust si arata de mare caracter si spectacol: portiile – uriase-americane, prezentarea – super, serviciile – ok, avand in vedere ca locul e mai mult gol. Desi mai tot timpul se uita o furculita, ceri o apa si-ti aduc nota, ca asta au inteles ca vrei, the likes. De data asta am mancat o quesadilla cu creveti pe post de starter, iar la felul doi, New Orleans Seafood – adica un peste alb galgait in sos, cu creveti pe deasupra, servit cu broccoli si orez peste care s-a ras o branza-cascaval portocalie (ce idee proasta:p).

Am testat cu alte ocazii si coastele (diverse variante), platoul de startere cu onion rings si alte alea, burgeri giganti cu tot felul de cartofi prajiti si sosuri. Plus salata de la bar. Ce mi se pare interesant e ca de cate ori am mancat acolo (si you know me, nu-s vreo mironosita cand e vorba de mancare si de porc), mi s-a facut asa semi-rau, de parca inghitisem o minge de fotbal. Totul mi se pare extrem de gras, de sarat sau dulce. Si parca prea cosmetic asa. O sa ma mai duc la Ruby Tuesday? Perhaps. Merita banii? Nu. Nu doar pentru ca-i tot junk, ci si pentru ca daca sunt in the mood for junk, ma satisfac mult mai bine si fara atatea efecte secundare la Burger King.

Un singur lucru mi se pare de neratat la Ruby Tuesday:

Prajitura Blondie, all sexy and yummy, cu blatul ei cald cu nuci, sosul lasciv de caramel si perfecta inghetata de vanilie on top. Brilliant! Pentru asta, si doar pentru asta, unui stabiliment ca Ruby, care incaseaza cca 50 de lei pe orice fel principal, serveste cafea Doncafe (pff) si iti ingroasa arterele like there’s no tomorrow, ii dau 2 pisici obeze.