Chestia asta cu maturitatea ma seaca. Acum cateva saptamani am avut gripa. Una rea si urata. Mama a avut grija de Iepu si de mine, mi-a facut ceai si frectie si supa de pui, si numai si numai cand, rapusa de febra 39, mi-am pus capul in poala ei, m-am simtit avuta in grija, iubita si vindecata de toate. Growing up sucks. Mi-as face propria miscare de rezistenta la maturizare, daca n-ar trebui sa fiu, eu insami, mama cuiva. Uneori mi se pare ca eu si Iepu suntem surori, iar mama e mama noastra. Da, clar doresc sa fiu o intarziata. Opriti maturizarea, vreau sa ma dau jos. Caci gandul ca intr-o zi n-o sa mai am mama e un groaznic, visceral si obositor harakiri. Ziua asta de 8 martie, in care ne iubim si mai mult mamele, e, poate, una din cele mai grele zile pentru cine n-are mama lui. Gandul meu pleaca spre toti aceia pentru care scarba asta de maturitate s-a intamplat si s-a intamplat asa, cu o imbratisare stransa si cu tristetea faptului ca va inteleg, pe jumatate. Nu-i nimic mai bun pe lume decat sa fii copilul bunilor tai parinti. Si nu-i nimic mai greu decat sa nu mai fi. Na.

Te iubesc, mami!

PS: Iubiti-va mama. Iubiti-va mama. Iubiti-va mama.

Acum doi ani: http://easypeasy.ro/2011/03/reteta-mamei-de-pui-de-om/

Acum un an: http://easypeasy.ro/2012/03/pui-la-capac/

Anul trecut, pe cand eram “decat” copilul gravid al mamei mele, de 8 martie am scris asa: http://easypeasy.ro/2011/03/reteta-mamei-de-pui-de-om/.

Anul asta sunt si eu mama cuiva, desi “cuiva” nu-mi zice inca pe numele meu cel nou si nici nu stie sa-mi scrie asa declaratii frumoase. Dar imi freaca palme-cazmale pe fata cand este promptata s-o iubeasca pe mama si cumva sunt precisa ca ma amusina cu bruta adoratie, de felul sentimentelor primare care te incearca in fata unui pahar cu apa rece in mijlocul desertului.

Ca sa marcam, asadar, deosebitul eveniment la care particip pentru prima data in calitate de mama-lui-Iepu-Purcifer-Bubu-Cretzofolina, am scotocit in arhiva de amintiri a familiilor noastre reunite si-am gasit acea reteta trademark a mamei-mame si mamei-soacre: puiul la capac. Ne-am dat, cum ar veni, mana peste pui, si ne-am intors fuga fuga, cu genunchii beliti de cazaturi de la Frunza si cu zoaie fericite la gura, in vremea copilariei noastre. Pe cand nu existau cuptoare electrice – uneori nici gaz nu exista – iar treaba asta cu puiul la capac constituia un motiv suficient de bun ca sa vii in casa de la joaca, fara sa te tarasca de-o maneca adultii tai cu de-a sila.

Am sa va povestesc cinstit cum s-a desfasurat tarasenia, pentru ca la sfarsit sa va cooptez in programul “paharul este pe jumatate plin”, in scop de exercitiu folositor in viata, dar mai cu seama in bucatarie. Mdeci.

A inceput cu eforturi predecembriste de aprovizionare, trebuia, ma intelegeti, sa recreez cat mai fidel aceasta fresca a vremurilor de mult apuse. Asa ca m-am dus dupa puiul fericit. Nu e glumeala, exista, se cheama fix asa, e produs de Agricola si este fericit pentru ca haleste porumb si locuieste confort 1. Am experimentat full frontal omorul ce inseamna sambata-la-pranz-la-cora-mega-si-auchan, pentru ca sa ajung in final, obosita si cu limba de un cot, in Real. In Real unde, fara sa mai iau cos, am intrat pe la iesire si m-am impleticit fara speranta direct la raionul de carne. Cand l-am vazut, m-am napustit. Am insfacat lighioana intr-o mana si-am tulit-o spre casa, doing the victory dance si zbierand la telefon ca o apucata de streche: Pufi, Pufi, l-am gasit! L-am gasit! L-am… Si o punga de plastic va rog.

In tot acest timp, pentru a ne spori sansele unei operatiuni de succes, Mishu a lasat la o parte orice orgoliu si a telefonat in mare taina la Cornu. Dupa o discutie ce s-a desfasurat in spatele usilor inchise, mi-a spus asa: mustarul e cheia. Parea cat se poate de serios. Asa ca am proptit puiul asupra unei cratite pe trei sferturi pline cu apa si acoperite cu capacul ei, dupa ce il mozolisem ghebos in prealabil cu mustar de Dijon, conform pretioaselor indicatii. In care mustar nu m-a lasat inima sa nu amestec si o mana de cimbru uscat.

Am realizat ca nu va fi usor cam pe cand introduceam cratita-cu-apa-cu-capac-cu-pui in cuptorul nostru electric, setat la 180 de grade pe chicken mode (sunt sigura ca nu se cheama asa, dar e modul ala care are o iconita cu un pui, deci… da). Am ales acest mod cu nesabuita incredere in uniformitatea lui, adicatelea nu m-am gandit nicio secunda ca ar putea sa se intample ce s-a intamplat. Stiam ca apa din cratita va face un mediu prietenos, numa’ bun de inabusit si copt animalu’. Acest lucru ar fi facut sa nu se intample uscarea excesiva a fericitului pui, care nu ar fi necesitat resuscitare periodica prin ejectare din cuptor si stropirea cu suc propriu. Care va sa zica.

