Asa deci. Carevasazica, eram noi in vacanta noastra romaneasca partea a (imi place sa exagerez) paishpea (cea romantica), tot la Sinaia, tot la International, adica fix ca anul trecut. Intr-o zi ii zic Mishului: mergem si noi la (atentiune!) Costila?

Da ma, la Costila ala din Busteni, outletul Puma, ce, care-i probelma:p Am uitat sa precizez ca doua zile mai devreme, trecand prin fix Busteni in drum spre fabrica de lapte, zarim un panou publicitar pe care scria asa: Canta Cuisine, restaurant Castel Cantacuzino, tantanaaa. Bai si ce-am ras, gandindu-ne ce satisfactie marunta tre sa fi avut ala de-a scornit acest fantastic nume:)) Ce cautata treaba, ha ha ha. Bun. Revenim in zilele noastre si parcam langa Costila cel comunist, unde am castigat io singura oara in viata mea la loz in plic copil fiind, inainte, deci, de ’89. Parcam, ne dam jos, si dupa ce vizitam obiectivul turistic outlet si obiectivul turistic farmacia Centrofarm (de unde imi iau plasturi si lac de unghii Farmec in culori naucitoare), zice Mishu: vrei sa mergem la castel? “Pe manusile mele de caprioara ca da!”, zic eu, fiind dimineata si gandindu-ma ca macar un espresso or da si *fraierii* aia de la Canta Cuisine-de-pe-panou. Asa.

Si o luam tac tac, tac tac, pe jos asa, spre Zamora, Zamora asta fiind pentru Busteni cam ce e Cumpatu pentru Sinaia, adica acel cartier de dincolo de munti, DN si calea ferata. Mergem vreo zece minute, timp in care castelul se face din ce in ce mai mare, mai, si noi suntem din ce in ce mai uimiti ca “cum de nu l-am observat niciodata pana acum, dar vai, am trecut pe langa el de 1000 de ori”. Anyway, ajungem la castel in poarta, batem, ne deschide mama lui Stefan cel Mare un nene care ne zice ca sigur, putem intra, costa 10 lei sa facem poze pe domeniu. Monsieur le chateau keeper, bem si noi o cafea? Dar cum sa nu, zice el, I made a fresh pot. Mai, si nici nu intram bine, ca ne loveste peisajul in freza, jap jap. Doamne, dar ce frumos e la castel! De sus din “pridvor” se vede tot Busteniul. In fata, Caraimanul. Pe jos – blana verde, cu flori. Fantani arteziene. Radacinoase care urca-n cer, iar din ele, spanzurat, un scranciob. Manej, dar fara cai. Biserica, dar fara popa.

Surpriza surprizelor vine insa cand ne aventuram inauntru, pe usa lui Canta Cuisine ala. Holy cow, adica aceasta nestemata asa, sub nasul nostru? Mais oui! Vom cina aici, am zis noi, dupa care am comandat o cafea pe terasa. Ei, si cafeaua era Illy, asa ca I was sold pe loc. Ka-Ching!

Bun. Seara ne intoarcem in Busteni pentru cina. La castel e aproape intuneric. Se aude muntele. Da ma, nu radeti, ca si muntele are sonor, nu doar marea:p Si nu tre sa-ti pui scoici la urechi, se aude pur si simplu, pe o frecventa a lui, proprie (de incercat neaparat!). Apres dark asa si racoare fiind, intram in restaurant si suntem, din nou, placut impresionati si foarte bine primiti.

