Sunt aici, citesc, primesc cu drag mesajele voastre, incurajarile voastre, prajiturile voastre (printeso, multumesc <3), uneori ma intreb cu ce-s eu mai breaza de am parte de asa un val de simpatie si awesome karma, alteori zic: wtf, mi-am pus inima in tigaie in fata voastra si acum mi-e greu, si faptul ca va simt aproape ma alina nesperat de tare. Deci da, va multumesc, primesc tot ajutorul si sper sa va pot intoarce intr-o zi gandul bun, cand oti avea mai mare nevoie de el.

Sa depasim momentul, zic, si mai bine sa povestim despre ce-am mancat in ultima vreme, adica mai nimic si mostly junk. Cu aceasta ocazie mi-am dat seama ca sufar ca un caine cand nu am mancare adevarata, facuta in casa. Nu pot sa cred ca au fost momente in viata mea de teenageritza cand sufeream ca nu aveam bani sa mananc la McDonald’s. What the hell was I thinking?! Este cumplit sa nu ai mancare acasa, mancare de-aia facuta de mainile tale sau ale cuiva equally trustworthy. Si nu, sandvisurile cu muschi file nu se pun. Mi-e pofta de ardei umplut, de ciorba acrita cu zeama de varza, de salata orientala… Dar cel mai tare si cel mai tare mi-a fost pofta zilele astea de un papricas de cartofi. Mai cu seama ca luni, inainte sa loveasca dezastrul, ma intalnisem cu Zu, care-mi adusese de la Targu Mures un borcan de boia de-aia adevarata, dulce si colorata exact, dar exact asa cum trebuie.

Anyway, am zis eu, din bed restu’ meu: ce mama dansei, las’ ca n-o fi un capat de tara daca fac o mancare, ca doar cartofii erau si plantati si culesi. Asa ca m-am apucat de-am curatat o ceapa, am taiat-o grosolan, am calit-o in cratita cu niste ulei, doi catei de usturoi pisati si o lingura zdravana de paprika. Am trantit peste ea cativa cartofi curatati si taiati bucati mari. Ar fi mers ceapa calita in untura, daca era s-o facem cu adevarat de porc. Am acoperit mancarea cu apa, am adaugat o foaie de dafin, o lingura rasa de suc de rosii, niste cimbru, niste sare si piper, si-am lasat-o pe foc mic, sa mocneasca. La coada, cand cartofii erau deja fierti, iar sosul – gros si legat, am garnisit cu ceva marar. Si-am mancat cu muraturi, uite-asa, fara carne. Si pe bune de nu mi s-a parut cea mai buna mancare din lume! Doua zile de pizza can do that to you:)

Ah, v-am zis ce tare va iubesc?:)

Dragilor, n-am mai scris de vreo doua zile, dar sa stiti ca absenta-i motivata. Avem probleme. Long story short: amenintare de nastere prematura, ceea ce nu-i chiar o fericire avand in vedere ca avem doar 30 de saptamani de sarcina. Dupa o noapte de vis petrecuta in spital, cu injectii si perfuzii si toata bucuria asociata, acum sunt acasa si ma rog sa treaca nenorocitele de contractii, ca sa se nasca Lorelai mare si grasana si berbeaca, asa cum mi-am dorit. Nu-s consemnata la pat full time, dar nici nu tre’ sa exagerez cu verticala. Inca nu m-am obisnuit cu gandul si situatia, moralul e in picaj… astept zile mai bune. Intre timp, imi fac lista cu quick meals care sa nu presupuna stat in picioare prea mult. Desi to be completely honest, nici foame nu mi-e. Iar asta says a lot… Va rog sa va ganditi la noi…

Dupa ce ieri am mancat toata ziua (da’ toata ziua!) ca o apucata, spre seara, in taxi, zice nenea care ma duce acasa every day de ceva vreme: “Uite, aici unde e acu’ Raiffeisen, era pe vremuri o cofetarie, Mimoza. Faceau niste prajituri asa bune!” Bai nene, nu ii zici asa ceva unei femei in luna a saptea, you simply don’t! Pentru ca in secunda doi, undeva in centrul Bucurestiului, un anume sotz primea mesaje dereglate, de-alea cu suspine si cu “please to buy me cookies, will you, will you?” Iar eu teseam deja in capul meu un goblen din 100 de miniprajituri diferite, din care aveam sa gust pana la epuizare.

‘Nyways, ajung acasa nebuna de pofta si, in asteptarea prajiturilor de cofetarie (Piticot, bun, recomand), ma apuc sa fac ceva de mancare. Aveam niste copane de pui scoase din congelator (vreo cinci), si nici o idee de ce-as putea face cu ele. As fi mancat parca o supa slaba cu taitei, dar ramanea carnea. Ei, si-mi pica ochii pe o reteta pe numele ei poulet basquaise, trés French, let’s just call it chicken:p. Cu adaptarile de rigoare, iata cum am facut.

