Este vineri seara si eu sunt la birou intr-un loc foarte cool, unde sunt si alti oameni cool, ca si mine dealtfel. Ascult la casti Ellie Goulding ceva sofisticat. Dupa o saptamana de cacao de vis, reusesc in sfarsit sa-mi fac ordine in sertarul cu maimute si sunt, da, chiar sunt pregatita sa va iau pe toti pe sus, cu puterea mestesugitelor mele cuvinte care, atentiune!, nu seamana absolut deloc cu ceva ce ar fi putut scrie Sadoveanu, cum recent mi s-a spus nu mi s-a spus. O ardem inspirat interbelic, la Vila Leonida din Busteni. Si va zic, intre altele, ce e aia “deliciul regelui”, cum e treaba cu vinificarea in sec si ce fel de ferocitate in doua picioare e aceea care a speriat istoria pana cand istoria s-a facut mica intr-un colt. Puneti-va servetele de damasc la gat, luati-va distonocalmul si hai sa vedem care e treaba, cu tot cu adevarul ei istoric.

Am primit invitatia in forma ei fizica, prin posta, asa cum, mai tarziu aveam sa inteleg, ii sade bine unei casute care exista cu mult dinainte de casuta de e-mail. “Cica veniti cu copiii, ahahahhahha”, ma inecam eu in rasul meu, in timp ce-i comunicam pufosului aceasta dovada de inconstienta bunavointa din partea gazdelor noastre. Si nush de ce, noi care niciodata…, am zis da ma, hai cu catel cu purcel, cat de rau poa’ sa fie! Adica ok, un weekend cu Iepurs la o vila la munte, care, vorba aia, tobogan, plasa de sarit in ea, hai ca vine si Mihai cu miniMiruna si pana la urma, noi de ce sa nu, avem ciunga-n par, sau ce?

Asa deci. Am confirmat si ne-am luat de-o grija. Iar cand a fost de plecat de acasa sambata dimineata, printr-o sinistroshenie de conspiratie a tuturor lucrurilor inanimate, in frunte cu ursii de plush (numai eu si ta-su nu aveam, jur, nicio vina pentru oribila situatie), asa, deci pe motiv de complot, am reusit de-am plecat exact la ora la care ar fi trebuit sa fim deja la Vila Leonida. Pierzand introducerea, dar nu si ziua superba ma, superba!, de toamna, cum nu mi-a fost niciodata dat sa vad la munte. Din Bucuresti pana la Poiana Tapului, o voce mica dar, cum sa zic, nestavilibila-cu-biscuiti, malaxa nervii procreatorilor ei asa: “unde sunt vevelisele? tati, tebsa te uisi dupa vevelise! ooo, am vazut ulme de vevelise, ooo, da, acolo in dleapta!” [a se repeta de 1000 de ori]. Ajunsi la vila, a cerut camera din care se vad perfect veveritele.

Ce sa zic, neam de neamul generalului Paul Leonida n-a vazut ce a urmat. Caci cand mi ti i-a luat Iepurs pe dovleci, si mi ti i-a invartit in aer ca pe buzdugan, si… dar nu, sa nu anticipam.

Am ajuns, zic, in parcarea vilei din cartier Zamora – Poiana Tapului, pe soare de amiaza. Si urcand cu picioarele noastre panta obraznica, rasplatiti am fost, de atunci si pana a doua zi intruna. Multa lume in curtea terasata a vilei, care intinsi la soare, care ranjind fasolele la Caraiman, care la pantof lucios de costum, de-ti faci freza-n luciul lui, care la bocanc si mai care la toc. Care agentie (Propaganda, kudos, frumos ati organizat!:-), care gazde discrete, care superbe si joviale doamne de la Fundatia Calea Victoriei, care bloggeri, care somelier cu cel mai vanjos vocabular descriptiv din ce mi-a fost dat sa intalnesc in aceasta viata si mai care reprezentant al casei de vinuri Cotnari. Care, una peste alta, domn serios, cu cravata, de la Plaiul Talii (delicii nush daca regesti, dar precis porcesti, cu care am fost intampinati si pe care, cu ambitie, le-a dovedit!). Plus un staff impresionant, cum mi-am imaginat mereu ca trebuie sa fi existat in casele astea de aristocrati. Si cu asta cred ca i-am pomenit pe toti. PS: Ca de obicei la astfel de agape tovarasesti, bucuria mea cea mare – reintalnirea cu “colegii”, de data aceasta Andreea – Taste Bazaar si Mihai – Placeri simple.

