Mama mama mama cum e vara asta! O centrifuga in care eu eram “rufele”. O panarama emotionala sus-jos! Creieri adunati cu spaclul de pe perete, ba din cauza de fericiri explodate, ba pe motiv de bube-n feng shui… Nu stiu cum se vede de unde stati, dar de-aici e cam extrem. Fereasca sfantu’ sa ma intrebe careva “si tu ce-ai mai facut”, ca numaidecat scriu o punga de seminte de floarea soarelui. Pe care nu aveti decat sa le mestecati cum vin. Numai cojile sa le scuipati, va rog. Matur eu cand ati terminat.

instagrame cu Bubu

1. Restaurant-hotel Cumpatu’. Chelner serios, de moda veche, o idee mai impaiat decat animalele impaiate de pe pereti. Cativa clienti, si ei din acelasi film cu domnu’. Ei, la un moment dat, in linistea tulburata doar de clinchetul tacamurilor in farfurii, se aude distinct-infernal: “maaaamaaaaa, am facut caaaaachiiii, schimba-ma mama, schimba-ma de caaaachiiii, sssi ulsii fac cachi la olissa lor, cachi cachi cachi!”. Mda, fix ce-si doreste omul sa auda in timp ce mananca.
2. La copac. “Copacule, aszuta-ma! Aszuta-ma sa-i gasesc pe palintii mei… Nu ssstiu unde sunt. Aszuta-ma, copacule!”
3. Doctorita Plushica. “Deschide gula, tati […] Ooo, dinssissoii nu se simt plea bine.”

descoperiri

1. Societatea exuberanta a femeilor care s-au indragostit de Alina Nedelea la indemnul Simonei Tache, pe care deja o iubeau.

   Am citit Soseaua Catelu 42 intr-o zi jumate, la munte, pe telefon, which I hate. Pentru ca Tache mi-a facut vraji, iar Nedelea le-a continuat. Fantastic, dom’le! Must read. De cand a scris Simona despre treaba asta, s-a epuizat stocul fizic de pe elefant.ro, adica masura succesului unei carti in Romania. O mai gasiti in format electronic si pe hartie la editura All. Daca nu v-o placea, sa-mi ziceti mie Catelu. Sau Simonei, ca ea a-nceput:p

2. Oja Dior 643 Diablotine. Doamne, cum e! I love you, Dior!
3. Vila Piatra Soimului. Nu hotelul, ca pe ala il stiu de cand era mic, ci vila de langa, aia cu apartamente. Best ma, best! Pentru mers cu copilul mai ales, e rai pe pamant. Am stat intr-un apartament nou nout, curat bec, doua dormitoare + living, echipat cu tot ce trebuie si foarte affordable. Ai parc mare langa, locuri de joaca, paine si prajituri de casa, niste oameni, aceiasi de ani de zile, de-aia buni de pus la rana, a caror misiune in viata pare, la modul sincer, a fi aceea de a te face pe tine sa te simti bine. Merg la ei de cand in locul frumosului parc de acum era un mare teren viran. Si nu pot sa nu-i felicit si pe aceasta cale pentru ce-au facut acolo, pentru ca-s luminosi si curati si respectuosi fata de clientii care le calca an de an pragul. Bravo mai, bravo, zau!

scrisori

1. Un review lacrimogen pe tripadvisor.com 
2. Un tratat de conduita alimentara la plaja, pe avonconnects.com.ro
3. Niste vorbe din tort, via cookiejar.ro. “Sometimes I believe as many as six impossible things before breakfast.”

later edit: valeu, am uitat mancarea

1. Burgeri gourmet la Simbio. Numai pana la sfarsitul saptamanii ii mai gasiti.
2. Rib eye de Polonia la Marriott Steakhouse. Bun! Sau scump? Nu ma hotarasc:)) [mentiune speciala pentru dip-ul de spanac si anghinare]
3. Gulas de vita cu cuscus si papricas de pui cu galuste, la Restaurant Unguresc Alex, Sinaia. Merita benzina.
4. Supa de mazare, spaghete cu creveti si biancomangiare cu zmeura, la Cucina Sofia – Hotel International Sinaia.
5. Fondue de ciocolata, la Kuib. Tot in Sinaia, adica.

