Sunt aici, citesc, primesc cu drag mesajele voastre, incurajarile voastre, prajiturile voastre (printeso, multumesc <3), uneori ma intreb cu ce-s eu mai breaza de am parte de asa un val de simpatie si awesome karma, alteori zic: wtf, mi-am pus inima in tigaie in fata voastra si acum mi-e greu, si faptul ca va simt aproape ma alina nesperat de tare. Deci da, va multumesc, primesc tot ajutorul si sper sa va pot intoarce intr-o zi gandul bun, cand oti avea mai mare nevoie de el.

Sa depasim momentul, zic, si mai bine sa povestim despre ce-am mancat in ultima vreme, adica mai nimic si mostly junk. Cu aceasta ocazie mi-am dat seama ca sufar ca un caine cand nu am mancare adevarata, facuta in casa. Nu pot sa cred ca au fost momente in viata mea de teenageritza cand sufeream ca nu aveam bani sa mananc la McDonald’s. What the hell was I thinking?! Este cumplit sa nu ai mancare acasa, mancare de-aia facuta de mainile tale sau ale cuiva equally trustworthy. Si nu, sandvisurile cu muschi file nu se pun. Mi-e pofta de ardei umplut, de ciorba acrita cu zeama de varza, de salata orientala… Dar cel mai tare si cel mai tare mi-a fost pofta zilele astea de un papricas de cartofi. Mai cu seama ca luni, inainte sa loveasca dezastrul, ma intalnisem cu Zu, care-mi adusese de la Targu Mures un borcan de boia de-aia adevarata, dulce si colorata exact, dar exact asa cum trebuie.

Anyway, am zis eu, din bed restu’ meu: ce mama dansei, las’ ca n-o fi un capat de tara daca fac o mancare, ca doar cartofii erau si plantati si culesi. Asa ca m-am apucat de-am curatat o ceapa, am taiat-o grosolan, am calit-o in cratita cu niste ulei, doi catei de usturoi pisati si o lingura zdravana de paprika. Am trantit peste ea cativa cartofi curatati si taiati bucati mari. Ar fi mers ceapa calita in untura, daca era s-o facem cu adevarat de porc. Am acoperit mancarea cu apa, am adaugat o foaie de dafin, o lingura rasa de suc de rosii, niste cimbru, niste sare si piper, si-am lasat-o pe foc mic, sa mocneasca. La coada, cand cartofii erau deja fierti, iar sosul – gros si legat, am garnisit cu ceva marar. Si-am mancat cu muraturi, uite-asa, fara carne. Si pe bune de nu mi s-a parut cea mai buna mancare din lume! Doua zile de pizza can do that to you:)

Ah, v-am zis ce tare va iubesc?:)

Ce face romanu’ intr-o duminica infecta si ploiasa? Pai apparently merge la Ikea daca judecam dupa numarul de masini parcate claie peste gramada in parcarea Ikea ieri pe la ora pranzului. Asa si noi. Ne-am dus dupa niste becuri si ne-am intors cu o tigaie de inox cu pereti drepti (absolut trebuincioasa, nu stiu cum am trait pana acum fara ea), cu o forma de muffins de-aia dubioasa, de scoti briose-degetar, plus hartiutele aferente imbulinate. Si ca sa ne dovedim noua insine ca nicidecum nu erau mofturi aceste accesorii de gatit, ba din contra, imperios necesare la casa omului, ne-am apucat sa prestam. Intai eu un fel de papricas de pui, apoi Pufix-the-man niste muffins de-alea sarate cu busuoic, stiti voi (btw, propun sa le zicem “puffins” – as in Pufix-meets-muffins).

Revenind la papricasul nostru de toate zilele, I bet ca nu se pune fenicul in reteta traditionala, dar eu aveam pe-acasa un bulb si-am zis ca ar merge, asa ca I give you tocana cu stil. Prepararea legumelor a luat ceva, dar eram incantata de perspectiva utilizarii in premiera a noii mele tigai de inox, asa ca timpul a trecut fara imens de multe bombaneli din partea mea. In timp ce Bursucu si Pufix rupeau mmorpg-ul lor preferat in doua, eu am tocat frumos fenicul, ceapa si usturoi verde, morcov, ardei gras, niste rosii cherry, ciuperci si cativa cartofi noi.

Apoi am purces la rumenitul in unt al unor aripioare de pui (plus cateva bucatele de piept ramase singure prin congelator). Cu sare grunjoasa, piper si cimbru proaspat. Le-am dat apoi la o parte si am facut loc in tigaie ciupercilor taiate felii subtiri.

Una peste alta, au venit si ceapa, usturoiul, feniculul, ardeiul si morcovul. Pripite bine in tigaie. Adaugat apoi cartofii, puiul, o mana de mazare, fasole verde si rosiile cherry taiate jumatati. Plus un buchet de cimbru, doua linguri de boia dulce si nitica apa sa le cuprinda.

Intre timp, din camera de joaca se auzea un murmur de placere, mirosind viitorul papricas asa de bine ca-ti lua si pofta de mancare virtuala. Ma rog, aproape.

Mancarea mea a fiert molcom, la foc foarte mic, pret de o ora jumate. Si s-a bucurat la coada de niste frunze intregi de patrunjel verde si busuioc. N-am scazut-o foarte mult si am turnat-o in castron cu polonicul, mancand cu nesat intru arderea limbii si frigarea sufletului cu anticipatia unei odioase zi de luni. O saptamana usoara s-aveti!