N-am sa va zic prea multe despre istoria si arhitectura acestui prea frumos asezamant, caci fonfleurile ma obosesc, chiar nu ma pricep nici la, nici la. Suficient de zis ca oricat de ignorant dpdv istoric ai fi (eu, ma, nu voi:)), nu ai cum sa nu te simti o floricica de porumb in microundele vremii atunci cand intri pe usa in casa. Caci da, Vila Leonida, asa mare si absolut genroasa cu locurile de cazare (11 camere duble) cum e ea, e fix o casa. O casa mare, luminoasa, cu scara interioara, balustrada de lemn sculptat, tablouri, podele care scartaie, sufragerie cu soba si candelabru, bucatarie, camara cu bunatati, si, desigur, dependinte. Nu i-as zice “conac”. Cu veranda ei sticloasa, sfarsita brusc in Bucegi, cu vinurile ei alese, cu vitrina cu trabucuri si cartea de Tolstoy neglijenta pe calorifer, imi inspira mai degraba domnie decat boierie. Mi-ar fi inspirat si liniste, dar am avut noi grija sa nu fie posibil acest lucru:))

Bon. Ne-au dat camera 102 (asta: http://www.vilaleonida.ro/cazare/camera-102). Nu stiu altele cum sunt, dar eu de ea m-am indragostit. Intai de toate, pentru ca e mare. Maaare. Si-apoi, pentru ca are o extensie (un salonas), din care iesi direct in curtea verde. Senzatii tari narniene, jur! Prima oara cand am facut schema cu iesitul, mi-am simtit inima urcand cu liftul la etajul superior gat, o propulsie orisicat fireasca, la asa fericire panoramica. A trebuit sa-mi pun mainile la ochi, ca sa nu ma orbeasca soarele muscator din crestele-biscuiti-de-ceai. Raiul.

Dineul cu incepere la orele 17, cinci feluri de mancare si cel putin tot atatea feluri de vin, m-a coplesit si stangacit teribil. Pe ai mei dragi doi ii pasaportasem la niste neamuri in Busteni, ca sa nu tulbure prezentarea somelierului casei Cotnari. La care am incercat sa compensez nepriceperea cu atentia, luandu-mi, nu stiu de ce, o droaie de notite de neinteles a doua zi si ciupind la vin pana cand m-a luat de cap si a trebuit sa ma dreg cu Nurofen capsule moi. “Ceeee? Un food blogger care nu beaaaa? Nici macar viiiiin?!” Evident, nu s-a intamplat asa decat in capul meu, caci in realitate am scapat fara dezvaluiri socante. Ba chiar am castigat si o sticla de Tamaioasa Romaneasca vinificata sec [pe numele ei de scena Colocviu la Roma], intr-un concurs adhoc jurizat de Boerescu. Castigata, zic, pe drept si pe motivul fericitei ei imperechieri ipotetice cu un sote de morcovi cu chimen si zeama de portocala, alaturi unui piept de curcan, balacit in smantana dulce cu vagi urme de nucsoara.

Sa revenim la meniu, insa. Antreuri: mousse orange (cu somon, arpagic si branza de capra), tartina cu icre de crap, plus feteasca alba vinificata in sec (Colocviu la Atena). Apoi, o transa de vitel cu jeleu de vin rosu, langa un medalion de jardin delice (adica felurite legume tinere, legate intre ele de un sos bechamel). In zona farfuriei, grasa de Cotnari – Colocviu la Moscova si preferata mea. Da, I like’em fat, ce pot sa zic. M-a impresionat acest vin aspru-tropical si, in all honesty, pe el l-as fi imperechiat cu morcovii aia scaldati in dulce portocala si aspriti cu chimen si tot pe el as fi vrut sa-l castig, dar n-a fost, dom’le, n-a fost premiu… gras:))

Main? Pai specialitatea casei – berbecut in sos de legume, cu cartofi dolofani si ardei copt. Iar mai apoi, vitel la cuptor, cu glazura si ciuperci de padure. Un meniu consistent, dar nu greu, pe gustul meu de mare  iubitor de carne in farfurie.

