Traiesc in preistoria softurilor. Da. Pentru ca, va zic!, invariabil, noile versiuni sunt mai proaste si mai disfunctionale decat alea de dinainte. Drept care nu suport, da’ nu suport, sa mi se faca update de ce stiu eu ce soft (hint hint, husband 2.0-007). Din cauza de un astfel de update instalat fraudulos pe calculatorul meu de catre… cineva, mi s-a trosnit temporar blogul si nu v-am putut povesti ieri despre ruloul meu de curcan, care nu era rulou, care improsca si dadea pe-afara. Ma rog, daca mai intereseaza si pe alti utilizatori de WordPress, sa stiti ca Internet Explorer 9 e caca, cah, evil, alea alea. Odata instalat, adminul de blog nu mai merge neam, spre panica si damblalele utilizatorului-femeie. Dar sa nu ne mai punem poalele-n cap si despre mancare sa vorbim.

Pai deoarece eu stau acasa de cateva luni, intelectul meu e in picaj. Stiu tot despre irimonipepezavo, sunt consumator fidel de dileli gen happyhour si accesdirect, de teleshopping ce sa mai zic, visez efectiv reclama la dubleta, tigaia  fermecata cu doua funduri. Asa ca, vedeti, in contextul asta, Cireasa de pe tort e chiar elevee… s-avem pardon. Ei, si la una din emisiunile astea am vazut eu ca facea o tantica un rulou din piept de ceva cu ceva. Repede am improvizat, tzac pac, cu ce piept si ce ceva aveam prin casa.

Am batut bine o bucata de piept de curcan, ca pe snitel asa. Am intins-o pe folie de aluminiu (cica daca nu o folosesti foarte des, nu te omoara, says so on TV!), sare piper, felie de ceva mezel crud-uscat (Printesa, Dana si cine a mai zis bacon – nu si de data asta), cascaval de capra, sparanghel si niste fasole verde. Am rulat cu dibacia care ma caracterizeaza (nu) ruloul si l-am bagat la cuptor intr-o tava. La foc destul de maricel. Dupa ceva vreme, cand am vazut ca da pe-afara cu zeama, am desfacut pachetul si l-am lasat sa se usuce in “vant”, tot la cuptor. 

Langa minunatia explodata am prestat primii cartofi noi de anul asta, fara fandoseli, doar cu nitel ulei, sare grunjoasa si usturoi verde. De asemenea la cuptor. Vorba lui Pufix, ar trebui sa facem odata o oala mare mare de cartofi noi si-atat, ca tare buni sunt, fir-ar! 

A fost bun, in ciuda aspectului “scurs”. Daca n-ar fi avut branza, ar fi mers si rece, pe post de rulada aperitiv. Asa – mai bine cald, ca nu-i bun cascavalul topit-racit.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

La finalul buletinului informativ, pe principiul “stiri sportive despre ce-au mai babardit folbalistii”, doresc sa imi exprim narcisistic punctul de vedere re’ la articolul asta, comentariile iscate ieri pe seama lui pe facebook si balamucul aproape de nestavilit din capul meu pe subiectul sarcina si parenthood. Nu citesc hotcity si nici pe doamna asta de semneaza articolul nu o stiu, daca nu posta Bogdana link, n-as fi ajuns in veci pe-acolo. Sintetizand, da nenica, e greu sa faci si sa cresti copii, e mult mai usor sa nu-i faci si cu mana pe inima si asumare maxima sustin ca fericirea si linistea de dinainte se duc de suflet odata ce devii parinte. Si desi semnatara articolului a bulit cronologia (ca se pare ca e invers decat zice ea, la inceput mai greu, apoi mai usor), eu ii dau dreptate in mare parte si coalizez cu dumneaei impotriva ideii se pare unic acceptata de societatea mamelor bune (as opposed to denaturate) ca… well… lucrurile nu-s roz ca in snitelul de l-a mancat printesa deunazi. Si sa admiti chestia asta e inca tabu, si societatea te face sa te simti oleaca de failure when you do, si mai bine-ti bagi o soseta in gura, afisezi zambetul de sacrificiu si te dai cu restul de mame.

Unde sunt eu in toata chestia asta? Pai sunt pe-acolo pe unde inca mai caut calea prin care esti parinte fara sa fii “martir”. Sunt sigura ca exista, la fel cum sunt sigura ca nu construiesti fericirea pe un munte de renuntari. 

Nu am timp. De nimic. Cam asta-i feelingul general. Ca viata se traieste in “ferestre” de 2h maxim si ca in alea 2h nu intra si gandirea, doar ceva automatisme, un gratar, un snitel, un “lins” scamele de pe jos cu noul meu mini-aspirator manual cu baterie – mama ce inventie miraculoasa. Ieri am deschis vreo cateva minute Mastering The Art of French Cooking, vroiam sa vad cum se face sosul hollandaise (uitasem), dar am pus-o la loc in raft rapid-urgent, ca nu ma puteam concentra neam. Ei, pentru zile de-astea traite sincopat, 2h acum, 2h in episodul viitor, va ofer doua pranzuri, cu doua feluri de snitele. Care snitele in familia noastra se fac fara pesmet, doar cu faina si ou.

Intai un snitel de vitel, cu cartofi copti cu unt, legume le abur si-o salata verde.

Si-apoi – un snitel de porc, cu sparanghel la aburi si-un sos de branza topita (adicatelea branza topita de mine in craticioara, in niste unt si smantana dulce – a nu se confunda cu branza topita aia din raftul de supermarket, de se face din tot felul de resturi si porcarii, incalzite cu saruri de topire de-alea cu E in fata si modelate in triunghiuri simpatice, care blocheaza fixarea calciului in oase:p – by the way, mamelor din lumea intreaga, sper ca nu dati asa ceva la copii…).

Am fugit, cele doua ore au expirat.