Tag: life


credeam că midlife crisis e ceva nașpa. până când am trăit-o.

March 14th, 2017 — 5:55pm

M-am născut în 1979. Să ne luăm cu toții un moment de “DAFUQ”. Așa deci.

Amintirea primilor 20 de ani de viață îmi revine cam abstract, se amestecă în ea punctul de vedere al adolescentei rebele, dar doar în capul ei, cu liniaritatea unei vieți lipsite de evenimente speciale, fiind, cred, cu toții de acord că drama mirosului de lapte prins și moartea prematură a bunicilor materni sunt genul de evenimente prin care treci totuși insuficient de marcat. Niște iubiri, insuficiente și ele. Niște poezii extrem de proaste, o corespondență de o vară cu un student la medicină, o colecție de ambalaje de ciocolată mâncată de alții.

Tinerețea, apoi. Ceva frumos. Primul job, prima depresie, prima relație de oameni mari și prima plecare de acasă, one way, as it turns out. O pisică. O ipotecă. Încă o pisica. 365 de zile de unawareness pe an. Căsătoria. Moartea tatei. Nașterea copilului meu și renașterea mea. Ingroșarea glumei.

Acum niște vreme, chestia asta cu midlife crisis îmi suna a înjurătură. Ceva cu amante tinere și mașini scumpe. O frivolitate, în orice caz. Se dovedește, dupa o fină observație asupra propriei persoane, că midlife crisis asta este orice, numai frivolitate nu. La cei aproape 38 de ani, constat cu nedisimulată bucurie că în sfârșit am început să-mi scot capul din dos. Criza vârstei mijlocii este una de identitate și aflare de sine. Iar la mine a început în ziua în care am aflat că sunt însărcinată.

Eram la birou și băgam ghebos cornflakes cu maioneză la plic. A fost prima oară în 32 de ani de viață când m-am uitat la mine în 3D și am realizat că habar nu am cine este această persoană. Proces interogativ ireversibil, căci se pare că odată ce ți se insinuează în cap întrebarea asta cu “cine dracu’ ești chiar tu?!”, viața capătă sensul unic de a afla răspunsul. Sus numitei decadențe i-a urmat, desigur, un pipi pe băț cu rezultat pozitiv. Și un număr fără număr de întrebări și tentative de a ne cunoaște mai bine, eu și cu mine.

Abolirea tuturor certitudinilor vine la pachet cu ceva extaz și multă anxietate. De exemplu, când îți bazezi tot confortul mental pe ideea că ești angajatul cuiva, aruncatul în cap ca freelancer și descoperirea epocală că ți se potrivește mai bine decât siguranța zilei de mâine te face să te întrebi de ce pana mea nu ai făcut asta mai devreme. Când o viață întreagă nu ai zâmbit cu inima, că știai că ai dinții strâmbi, plăcerea de a-ți zâmbi ție într-o poză pe care ți-ai făcut-o chiar tu vine ca un ciocan vanitos peste umilințele tinereții.  Când, după ce te-ai torturat toată floarea vârstei cu chiloți tanga, capitulezi în sfârșit în fața chiloților cu fund, numai ca să descoperi că încrederea în sine are fix zero legătură cu bucățica de textilă dintre picioarele tale, te întrebi de unde vine ea, încrederea, atunci când vine. Când iubirea pentru o mică persoană te consumă și te scuipă zilnic înapoi, mestecată într-o formă ușor diferită, începi să uiți de tine așa cum erai când nu erai mama ei, nu înainte de a fi ținut un chinuitor, dar în cele din urmă eliberator, doliu după fosta versiune.

Fostei mele versiuni nu-i plăcea viața. Murea de frică de viață. Nu și-ar fi făcut niciodată tatuaje, pentru că, dintre toate certitudinile pământului, îi lipsea fix certitudinea că știe ce vrea. Nu s-ar fi machiat, de frică să nu arate la fel de rău machiată precum ne. Nu s-ar fi ridicat de la masă să plece la mare acum-acum și și-ar fi spart toți banii mai degrabă la Ikea decât pe bilete la concerte, deși îi plăcea și ei muzica. I-ar fi lipsit înțelegerea lumii proprii pentru că și-ar fi servit zilnic un sandviș mare cu bullshit. Ar fi căutat fericirea în circumstanțe și s-ar fi plâns mult că n-o găsește. Fosta mea versiune era bruneta. Fosta mea versiune nu ar fi scris niciodată textul ăsta incoerent și intim, ci, cel mai probabil, o rețetă de mâncare.