Pe la vitel s-au intors si pufosheniile din vizita, iar de aici… a fost usor la vale. Iepu nu dormise la pranz si acum era seara. Need I say more? In firea nasului mare, care n-a mancat si n-a baut, n-a vrut nici mamaliguta cu branza si smanatana, nici apa, nici lapte (bull shlaha, lapte ar fi vrut saraca, dar am uitat sa ii dam, true story!). Drept care s-o culcam am decis, inainte sa se dea tortul de ciocolata, de la care nu aveam mari asteptari (stiti, eu si ciocolata, baba si mitraliera). Asa. S-a dus Mishul sa culce iepurele, m-am dus si eu dupa ei, nu inainte de a ma asigura totusi ca trei portii de tort ne vor bate curand la usa. Caci cel mai mare perk al reproducerii e ca poti sa mananci si portia de tort a copilului mwahahahhaha! Perfect, perfect a fost tortul Leonida. Asa de bun ca am sa-i fac post separat, au fost oamenii tare draguti si mi-au dat reteta. Iar gustos.ro au fost cel putin la fel de draguti, poza de mai jos le apartine. Da mai, nu am mai apucat sa fac, si ce!? Ia mancati voi doua halci de tort maro intr-un pat alb – cu mana, caci au uitat sa-ti dea lingurita si e prea tarziu sa te mai opresti, si mai faceti si poze in timpul asta! I don’t think so!

Mai buna, totusi, decat tortul (no offence!) a fost doamna istoric Monica Neatu de la Fundatia Calea Victoriei, care asa de misto ne-a povestit despre toate cele interbelice, de la moda la dineuri, ca a reusit sa mi se faca foame din nou, animal pofticios ce sunt. La coada am simtit nevoia sa-i marturisesc ura mea fata de materia cu predare in limba romana Istorie, dar si credinta mea sincera ca daca mi-ar fi fost vreodata asa povestita, as fi indragit-o negresit. Cu ce voluptate vorbeste aceasta doamna, cum zambeste complice dumneaei in mijlocul discursului, ca la o gluma interna intre ea si, sa zicem, Carol al doilea… Zau, este fantastica, m-a cucerit! Drept care am cautat-o pe google si am descoperit ca tine ateliere si cursuri super faine la fundatie acolo. Cocotele pariziene, Cartier si Bvlgari, Coco Chanel, Dali… o nebunie! Vreau sa ma duc, sa-mi ajute dumnezeul timpului, si sa infaptuiesc ceea ce este, deocamdata, la nivel de intentie.

Dupa prezentarea doamnei istoric (din care am de gand sa va spicuiesc in postul numarul doi, dedicat tortului si torturilor culinare interbelice), in incheierea frumoasei seri (ma rog, asa credeam eu, ca asta e incheierea), ne-au scos gazdele la foc de tabara, dar si ala cu staif, bubbly si branza cu mucegai. [Paranteza: cand ai copil mic pe care ti-e asa si pe dincolo sa il lasi dormind singur in camera, un telefon ramane pe noptiera, cu celalat apelezi, lasi linia deschisa, baga tatal copilului o casca in ureche, SPP style, si there you go, ea cocolos in varf de pat, noi afara la foc. Crima perfecta!]

Ei, pe la 12 ne-am retras si noi cu torte in camera cea frumoasa. Bine am facut, caci prin bunavointa iepureasca, am dormit pana la fix ora 2. Or fi peretii de la Leonida din cinci straturi de caramida, dar stiti cum strapunge strigatul de lupta al micului razboinic caramida? Valeleu! “Nu mi-e sooooomn, unde e somnu meeeeu, l-a pielduuut!” L-am cautat sub perna, nu era. Sub pat, nu. In capul meu – nici atat. Poate la baie, dar nu. L-am cautat pana la 6 dimineata, cand am cedat si am dat drumu’ la niste Disney Junior. Eram asa de rupta-n fericire, ca si fantoma lui Leonida mi s-ar fi parut o idee buna daca asta ar fi facut-o pe micimea sa sa taca. La micul dejun cu compot de prune si placinta cu mere eram toti trei cu ochii cat cepele. Iepu balota in nestire cornulete, eu calcam lumea pe picioare deoarece priveam prin ei. In opinia mea, erau cat se poate de transparenti.