Si? Ce mai faceti voi?

PS: Faceti copii. Nu faceti copii. Jumatatea voastra de pahar e cea plina.

Intre sase si sapte. In fiecare zi, de doi ani de zile fix. In fiecare sambata si in fiecare duminica. Ia incercati sa va imaginati asta. Si spuneti-mi ca nu va e macar putin mila. Cand va dati jos din pat sambata pe la amiaza, cel mai probabil fara sa calcati pe un tren de plastic tare, o bila sau niste macaroane uscate, ganditi-va si la noi, astia ingropati in meaningu’ vietii de nu mai stim nici cum ne cheama. Pentru care fiecare sambata e o Ziua Cartitei. Ei nu, pe bune, chiar asa rau sa fie? There’s only one way to find out. Mwahahahhahahaha!:D Have a good weekend;)

PS: Faceti ceva de “neconceput”. Beti cafea fara zahar. Dormiti ca porcul.

Intr-un comentariu la un post mai vechi, ma intreaba cineva cum se supravietuieste inceputului mamicesc. Altcineva ma intreaba daca mai gatesc. Fuck if I know si respectiv fuck no, as fi tentata sa raspund. Dar mai bine o poveste sa va spun.

Lui Iepurs ii ies dintii de vampir. Tot ce a fost pana acum pare asa, a walk in the park. “Vreti sa dormiti noaptea? Over my tiny body-n pijamale.” Pare sa zica micul tiran universal. “O sa dormiti cand o sa va dau io voie, suckerzzz! Acu’ ne trezim, mbine? Voi stati atarnati de mica mea persoana si retraiti cu pocainta fiecare durere de masea care nu v-a lasat vreodata sa dormiti. Da’ ce puisorii mei, voi de empatie nu ati auzit? Doare Iepu, doare mami, doare tati. Ce-o fi asa greu? Hai ca va fac parul tzutzulug si o demonstratie de shotron. Cococo. Mamaaa. Tataaa.”

In noptile astea in care cineva (Mishu) sfarseste prin a face planton la gradina zoologica cu un singur animal, eu am foarte mult timp sa ma gandesc. Imi fac un sandvis cu sunca si unt, infulec pe intuneric si procesez diverse treburi:

Vocea Romaniei (am citit ieri pe FB ca oamenii care twitteresc despre Vocea sunt retardati, ups!).

Vopsea de par (o idee foarte gresita s-a dovedit a fi aceea ca o chestie balegoasa in capul meu, al carei scop in viata e sa-mi faca par de papusa de plastic, este acea treaba de care are nevoie femeia cand e deprimata si vrea sa faca o schimbare)

The meaning of life (“Stimate client, rata creditului dvs. la CEB se poate rambursa doar pana la data scadentei […] fara penalitati. Daca ati platit deja, va multumim.”)

Vacanta (Acest reminder enervant al trecutei vieti, in care nu-mi amintesc sa ne fi fost foame.)

Somnul (“decat” un peste)

Colesterolul (Nush, bai nene, dar eu nu cred ca are legatura asa mare cu alimentatia. Te rog, doamne, porcul, macar, sa mi-l lasi!)

Decisions, decisions (Azi noapte am vazut episodul ala din Modern Family cu spectacolul de copii regizat de Cam, care se termina apoteotic cu intoarcerea catre public a unor litere ce compun propozitia “We love the F word”. Nu reusesc sa ma hotarasc daca am ras mai tare la faza asta, sau la aia cand Mitch maciuceste in slow motion un porumbel cu racheta de tenis, in timp ce pe fundal canta Ave Maria. Dap, I know, tough one!)

Intai munca si pe urma distractia (Nu inteleg, munca ESTE distractia!)

CUM SUPRAVIETUIESTI?