Eu iau o supa crema de sparanghel – buna. Mishu sare direct la felul doi si comanda pastrav proaspat la gratar cu spaghete de legume. Care pastrav vine odata cu felul meu doi, pe numele lui curcan taranesc cu cartofi gratinati si morcovi sote. Portii foarte bine dozate, cat sa mananci tot, dar fara sa te deschei la pantaloni. Mancare buna si proaspata. Cu piesa de rezistenta: desertul. Trebuia sa fie cheese cake cu dulceata de trandafiri, dar am stricat eu fensismul situatiei pentru ca urasc trandafirul in toate cele de mancare (ma simt de parca mananc crema de maini bulgareasca, de-aia cheapo, o stiti, precis!) si am comandat o cupa de sorbet de capsune (La Strada) instead. Si desi cheesecake-ul meu a fost bun si just the way I like it (deci NU cu Philadelphia, which i loath, ci cu branza adevarata, nene), castigatorul castigatorilor nu am fost eu, ci Mishu, care si-a tras in cap un creme brulee minunat, worth every calorie! Nu va mai zic ca e genul de resto unde vine chef-ul sa te intrebe daca ti-a placut mancarea, iar ospatarii sunt tineri, fini si educati, o placere sa-i vezi in actiune. Nota 10 cu felicitari si creme brulee pentru aceasta asezare aflata la confluenta dintre vechi si meandrele concretului. Mult ne-a placut si abia astept sa ne intoarcem acolo. Pacat ca nu se poate si dormi la castel, ar fi fost belea:)

Vara, inteleg ca micul manej e populat de cai si ponei, trebuie musai sa duc Iepurs acolo, ca mare fascinatie are cu caii, din mama ponei si tata ponei nu ne scoate.

Ah, ah, n-am zis de preturi, dar mai bine va las pe voi sa le pritociti, caci iata meniul intreg aici: http://www.cantacuisine.ro/meniul/index.html. Mie mi se pare ieftin pentru ce-ti ofera, in Bucuresti nu prea mananci asa la banii astia. Ca sa nu mai zic ca in Sinaia, la Lepriconu Jegos (ma rog, se numeste Irish House de fapt), o ciorba de vaca foarte rea e 12 lei (WTF?!) [plus smantana, ardei si miros de ulei ranced], la castel fiind ea 11 lei.

Asa. Sa va mai spun ca in vacanta noastra romaneasca (partea a paishpea:)) am bifat in sfarsit si Prato Brasov,  mi-a placut locul, mi-a placut desertul, dar daca ma gandesc strict la ce-am mancat, si nu la serviciul blazat, borderline sictirit al celor de la Casa Hirscher, aceasta din urma (deci Casa, ca sa fie clar:)) ramane preferata mea. Gata, va las, adica va dau link la albumul nostru de vacanta si abia dupa aia va las. Nu uitati, drumul spre Costila trece pe la Castel. C-asa e-n viata!

In weekend am fost la o nunta la Brasov. Nu mai fusesem de multi, multi ani. I loved it! Toata excursia a fost ca o injectie de civilizatie, un mesaj ca Romania poate sa fie si altfel. Titlul postului e un citat de pe umbrelele Carlsberg care adapostesc terasele din Piata Sfatului si da, e o exagerare, nu cred ca Brasovu-i cel mai fain oras din lume, dar cu siguranta e unul din cele mai frumoase orase din Romania. De la capat:

Am ajuns la Brasov cu mai bine de un ceas inainte de ora anuntata pe invitatie si am purces sa cautam biserica (reformata) unde urma sa aiba loc ceremonia. Ne-am prins rapid ca in Brasov e curat, nu-s gropi in asfalt si florile la piata costa jumate din pretul de Bucuresti. Ajunsi pe Strada Moldovei, cam singurul reminder ca ne aflam totusi in Romania, am avut bucuria sa aflam ca in curtea bisericii era ceva targ organizat de comunitatea maghiara. Am intrat si noi timzi in aceasta oaza de maghiaritate, unde singurul cuvant scris in romaneste era pretul in lei si nu in forinti, afisat pentru toate alea. In afara de faptul ca-mi venea sa vorbesc in engleza (nu doar pentru ca nu auzeai romaneste pe o raza de sute de metri, ci si pentru ca asa de faina si civilizata era toata povestea incat era greu sa crezi ca te afli inca pe pamant romanesc), m-am simtit tare bine la Sokadalom (whatever that means, asa scria pe poarta la intrare si pe biletul de tombola pe care l-am primit). Pai in primul rand, desi se faceau gratare si mici si vata de zahar, totul sclipea de curatenie. Doamne bine, in haine de sarbatoare si ingirjite pana-n varful degetelor, serveau mamaliga cu branza la cuptor din vase de yena si paine de casa cu unsoare, boia si ceapa verde.