Frate, scriu de cinci ceasuri cu pauza de culcat copilul, mi-e groaza sa dau scroll inapoi, s-a terminat, doamne iarta-ma, si Dansez pentru tine, probabil si Tanar si nelinistit. Pe post de wrapup, si sub ferma promisiune ca daca am uitat ceva grav, revin, as vrea sa spun asa:

• La Vila Leonida e din cale afara de frumos. Nu ai foarte multa intimitate, de aceea visez intensiv la un sejur cu toate camerele ocupate de fix prietenii mei. Imi imaginez seri de board games in sufragerie. Imi imaginez si zapada. E un loc tare bun cu imaginatia Vila Leonida.
• La Cerdac se mananca bine de tot. Am luat si pentru acasa suc de rosii, pasta de ardei dulce (inaugurata chiar in seara asta – o bunatate!) si gem de fragi. Facute toate acolo, desigur.
• Cotnari inghite, vorba aia, in sec, si renunta chiar si la dulceata busuioacei de Bohotin pentru soiuri vinificate in sec, in umila mea (muscapehartiademuste, asa de umila) parere, mult mai dezirabile. Gama Colocviu e de incercat musai.
• Nu ma mai duc cu Iepu acolo decat cand o fi mai mare si usor de continut. Am fost suportati cu stoicism de toata lumea, dar parerea mea e ca e prea tihna pentru noi trei si prietena noastra galagia. Oamenii sunt draguti si pregatiti, dar nu merita, zau, sa le stricam fengshuiul in halul asta:)) Mai vreau sa merg in doi si in multi, aia clar!

Ultimul lucru pe care vreau sa vi-l spun e ca nu sunt asa de multe locuri pe care le vezi cu ochii inchisi dupa ce le-ai vazut o data. Stiu precis ca n-am sa uit in veci soarele de toamna tarzie muscand din Caraiman la Vila Leonida.

Vila Leonida, 2013. O carte postala. Making history since 1938.

PS: “Deliciul regelui” era bobocul de rata, ma!

Asa deci. Carevasazica, eram noi in vacanta noastra romaneasca partea a (imi place sa exagerez) paishpea (cea romantica), tot la Sinaia, tot la International, adica fix ca anul trecut. Intr-o zi ii zic Mishului: mergem si noi la (atentiune!) Costila?

Da ma, la Costila ala din Busteni, outletul Puma, ce, care-i probelma:p Am uitat sa precizez ca doua zile mai devreme, trecand prin fix Busteni in drum spre fabrica de lapte, zarim un panou publicitar pe care scria asa: Canta Cuisine, restaurant Castel Cantacuzino, tantanaaa. Bai si ce-am ras, gandindu-ne ce satisfactie marunta tre sa fi avut ala de-a scornit acest fantastic nume:)) Ce cautata treaba, ha ha ha. Bun. Revenim in zilele noastre si parcam langa Costila cel comunist, unde am castigat io singura oara in viata mea la loz in plic copil fiind, inainte, deci, de ’89. Parcam, ne dam jos, si dupa ce vizitam obiectivul turistic outlet si obiectivul turistic farmacia Centrofarm (de unde imi iau plasturi si lac de unghii Farmec in culori naucitoare), zice Mishu: vrei sa mergem la castel? “Pe manusile mele de caprioara ca da!”, zic eu, fiind dimineata si gandindu-ma ca macar un espresso or da si *fraierii* aia de la Canta Cuisine-de-pe-panou. Asa.

Si o luam tac tac, tac tac, pe jos asa, spre Zamora, Zamora asta fiind pentru Busteni cam ce e Cumpatu pentru Sinaia, adica acel cartier de dincolo de munti, DN si calea ferata. Mergem vreo zece minute, timp in care castelul se face din ce in ce mai mare, mai, si noi suntem din ce in ce mai uimiti ca “cum de nu l-am observat niciodata pana acum, dar vai, am trecut pe langa el de 1000 de ori”. Anyway, ajungem la castel in poarta, batem, ne deschide mama lui Stefan cel Mare un nene care ne zice ca sigur, putem intra, costa 10 lei sa facem poze pe domeniu. Monsieur le chateau keeper, bem si noi o cafea? Dar cum sa nu, zice el, I made a fresh pot. Mai, si nici nu intram bine, ca ne loveste peisajul in freza, jap jap. Doamne, dar ce frumos e la castel! De sus din “pridvor” se vede tot Busteniul. In fata, Caraimanul. Pe jos – blana verde, cu flori. Fantani arteziene. Radacinoase care urca-n cer, iar din ele, spanzurat, un scranciob. Manej, dar fara cai. Biserica, dar fara popa.

