Sau cine-mparte, parte-si face.

Scurt istoric: de cand sunt embarazada, mananc mult mai prost si mai nesanatos decat inainte. Este paradoxal, stiu. Din pacate, singurele treburi care mi se pare ca au gust bun sunt dulciurile si fructele. Si cartofii, mai ales aia prajiti. Ma silesc, evident, sa mananc chestii sanatoase si hranitoare, dar ma tem ca nu-mi iese absolut intotdeauna. Si-acu ce, doar n-o sa ma supar pe mine, una din persoanele mele preferate in the whole wide world. Asta e, facem ce putem, crosetam intern hainute de grasime pentru Lorelai si viata de gravida merge inainte.

De ce toata aceasta polologhie? Pai. Here comes Monday, prima zi de munca pe 2011, echivalentul mental al raschetarii cu furculita pe faianta vreo opt ore asa (greu nene, greu). Ajung acasa pe seara si, conform meal planului, ma apuc sa croiesc niste macrou la cuptor, simpluta treaba. Adicatelea macrou asternut in tava pe hartie de copt si garnisit cu sos de mustar de Dijon amestecat cu zeama de lamaie verde. Plus niste piper rosu pentru un plus de culoare.

Intre timp, mi se face foamea aceea de nebuna. Si cum pestele asta sanatos nu mi se mai pare neaparat foarte sexy, ma mananca undeva sa coc 4 cartofi de dimensiune medie la microunde (fastest way). Ii tai pe jumatate, ii umplu de unt si ii mananc pe toti, cu slanina si usturoi. “Lasa sa manance Pufix peste”, ma gandesc eu, smechera. Si cand colo, ce sa vezi, mi se face mega-super-rau. Cu greturi si senzatii tari, de parca mi-ar fi turnat cineva pe gat vitriol. Si bomban si injur si mi se face si mai rau de la mirosul de peste.

Si vine Pufix acasa, si ma rog de el sa-si ia farfuria cu macrou si sa se duca undeva, departe, peste mari si tari. Si el de colo: “Da’ ce-ai patit?” Si eu “Eh, am mancat un cartof copt…” Priviri neincrezatoare. “Cu putin usturoi…” adaug, cu voce pierita. “Si cu slanina!” zice Pufix, care ma cunoaste prea bine. Nu stiu daca sa rad, sa vomit sau sa-l iau in brate, caci da, asa se manifesta romantismul in luna a sasea. Deci sunt un porc si ma caiesc. Si nu mai mananc usturoi niciodata.

Pestele a fost bun, zice Pufix, chiar foarte bun. Eu nu stiu ce sa va zic, mi se face rau doar cand ma uit la poza. Plus ca inca am pe retina doua jumatati de cartof care plutesc ca niste corabii pe un rau de unt, cu vele din bucati subtiri de slanina afumata si carmite intru fericire de matelotii-catei-de-usturoi.

Am avut un weekend trist, presarat cu stari de lesin si dureri de cap si o somnolenta crunta. Am inceput saptamana in aceeasi stare. N-am gatit nimic, mi-e rau si sunt posocoasa. Sper ca la voi e mai bine. Bear with me.

Lorelai Victoria Naie:D:D:D

99%, to be updated in doua saptamani or so.

Yep, it’s official, in bucataria easy peasy there’s definitely something cooking:D Imi pare rau ca am disparut asa brusc, dar si pe noi ne-a luat pe nepregatite toata povestea… M-am prins ca ceva e definitely wrong inca din ziua cand, la birou fiind, m-am trezit ca mancam cornflakes cu maioneza de la Mc, pe care mi-o turnam din plic direct in gura – o lipsa de deminitate fara precedent in obiceiurile mele alimentare:) Ce sa ne mai lungim, if all goes well, prin aprilie anul viitor o sa devenim parinti:D

M-am tot gandit daca sa va spun si cand si cum, citisem ca e bine sa astepti sa treaca primul trimestru, cosmarul oricarei mame to be, acele luni cand so many things can go wrong. Si pe urma, vorbind cu o tanara mama foarte wise si intreband-o eu cum de a luat decizia sa go public cu vestea cea buna inca din primele saptamani, ea mi-a zis asa: “copilul exista, era real, si indiferent care ar fi fost the outcome, nu as fi putut sa ma port la fel ca inainte”. Word! The baby is real, are 2.5 cm si 179 bpm:D Si se misca. Si are forma de omulet. Si prietena mea are asa mare dreptate: no matter what happens from now on, eu nu o sa mai fiu la fel. Asa ca mi-am zis ca gandurile voastre bune nu pot decat sa ajute si vi le cer imprumut, de-acum si pana in aprilie 2011! Promit sa vi le intorc inzecit!

Noi ii zicem “nugget”. Si eu cred ca are sa fie baiat:)