You just do. Cel mai adesea, nu e un proces constient. Faci ce poti si putin din ce nu poti. Iar at the end of the day, incepe noaptea. Uneori te prinde ora 1:22 stuffing your face cu mezeluri si compunand scrisori catre your dearest ex (tu). Alteori te ghemuiesti pur si simplu la pieptul urias al unei vieti pe care ai fost suficient de norocos s-o tragi la sorti. In tot cazul, nu te suna niciodata de la relatii dumnezeiesti cu clientii sa te-ntrebe daca vrei factura detaliata.

Si se facura doua saptamani de cand ne-am apucat serios de treaba cu somnul. Doua saptamani de major adjustment din partea intregii familii. Doua saptamani de cand gandim si respiram si traim dupa un nou principiu: “protect the sleep”. Sa mergem, dara, inainte, pe firul (epic) al postului pentru mame extenuate. Stiti de unde am plecat, acu’ o sa va zic unde-am ajuns. Cu precizarea, din capul locului, ca nu e aceasta vreo reteta a fericirii universale, ci un tablou de viata de familie care surprinde in timp real framantarile noastre de parinti diletanti. Nu exista “calea”, ci doar o sumedenie de drumuri sinuoase care duc ori la bal, ori la spital. Cu acest disclaimer in cap, let’s all follow the yellow brick road.

Rezumat: Iepu’ nu dormea ziua. Deloc. Ora ei de culcare era in jur de 11-12, uneori chiar 1 noaptea, dupa care se trezea de cateva ori ca sa manance. In tot acest timp, plangea mult de tot. Nu statea singura nici un picut. Degeaba leagane, degeaba jucarii, degeaba salteluta de activitati. Eram miserable, toti trei, si habar n-aveam de ce. Nu ne trecuse prin cap ca avem o problema, credeam ca asa e, ca asa trebuie sa fie, ca e o cumpana, un test. Ca daca nu ti-e greu pana-n ficat, nu esti buna de mama. O mare tampenie de altfel. Salvarea ne-a venit din carti, nefiind noi aceia care se nasc invatati. Am vizualizat elefantul, dupa cum si cestile de portelan care zaceau sparte pe jos. Si-am inceput sa le adunam. Si-a inceput sa ne fie bine. De care bine chiar aveam mare nevoie.

Primul lucru pe care l-am facut a fost sa sucim ora de culcare a copilului, din 12 in 8 seara. Ne-am autoconsemnat la domiciliu incepand cu ora 7 si ceva si-am mers inainte cu ritualul de culcare, ala cu frectie, baie, mancat si somn. Pentru care ocazie speciala, am intzolit Iepu’ cu cele mai adorabile pijamale de la Next Baby. In primele trei zile a fost usor. Iepu’  a acceptat noua ora de culcare, iar ziua si-a tras in cap trei reprize de somn asa, lejer si fara proteste. Dupa care am scris eu primul post on the subject. Dupa care, deoarece o cautasem cu lumanarea, I jinxed it. Asa ca in urmatoarea zi n-a mai mers deloc cu nap-urile doi si trei. M-am intors la carte. Care carte zicea ca in cazuri de-astea cand copilul se supraoboseste ceva de nedescris, sa-l culci in chip exceptional undeva intre 5 si 6 dupa-amiaza. De tot cum ar veni. Am facut asta. I-am facut baia pe la 6, iar la 6:30 dormea dusa. Excelent, am zis eu. Doar ca pe la 19:15 s-a trezit. Si-a purces sa se jeleasca. Si (acu’ sa te tii cata ghetele-n fund ma astept sa-mi iau), am lasat-o sa planga. A plans 45 de minute. A fost groaznic. 45 de minute de negocieri aprige cu mine, cu Mishu, cu mama care-mi tipa in telefon ca omoram copilul… M-am simtit ca un posterior. Pe urma a tacut.