Intai am fiert copanele cu o bucata de telina, un fir de praz, un morcov si niste sare, de-a iesit o supa nu foarte concentrata, in care mai apoi am pus taitei de casa si patrunjel. Asta nu era in program, puiul nu ar fi trebuie sa fie fiert, dar eu vroiam musai supa si oricum, mi-a placut ce-a iesit cu puiul fiert, asa ca data viitoare tot asa o sa fac. Am oprit un pic de supa de-asta strecurata, va zic eu mai incolo de ce.

Copanele fierte le-am tavalit printr-un amestec de faina, boia, sare si piper. Apoi le-am rumenit in tigaie pe toate partile, cu nitel ulei de masline. Le-am scos, iar in grasimea ramasa am deversat un ardei rosu taiat rondele, o ceapa mica taiata mare, doi catei de usturoi si patru feliute de “bacon” de casa, usor afumat. Pe-astea le-am plimbat de colo colo in tigaie, pana s-au “muiat”.  

Am adaugat vreo sase linguri de orez (eu am folosit basmati, pe motiv ca imi place mult mult, nu stiu daca ar fi trebuit alt fel de orez). Am continuat sa amestec pana cand orezul a devenit translucid, moment la care am adaugat o lingura cu varf de piure de rosii, plus supa pe care o pastrasem (cam o cana). Plus cimbru si chilli flakes si-un varf de lingurita de Nomu smoky peri-peri. Am acoperit si-am lasat sa fiarba la foc mic. De vreo doua ori am mai pus apa fiarta peste orez, ca nu era chiar fiert. La coada, odata orezul umflat la adevarata lui capacitate, am adaugat cateva masline, patrunjel verde si copanele rumenite. Am acoperit si-am mai lasat doua minute pe foc, sa se imprieteneasca toate aromele.

A fost grozav, grozav I tell you. Asa de bun ca intra direct la lista de favorite si I’m seriously considering sa includ acest fel in meniu pentru primii musafiri care s-or nimeri pe la noi pe-acasa. Ah, si nu doar ca-i bun, dar miroase senzational (ardeiul rosu + afumatura + orezul basmati ii dau o aroma absolut leshinatoare). Am mancat doua portii, a mancat si Pufix una si azi la pachet guess what I’m having (obsessed much?:)).

Si uite-asa s-a mai dus o saptamana. Vine weekend fain. Cu ziua prietenului nostru Acid (zis si Alex, zis si Bursucu, zis si cavaler de onoare, zis si nashu’ lui Lorelai) pe care il iubex foarte tare si-i urez anticipat La multi ani, urmand ca maine sa-l smotocesc accordingly. Cu duminica avec mama, cu supa cu galusti si ciulama old school. Va doresc 100 de miniprajituri diferite, din care sa gustati pana la epuizare.

Sau cine-mparte, parte-si face.

Scurt istoric: de cand sunt embarazada, mananc mult mai prost si mai nesanatos decat inainte. Este paradoxal, stiu. Din pacate, singurele treburi care mi se pare ca au gust bun sunt dulciurile si fructele. Si cartofii, mai ales aia prajiti. Ma silesc, evident, sa mananc chestii sanatoase si hranitoare, dar ma tem ca nu-mi iese absolut intotdeauna. Si-acu ce, doar n-o sa ma supar pe mine, una din persoanele mele preferate in the whole wide world. Asta e, facem ce putem, crosetam intern hainute de grasime pentru Lorelai si viata de gravida merge inainte.

De ce toata aceasta polologhie? Pai. Here comes Monday, prima zi de munca pe 2011, echivalentul mental al raschetarii cu furculita pe faianta vreo opt ore asa (greu nene, greu). Ajung acasa pe seara si, conform meal planului, ma apuc sa croiesc niste macrou la cuptor, simpluta treaba. Adicatelea macrou asternut in tava pe hartie de copt si garnisit cu sos de mustar de Dijon amestecat cu zeama de lamaie verde. Plus niste piper rosu pentru un plus de culoare.

Intre timp, mi se face foamea aceea de nebuna. Si cum pestele asta sanatos nu mi se mai pare neaparat foarte sexy, ma mananca undeva sa coc 4 cartofi de dimensiune medie la microunde (fastest way). Ii tai pe jumatate, ii umplu de unt si ii mananc pe toti, cu slanina si usturoi. “Lasa sa manance Pufix peste”, ma gandesc eu, smechera. Si cand colo, ce sa vezi, mi se face mega-super-rau. Cu greturi si senzatii tari, de parca mi-ar fi turnat cineva pe gat vitriol. Si bomban si injur si mi se face si mai rau de la mirosul de peste.