Surpriza surprizelor vine insa cand ne aventuram inauntru, pe usa lui Canta Cuisine ala. Holy cow, adica aceasta nestemata asa, sub nasul nostru? Mais oui! Vom cina aici, am zis noi, dupa care am comandat o cafea pe terasa. Ei, si cafeaua era Illy, asa ca I was sold pe loc. Ka-Ching!

Bun. Seara ne intoarcem in Busteni pentru cina. La castel e aproape intuneric. Se aude muntele. Da ma, nu radeti, ca si muntele are sonor, nu doar marea:p Si nu tre sa-ti pui scoici la urechi, se aude pur si simplu, pe o frecventa a lui, proprie (de incercat neaparat!). Apres dark asa si racoare fiind, intram in restaurant si suntem, din nou, placut impresionati si foarte bine primiti.

Eu iau o supa crema de sparanghel – buna. Mishu sare direct la felul doi si comanda pastrav proaspat la gratar cu spaghete de legume. Care pastrav vine odata cu felul meu doi, pe numele lui curcan taranesc cu cartofi gratinati si morcovi sote. Portii foarte bine dozate, cat sa mananci tot, dar fara sa te deschei la pantaloni. Mancare buna si proaspata. Cu piesa de rezistenta: desertul. Trebuia sa fie cheese cake cu dulceata de trandafiri, dar am stricat eu fensismul situatiei pentru ca urasc trandafirul in toate cele de mancare (ma simt de parca mananc crema de maini bulgareasca, de-aia cheapo, o stiti, precis!) si am comandat o cupa de sorbet de capsune (La Strada) instead. Si desi cheesecake-ul meu a fost bun si just the way I like it (deci NU cu Philadelphia, which i loath, ci cu branza adevarata, nene), castigatorul castigatorilor nu am fost eu, ci Mishu, care si-a tras in cap un creme brulee minunat, worth every calorie! Nu va mai zic ca e genul de resto unde vine chef-ul sa te intrebe daca ti-a placut mancarea, iar ospatarii sunt tineri, fini si educati, o placere sa-i vezi in actiune. Nota 10 cu felicitari si creme brulee pentru aceasta asezare aflata la confluenta dintre vechi si meandrele concretului. Mult ne-a placut si abia astept sa ne intoarcem acolo. Pacat ca nu se poate si dormi la castel, ar fi fost belea:)

Vara, inteleg ca micul manej e populat de cai si ponei, trebuie musai sa duc Iepurs acolo, ca mare fascinatie are cu caii, din mama ponei si tata ponei nu ne scoate.

Ah, ah, n-am zis de preturi, dar mai bine va las pe voi sa le pritociti, caci iata meniul intreg aici: http://www.cantacuisine.ro/meniul/index.html. Mie mi se pare ieftin pentru ce-ti ofera, in Bucuresti nu prea mananci asa la banii astia. Ca sa nu mai zic ca in Sinaia, la Lepriconu Jegos (ma rog, se numeste Irish House de fapt), o ciorba de vaca foarte rea e 12 lei (WTF?!) [plus smantana, ardei si miros de ulei ranced], la castel fiind ea 11 lei.

Asa. Sa va mai spun ca in vacanta noastra romaneasca (partea a paishpea:)) am bifat in sfarsit si Prato Brasov,  mi-a placut locul, mi-a placut desertul, dar daca ma gandesc strict la ce-am mancat, si nu la serviciul blazat, borderline sictirit al celor de la Casa Hirscher, aceasta din urma (deci Casa, ca sa fie clar:)) ramane preferata mea. Gata, va las, adica va dau link la albumul nostru de vacanta si abia dupa aia va las. Nu uitati, drumul spre Costila trece pe la Castel. C-asa e-n viata!