De atunci incoace, a fost smooth sailing. Fix din ziua urmatoare, n-am mai avut niciodata probleme cu culcatul seara. Ora 8 a ramas ora ei de somn, pe care a invatat sa si-l ceara cu indarjire. Cu somnul de peste zi a mai durat oleaca. Pe cel de dimineata l-a acceptat bine, de indata ce m-am prins eu ca punctul critic la care-i cadeau ochii in gura era cam la 1h 30′ dupa ce ne trezeam prima oara. La somnul de dupa-amiaza s-a opintit ceva, dar de vreo cinci zile functioneaza si ala. Si mai exista somnul de late afternoon, care se intampla natural in jur de ora 16. Am observat ca ajuta alaptatul in preajma orei de somn. Si-am mai observat ca Iepu’ adoarme bine si fara balamuc daca e pusa in patul ei. Cu mine in pat, gaseste mereu ceva de investigat. Un iepure pe pijama care trebuie neaparat desprins de-acolo, niste dungi interesante pe fata de perna, o carpa pe mine de care e musai sa traga… Pe toate aceste dragutzoshenii le-as fi interpretat pana acum drept nevoia copilului sa stea treaz. Teorie care nu se pupa insa deloc cu faptul ca, scoasa dintre imprimeuri distractive (distracting), adoarme bustean in doua secunde fix.

Dupa cum ma gandeam eu in sinea mea acum cateva zile, nu stii ce e aia sentiment de vinovatie pana nu faci copil. Evident ca nu mi-a placut ca a plans, m-a durut burta si capul si mi-a venit sa vomit niste ore bune dupa ce ea tacuse. M-am gandit ca poate toti aia care zic ca face copilul brain damage daca plange or avea dreptate. Mi-a fost frica. M-am invinuit. Pe urma, mi-am dat seama ca in alea 45 de minute nu mi-am facut unghiile cu oja si nici nu m-am uitat la seriale. Am stat lipita de usa si mi-a trebuit toata stapanirea de sine si tot reframingul ca sa nu intru. Ceea ce mi-a dat incredere ca I’m not a bad mother after all (speaking of which, imi place mult postarea asta a lui Zu despre mame bune, mame rele, pls to read!).

Nu cred ca lasatul copilului sa planga e metoda de aur. Habar nu am ce as fi facut daca plansul ar fi continuat si in zilele ce au urmat. Asa s-a potrivit insa ca pentru noi nu a mers altceva. Si, believe me, I tried everything.

Acum ne este bine, in sfarsit. Am inceput diversificarea de luni. Programul de somn curge lin ca un paraias, de la sine, fara fuss. Ceea ce ma face sa cred ca-i bun. O sa mai fie bumps along the way, dar cumva ma simt trezita. Am realizat ca nu pot sa fiu genul de parinte pasiv (nu ca ar fi ceva in neregula cu asta, it’s just not for me). Attachment parentingul nu merge pentru noi. Nu am un copil care iubeste portabilitatea (am investit milioane bune in manduci si wrapuri si alte alea), nu am un copil caruia ii prieste maxim co-sleepingul in orisice situatie… Am un copil dupa chipul lui ta-su si asemanarea mea, caruia ii prieste ordinea, oricat de putina. Ordinea lui, nu ordinea mea, but still, ordinea. Asa suntem. Si sa nu ne acceptam asa cum suntem e in general metoda universal valabila de ratare a fericirii. Pfoai, deci… da:)

___________________________________________________________________________

Matrimoniale

Acestea multe fiind zise, m-am hotarat brusc sa-mi fac my very own support group cu mame. Le vreau pe mamele alea neintuitive. Care nu stiu. Care nu s-au nascut invatate. Care invata. Care se cocoseaza zilnic sub presiuni diverse. Pentru care micile decizii taie in carne vie. Care se vantura pe blog aicisha si in miezul carora sa ma simt ca acasa. I know you’re out there. Cine ma vrea, sa-mi lase un comment si sa ne strangem. Ca asa nu se mai poate:)

Niciodata n-am fost de parere ca rostul meu pe pamant e sa fac un copil, dar sunt absolut sigura ca rostul ei pe pamant e sa faca din mine o mama. Azi implineste trei saptamani si deja nu mai stiu cum era inainte, parca ne cunoastem de-o viata. Si ma mistuie iubirea pentru ea ca o dragoste de-aia bolnava din adolescenta: din stomac pana-n cap numai fluturi. Si ii multumesc lui Dumnezeu ca s-a indurat. Cum bine zice Aretha…