M-am născut în 1979. Să ne luăm cu toții un moment de “DAFUQ”. Așa deci.

Amintirea primilor 20 de ani de viață îmi revine cam abstract, se amestecă în ea punctul de vedere al adolescentei rebele, dar doar în capul ei, cu liniaritatea unei vieți lipsite de evenimente speciale, fiind, cred, cu toții de acord că drama mirosului de lapte prins și moartea prematură a bunicilor materni sunt genul de evenimente prin care treci totuși insuficient de marcat. Niște iubiri, insuficiente și ele. Niște poezii extrem de proaste, o corespondență de o vară cu un student la medicină, o colecție de ambalaje de ciocolată mâncată de alții.

Tinerețea, apoi. Ceva frumos. Primul job, prima depresie, prima relație de oameni mari și prima plecare de acasă, one way, as it turns out. O pisică. O ipotecă. Încă o pisica. 365 de zile de unawareness pe an. Căsătoria. Moartea tatei. Nașterea copilului meu și renașterea mea. Ingroșarea glumei.

Acum niște vreme, chestia asta cu midlife crisis îmi suna a înjurătură. Ceva cu amante tinere și mașini scumpe. O frivolitate, în orice caz. Se dovedește, dupa o fină observație asupra propriei persoane, că midlife crisis asta este orice, numai frivolitate nu. La cei aproape 38 de ani, constat cu nedisimulată bucurie că în sfârșit am început să-mi scot capul din dos. Criza vârstei mijlocii este una de identitate și aflare de sine. Iar la mine a început în ziua în care am aflat că sunt însărcinată.

Eram la birou și băgam ghebos cornflakes cu maioneză la plic. A fost prima oară în 32 de ani de viață când m-am uitat la mine în 3D și am realizat că habar nu am cine este această persoană. Proces interogativ ireversibil, căci se pare că odată ce ți se insinuează în cap întrebarea asta cu “cine dracu’ ești chiar tu?!”, viața capătă sensul unic de a afla răspunsul. Sus numitei decadențe i-a urmat, desigur, un pipi pe băț cu rezultat pozitiv. Și un număr fără număr de întrebări și tentative de a ne cunoaște mai bine, eu și cu mine.

Abolirea tuturor certitudinilor vine la pachet cu ceva extaz și multă anxietate. De exemplu, când îți bazezi tot confortul mental pe ideea că ești angajatul cuiva, aruncatul în cap ca freelancer și descoperirea epocală că ți se potrivește mai bine decât siguranța zilei de mâine te face să te întrebi de ce pana mea nu ai făcut asta mai devreme. Când o viață întreagă nu ai zâmbit cu inima, că știai că ai dinții strâmbi, plăcerea de a-ți zâmbi ție într-o poză pe care ți-ai făcut-o chiar tu vine ca un ciocan vanitos peste umilințele tinereții.  Când, după ce te-ai torturat toată floarea vârstei cu chiloți tanga, capitulezi în sfârșit în fața chiloților cu fund, numai ca să descoperi că încrederea în sine are fix zero legătură cu bucățica de textilă dintre picioarele tale, te întrebi de unde vine ea, încrederea, atunci când vine. Când iubirea pentru o mică persoană te consumă și te scuipă zilnic înapoi, mestecată într-o formă ușor diferită, începi să uiți de tine așa cum erai când nu erai mama ei, nu înainte de a fi ținut un chinuitor, dar în cele din urmă eliberator, doliu după fosta versiune.

Fostei mele versiuni nu-i plăcea viața. Murea de frică de viață. Nu și-ar fi făcut niciodată tatuaje, pentru că, dintre toate certitudinile pământului, îi lipsea fix certitudinea că știe ce vrea. Nu s-ar fi machiat, de frică să nu arate la fel de rău machiată precum ne. Nu s-ar fi ridicat de la masă să plece la mare acum-acum și și-ar fi spart toți banii mai degrabă la Ikea decât pe bilete la concerte, deși îi plăcea și ei muzica. I-ar fi lipsit înțelegerea lumii proprii pentru că și-ar fi servit zilnic un sandviș mare cu bullshit. Ar fi căutat fericirea în circumstanțe și s-ar fi plâns mult că n-o găsește. Fosta mea versiune era bruneta. Fosta mea versiune nu ar fi scris niciodată textul ăsta incoerent și intim, ci, cel mai probabil, o rețetă de mâncare.

Celebrate your midlife crisis, atât vreau să zic. Intrați în ea întrebându-vă cine sunteți și ieșiți din ea întrebându-vă cine vreți să fiți 🙂 E de departe cea mai mișto perioadă a vieții. Și cea mai frământată.

O să mă certe Mazilu Cristina pentru acest titlu ce denotă lipsă de seriozitate, căci dintre noi două, Mazi e aia mai profi și mai serioasă. Drept care am emoții vizavi de workshop-ul nostru comun, pentru că e prima oară când facem așa o aroganță, deși s’tem prietene de mai bine de 8 ani. Buuuun. Acestea fiind zise, să vă dau câte ceva din casă. Eram într-o zi la Mazi la studio (această bucătărie minunata, cum eu nu am acasă, merde!) și îi povesteam cum că de foarte multe ori se întâmplă să aterizeze în planurile alimentare ale clienților mei rețete de pe blogul ei. Și uite așa, circa doua face palms mai târziu, se punea pe hârtie schița unui workshop în devălmășie, a cărui idee generală era că eu o sa vă învăț să mâncați, iar Mazi o să vă învețe să gatiți ce o să vă învăț eu să mâncați, adică, practic, mâncare.

Cum am ajuns de la asta la două zile de desfrâu pe plită, e lesne de înțeles daca ne cunoașteți cât de cât pe noi astea două. Cert este că ne-am dori să iasă așa, ceva legendar, de factură hedonist-educativă, pentru 12 cetățeni care simt că ar putea beneficia de holistica noastră abordare într-ale mâncatului.

Absolut, dar ABSOLUT toate detaliile despre workshop-ul din 25-26 martie se găsesc aici: http://mazilique.ro/studio/pots-plans-workshop-gatit-si-planificare-a-meselor/.

Și ca să adresăm și elefantul din cameră, atelierul e prețuit la 300 de iepuroi, echivalentul unui city break în Făinari 5, unde se întâmplă următoarele chestiuni cost-generatoare:

• Mazi pregătește un super welcome brunch care, dacă nu ați mai avut bucuria și plăcerea, să știți că bate la fund orice meniu de nuntă, fie el și fensi, prin bogația de preparate și imaginația cu care sunt executate.
• Toată mâncarea (Mazi vrea somon și berbecuț și toate nebuniile pământului), toată băutura (nu puțină) și toate ingredientele cu care cei 12 cetățeni vor găti numaroase feluri de mic dejun, prânz și cină, timp de două zile întregi, sunt incluse.
• La finalul acestui weekend, plecați cu atâta knowledge food related cât puteți duce. Aflați cum, ce, cand și cât să mâncați, învățați tehnici de gătit și numeroase rețete ușor extrapolabile.
• Workshopul este o experiență în sine, cum ziceam, un adevărat city break pe veselie și oleacă de decadență foodie, care, ca să se întâmple, necesită participarea statului român și munca susținută a mai multor oameni, de la doamna Flori care face curat până la colectivul de ‘telectuale care rezidă la frumosul studio Mazilique.
• De aceea.

Ne vedem de Buna Vestire, gen 🙂