Si vine Pufix acasa, si ma rog de el sa-si ia farfuria cu macrou si sa se duca undeva, departe, peste mari si tari. Si el de colo: “Da’ ce-ai patit?” Si eu “Eh, am mancat un cartof copt…” Priviri neincrezatoare. “Cu putin usturoi…” adaug, cu voce pierita. “Si cu slanina!” zice Pufix, care ma cunoaste prea bine. Nu stiu daca sa rad, sa vomit sau sa-l iau in brate, caci da, asa se manifesta romantismul in luna a sasea. Deci sunt un porc si ma caiesc. Si nu mai mananc usturoi niciodata.

Pestele a fost bun, zice Pufix, chiar foarte bun. Eu nu stiu ce sa va zic, mi se face rau doar cand ma uit la poza. Plus ca inca am pe retina doua jumatati de cartof care plutesc ca niste corabii pe un rau de unt, cu vele din bucati subtiri de slanina afumata si carmite intru fericire de matelotii-catei-de-usturoi.

Mda. De marti si pana saptamana viitoare sunt consemnata la domiciliu. Am de stat in pat si de facut frectii, pe motiv ca ma doare spatele infernal de tare. Si cum n-am voie sa iau medicamente, mi-am dezvoltat ca mecanism de aparare plansul in hohote si cu sughituri, ceea ce nu e neaparat un lucru de facut in societate.  Ah, the joys of pregnancy:p Speaking of which, m-am hotarat sa incep un spin-off, un blog pregnancy-related unde o sa povestesc despre experienta asta pe bune, no bull shit, no embelishments cum gasesti in reviste idioate sau pe site-uri roz. Iar adevarul, my friends, e ca pregnancy sux.   

In alta ordine de idei, ce facem azi de mancare? Care sa fie bun si sa nu necesite eu-in-picioare mai mult de say 30 de minute in total?

Am avut un weekend trist, presarat cu stari de lesin si dureri de cap si o somnolenta crunta. Am inceput saptamana in aceeasi stare. N-am gatit nimic, mi-e rau si sunt posocoasa. Sper ca la voi e mai bine. Bear with me.

Lorelai Victoria Naie:D:D:D

99%, to be updated in doua saptamani or so.

Ne apropiem cu pasi repezi de sfarsitul primului trimestru de sarcina, unul al naibii de greu, in every way. Nu ma simt nici mai inteleapta, nici mai buna, nici mai responsabila decat inainte. Ma simt insa mai fricoasa, mai angoasata, mai mancata pe dinauntru de teama ca ceva might go wrong. Nugget are 12 saptamani si aproape 6 cm. Se balaceste in saculetul lui embrionar, se joaca, e haios. Nu vorbeste, nu se uita in ochii nostri cu privire de-aia ingereasca, de felul celor care-ti topesc toate cele de pe dinauntru. Nu ne cunoaste, nu ne-a aflat inca. Si totusi, gandul ca l-am putea pierde este unul devastator, epuizant. Cum, atunci, trebuie sa se simta o mama a carei fetita in varsta de un an a fost diagnosticata cu cancer…?

Pentru Adriana Sentes si fetita ei Maria, care are nevoie de 38.000 euro intr-o saptamana pentru o operatie de urgenta la Paris, puteti dona bani aici:

Volksbank Romania , Cod IBAN : RO84VBBU2513SM4642222790 – sucursala SMB (donatii in LEI)
Volksbank – sucursala Ghencea IBAN RO69VBBU2511BU4642221102 (donatii in EURO)

Iar aici gasiti actele scanate, pentru linistea voastra:

http://www.facebook.com/album.php?aid=31263&id=100001237294632&l=8a2e98c45c

Yep, it’s official, in bucataria easy peasy there’s definitely something cooking:D Imi pare rau ca am disparut asa brusc, dar si pe noi ne-a luat pe nepregatite toata povestea… M-am prins ca ceva e definitely wrong inca din ziua cand, la birou fiind, m-am trezit ca mancam cornflakes cu maioneza de la Mc, pe care mi-o turnam din plic direct in gura – o lipsa de deminitate fara precedent in obiceiurile mele alimentare:) Ce sa ne mai lungim, if all goes well, prin aprilie anul viitor o sa devenim parinti:D

M-am tot gandit daca sa va spun si cand si cum, citisem ca e bine sa astepti sa treaca primul trimestru, cosmarul oricarei mame to be, acele luni cand so many things can go wrong. Si pe urma, vorbind cu o tanara mama foarte wise si intreband-o eu cum de a luat decizia sa go public cu vestea cea buna inca din primele saptamani, ea mi-a zis asa: “copilul exista, era real, si indiferent care ar fi fost the outcome, nu as fi putut sa ma port la fel ca inainte”. Word! The baby is real, are 2.5 cm si 179 bpm:D Si se misca. Si are forma de omulet. Si prietena mea are asa mare dreptate: no matter what happens from now on, eu nu o sa mai fiu la fel. Asa ca mi-am zis ca gandurile voastre bune nu pot decat sa ajute si vi le cer imprumut, de-acum si pana in aprilie 2011! Promit sa vi le intorc inzecit!

Noi ii zicem “nugget”. Si eu cred ca are sa fie baiat:)