Celebrate your midlife crisis, atât vreau să zic. Intrați în ea întrebându-vă cine sunteți și ieșiți din ea întrebându-vă cine vreți să fiți 🙂 E de departe cea mai mișto perioadă a vieții. Și cea mai frământată.

2 comments » | life, off topic

să ne cunoaștem mai bine, oracol-style

February 20th, 2017 — 5:00pm

  

  1. Am 4 tatuaje, toate făcute după 35 de ani.
  2. Urăsc mâncarea de urzici.
  3. Îmi doresc celmaimultcelmaimult o casă lângă apă și un border collie.
  4. Culoarea mea preferată e undeva între albastru și verde.
  5. Nu suport frigul.
  6. Nu mă duc la biserică.
  7. Vorbesc foarte repede și-s greu de urmărit din cauza asta.
  8. Cartea mea preferată e The Sense of An Ending.
  9. Nu am frați sau surori.
  10. Nu sunt a morning person.
  11. Gândesc în engleză.
  12. Am 1m70.
  13. Nu pot să număr în gând și să respir în același timp.
  14. Beau cafeaua neagră.
  15. Nu am carnet de conducere, deși am început școala de șoferi de trei ori.
  16. Simt pure joy când mănânc o friptură bună.
  17. Îmi place să scriu de mână, mult și zilnic. Până acum am consumat aproape 100 de agende Moleskine și le păstrez pe toate.
  18. Am un motan de 14 ani, o mâță de 9 și o fetiță de 6.
  19. Parfumul meu preferat e J’Adore.
  20. Nu știu care-i stânga și care-i dreapta.
  21. Sunt foarte ordonată în cap și foarte dezordonată în rest.
  22. Merg la terapie din 2009, de când a murit tata.
  23. Joc World of Warcraft on and off de prin 2005.
  24. Nu pot să dorm fără șosete în picioare.
  25. Îmi tund singură bretonul, în fiecare săptămână.
  26. O dată pe lună mă duc la Monica de la Hair Stage, sunt 11 ani de când se ocupă de părul meu și I couldn’t be happier 😀
  27. Am cont de Twitter, dar nu-l folosesc.
  28. I love Florence + The Machine.
  29. Mi-aș da toți banii pe concerte.
  30. Amân update-urile de iOS până când nu se mai poate.
  31. Sunt complet art-dumb, dar îmi plac artiștii.
  32. Nu am avut niciodată bicicletă, deși mi-am dorit foarte tare.
  33. PC, nu MAC, Cola, nu Pepsi.
  34. Nu termin niciodată o cană de ceai.
  35. Pot să beau 14 shot-uri de kamikaze fără să am mare lucru, dar mă îmbăt cu succes de la două beri.
  36. Mă cheamă Ana, dar și Maria.
  37. Am lângă pat un borcan cu luminițe de pom.
  38. Sunt cea mai bună dansatoare cu picioarele pe sub masă.
  39. Husband și cu mine suntem împreună din 2003 🙂
  40. În vacanță îmi place mai mult să blend in with the locals decât să bifez obiective.
  41. Nu înțeleg pozele alea cu laba piciorului omului.
  42. Mă zgârcesc când e să dau bani pe haine, dar aș da oricât pe blugi și adidași.
  43. Dintr-un line-up de lucruri îl aleg invariabil pe cel mai scump, fără să-mi propun asta.
  44. Nu am niciun pic de răbdare. Totul îmi trebuie acum.
  45. Cred deopotrivă în știință și în trasul de către curent.
  46. Îmi plac garoafele roz.
  47. Nu văd rostul surprizelor dacă nu le strică cineva.
  48. Omor orice plantă în ghiveci.
  49. Când eram mică, am înghițit 50 de pastile de B-complex.
  50. Sortez ursuleții de gumă pe culori, îi mănânc întâi pe ăia roșii.

3 comments » | life, off topic

life. or something like it.

May 30th, 2016 — 4:53pm

h1

Momentul ăla super awkward când mergi pe stradă și te întâlnești cu un om despre care nu mai știi nimic de douăjde ani. “Și… tu ce-ai mai făcut?” De parcă cineva ar putea vreodată să răspundă altceva decât “bine”. De parcă n-ar fi trăit, în tot acest timp, o viață imposibil de rezumat între două tramvaie. “Mă bucur că te-am văzut!”, îi zici, tăvălindu-te în disconfort.

N-am mai scris din februarie. A fost un început de an greu, care m-a aspirat, pur și simplu. Abia recent a început să mă scuipe înapoi, pe bucăți. Susan Miller zice că the dog days are over, gata cu cele 5 planete retrograde care ne-au belit feng shuiul, de acum, numai miere și lăptic. Ce să zic, să fie primit.