Bineinteles, lucrurile nu s-au intamplat deloc asa. In ciuda faptului ca planul era in detaliu facut. N-au trecut nici 20 de minute si pasaroiul s-a ars zdravan pe deasupra. Explicatia fiind, fireste, ca in cuptorul cu gaz pe care-l avea mama acu’ 100 de ani, caldura venea doar de jos. Pe cand in modernul nostru cuptor, caldura (mare mon cher) impresura cu valva puiul din toate partile, si peste tot pe unde era mustar, sufla peste el flacari-flacari. Drept care a fost necesar sa scoatem cratita din cuptor. Ce presupune scoaterea din cuptor a unei cratite-cu-apa-cu-capac-cu-pui? Va spun eu. Zeama de carne din capac se imprastie, fericita precum puiul, in cuptor, pe langa cuptor si pe jos. Dupa care, zeama scursa in cuptor incepe sa se arza, scotand un fum mare si gros. Eu imi folosesc din plin acutele si zbier ca gata, no way, renunt. Dupa care, pentru ca I’m no quitter, ma intorc umila – un dihor fumegand a dezamagire, sa-mi reiau misiunea.

Este o munca de echipa. Cerem time out si ne sfatuim. Oare daca am pune cuptorul pe pizza mode? Pizza are chestii pe deasupra care nu este voie sa se arda, nu? Good plan, Buster! And by Buster I mean Mishu. Asa facem. Si mai facem ceva. Cu dibacia celor patru maini, intoarcem pe preafericitul cu susu-n jos, sa-i calmam arsura cu zeama din capac.

Chestia cu scos bagat scos bagat se mai intampla de cateva ori. De fiecare data se lasa cu arsuri si fum. Si-apoi, cand, cumva, moare toata speranta, din eforturile noastre conjugate rasare el, maretul pui la capac, perfectul echilibru intre fraged si crocant. Cam asa:

Fireste ca se poate si fara pui la capac, cred ca as fi putut trai foarte fericita si daca nu as fi facut asta niciodata. Nu simteam nevoia sa spal pe jos in bucatarie de trei ori, dintre care odata pe genunchi. M-am ales cu un mare jeg si-o mare durere de cap. Dar dupa ce-am facut curat si l-am tras pe dansul in poza…

mi-am dat seama ca daca ne-ar fi venit un musafir peste un ceas, cand va fi fost aerisita casa si pasarea crocanta ar fi tronat in miezul mesei noastre cea de toate zilele, n-ar fi stiut cu ce efort s-a intamplat totul. N-ar fi stiut ca pranzul asta, care arata so effortlessly chic, este rodul unui mare chin. Si stiti ce? Peste cativa ani, nici eu n-o sa mai stiu. Nu as mai face inca o data pui la capac, dar nadajduiesc ca va veni o vreme cand din tot chinul si imputiciunea va ramane numai impresia primei muscaturi din pielea asta aurie si perfecta, si-a dumicatului de paine muiat in sos de mustar si pasare coapta.

Garnitura sa tot fi fost un piure cu patrunjel si niste ciuperci trase la tigaie in unt.

Acum sa vedem daca ati prins substratul metaforic, ce a vrut sa zica poetul?;) Mai e mult pana departe?

Happy 8 martie, sa va fie de bine <3,

Mama

Stiti deja ca mama mea face cea mai buna crema de zahar ars, cele mai bune gogosi, cea mai buna placinta cu mere, cele mai bune fursecuri, cele mai bune sarmale… Dar poate nu v-am spus niciodata (si ce zi mai buna ca sa fac asta decat 8 martie), ca mama mea stie sa faca dintr-o coca moale, plamadita cu multa dragoste si-atat, cea mai buna viata pentru puiul ei de om. Nu exista dar mai de pret decat lectia de iubire neconditionata pe care mi-a dat-o mama, din prima secunda in care ne-am intalnit pe lumea asta si pana astazi, neobosita, pentru totdeauna. Si-n cele mai negre clipe, cand ma sapa indoiala, cand ma intreb daca am sa fiu o mama buna pentru Lorelai, ma gandesc la mama si-mi zic ca n-am cum sa nu reusesc, pentru ca I learned from the best!

Draga  mama, mi se innoada lacrimi in barbie cand scriu asta, mi-aduc aminte de desenele pe care ti le faceam la gradinita de ziua mamei, de bietul tata, care in 30 de ani n-a uitat o data sa ne aduca flori de 8 martie (e grea ziua asta fara el), mi-aduc aminte de multe lucruri mici care se tes impreuna intr-o emotie si-o bucurie si-o certitudine ca nu-s pe pamant a nimanui, atata timp cat te am pe tine. Te iubesc!

Am trait toata copilaria cu o aversiune maxima fata de bors. Nu sufeream ciorbele acre. In vacantele lungi petrecute la buni de la Arad, eram multumita sa scap de ele pentru ca acolo se manca doar supa buna, dulce, si daca se vroia acreala, se foloseau smantana sau zeama de varza, in niciun caz borsul. In ultimii ani am invatat sa il accept in viata mea, cu moderatie si insotit de mult, cat mai mult leustean. Eu una tot supe fac acasa, dar nu ma dau in laturi cand face mama cate-o ciorba de-aia… adevarata.

Duminica ne-am luat portia de ciorba de la mama, una simpla din zarzavauri (morcov, pastarnac, telina), cu copane de pui fierte separat, fidea, rosii, bors si verdeata. Asa, ca tips, o singura treaba: puneti fideaua chiar la sfarsit si n-o lasati sa fiarba cat ar trebui, ci mai putin, pentru ca altfel se cocoloseste si sa pilafeste in ciorba fierbinte, nemaifiind buna de nimic. Enjoy!