Ne-am infruptat cu patima din bunatatile locale uitand ca mergem la o nunta si poate n-ar fi trebuit sa mirosim a ceapa. Oh well! In rest, ce sa va mai povestesc, copii in costume traditionale cantau pe scena la tot felul de instrumente. Artisti tineri si talentati isi expuneau munca. Si lumea prezenta la adunare era de-o decenta absolut straina.

Fast forward peste slujba de la biserica reformata (din care mi-a ramas in minte doar replica “pana la moartea ta sau pana la moartea lui”, care insotea toate juramintele:)) si sa povestim despre hotelul Bella Muzica din Piata Sfatului, pe care vi-l recomand din toata inima. Pe langa curatenia impecabila (pe care nu am gasit-o uneori nici la 4-5 stele), locul asta te cucereste cu its boutique feel. Merita toti banii, va zic. Daca ajungeti vreodata aici, cereti o camera la mansarda, sunt cele mai nice. In zapaceala capului meu trezit de la 6 dimineata am uitat sa fac poze, dar gasiti pe site la ei destule. Ce-am pozat eu nu va ajuta much, era vederea de la geamul nostru mansardat, seemed funny at the time:))

Sa va mai spun despre plimbarea cu taxiul catre Cetatea Brasovului, restaurantul unde avea loc petrecerea. Pai, ce chestie, in Brasov taxiurile sunt masini albe, curate luna, soferii sunt oameni cu scoala, imbracati la camasa cu cravata, care nu te plictisesc cu povestea vietii lor, nu se dau mari, nu pun frane care te baga cu dintii in tetiera din fata si in general nu vorbesc neintrebati. Da.

Despre meniul de la nunta, cateva treburi mai deosebite: 1. se pare ca in Ardeal se serveste si supa la nunta. 2. inainte de sarmale se da inghetata, apparently ca sa fie ceva racoritor mid menu (asta a fost explicatia primita), dar eu cred ca si in ideea ca unii oameni nu stau pana la final si deci nu apuca tort (sa primeasca si ei ceva dulce, eu asa m-am gandit:)) si 3. sarmalele – de mare caracter si spectacol, cum ne si asteptam dealtfel, some of the best I’ve ever had.

Bun. Asa cu nunta. A doua zi ne-am trezit cu noaptea in cap deoarece vazuseram o cofetaria langa hotel – Vatra Ardealului – cu niste prajituri mirobolante in galantar, care ne chemau in limba universala a iubirii de dulciuri, anihilandu-ne liberul arbitru de-asa natura incat ne-am tarat prin fata ei de la 9 la 10:30 cand in sfarsit s-a deschis!

Am mancat cremsnit si tort diplomat, am luat la pachet eclere cu ciocolata si choix a la creme si am cheltuit tot atatia bani cati lasaseram cu cateva minute inainte la Carturestiul de alaturi pentru trei caiete Moleskine, un DVD si o carte:)) Deci mult. Deci da, locanta amplasata central intru fraierirea turistilor, dar doamne, prajiturile alea – pure heaven!

Nu stiu ce sa va mai spun despre weekendul nostru la Brasov, afara de faptul ca ne-a placut imens, ca vrem sa ne mutam acolo, ca pana ne mutam ne-am propus sa revenim for a real vacation si ca, de fapt si totusi, it’s good to be home! O saptamana minunata s-aveti!