Eu

  1. Am fost la Paris în ianuarie. Nu mai fusesem. Pulverizata de frică, m-am urcat în avion pentru prima oară din 2009 încoace. M-am întors vie și nevătămată, dar mi-am lăsat circa un atriu și un ventricul pe-acolo, mi-au căzut pe jos când m-am aplecat de la etajul doi al Tour Eiffel-ului ca să-mi fac un selfie cu viața pe care ar fi trebuit, mai exact, să o am. Parisul e minunat. Parisul în ianuarie e și mai așa. Nu cozi interminabile, vreme numa’ bună de mers în neștire, fără hartă. Mâncare bună peste tot. Bere la 8 euro paharul. Și cea mai multă viață în ciuda morții pe care am văzut-o vreodată într-un oraș. Poate într-o zi apuc să povestesc mai multe. Dar până poimarți, las aici niște poze.
  2. M-am organizat în sfârșit cu myfoodcoach.ro, știți, pentru treaba mea cu food coaching-ul. Mi-am dorit o separare a lucrurilor, am crezut că am să pot scrie și aici, și acolo. Până acum nu prea mi-a ieșit, dar perseverez. Poate la vară. The business is good, însă. Asta e bine. Să vă uitați. Dacă vă place, să știți ca eu l-am făcut, de la zero, în două zile. Dacă nu vă place, să știți că nu l-am făcut eu.
  3. M-am reapucat ghebos de World of Warcraft, după o pauză de câțiva ani buni. Îmi lipsea. Rabbitheart, level 100 Assassination Rogue, look me up, sunt fioroasă 🙂 Abia aștept să merg la film pe 10 iunie, mi s-a făcut pielea de găină la trailer, când am văzut frânturi din universul pe care îl îndrăgesc activ de 12 ani. M-am lipit de o ghildă de nordici, băieți buni. Am aflat cu această ocazie că suedezii beau lapte cu galoanele, zilnic. Care laptele lor are 6% grăsime. Ce chestie.
  4. Am fost la mare în aprilie. Mă uscasem de dorul ei. M-am dus la Popasul Pescarului, ăla din Olimp. Era pustiu. Curat. Minunea lumii. Am mâncat vulpe de mare și m-am întors în aceeași zi. Like a boss. Like my own boss.
  5. Am fost la Valea Verde. Nu am răbdare să povestesc toate felurile în care acest loc este deopotrivă foarte mișto și foarte aiurea, dar am scris review pe tripadvisor, nu vă duceți fără să spicuiți pe acolo, că după aia o să aveți așteptări mari degeaba, ca noi. Ignore the typos, știu, va fi foarte greu.

Aștept cu interes (moderat!) această vară, în care se pare că muncim pe bani de spart la festivaluri și concerte (not bad, not bad at all!). Și pentru că vorbim de asta, prietenii mei (care se știu) lucrează de multă vreme la un festival al halelii, practic. Gourmet Festival se cheamă, are loc în perioada 3-5 iunie la Băneasa Mall și aduce împreună cele mai tari restaurante (din parcare în parcare), care vor executa de la street food până la fine dining, timp de trei zile. Destul cât să punem niște kile și sa ne vedem cu bine apoi pentru un workshopuleț fulger de, cum ar veni, slăbit urban.

Gourmet Festival

Biletele   de   acces   la   Bucharest   Gourmet   Festival   sunt   disponibile   online   pe www.gourmetfestival.ro  și  www.myticket.ro,   precum   și   la Diverta. Costă 15 lei pe zi sau 30 de lei abonamentul pentru toate cele trei zile de   festival. Copiii sub 14 ani însoțiți de părinți au acces gratuit Mai multe despre asta pe https://www.facebook.com/gourmetfestivalromania și pe www.gourmetfestival.ro.

Îmi cer scuze pe această cale că m-am trezit să scriu despre evenimentul foodie al anului oarecum la spartul târgului, dar uneori shit happens, alteori life happens și apoi mai vin și împreună.

Să ne vedem sănătoși și mai des, nu din întâmplare pe stradă 🙂

4 comments » | every day

salata de boeuf a lui Ibi, care e mama lui C., care e prietena mea

February 4th, 2016 — 3:14pm

salata boeuf“Lavish chocolate lava cake”, mi-a zis Boo acum două seri, într-o conversație deloc creepy despre cum, dacă suntem foarte norocoase, o să murim în somn și nu înainte de a fi mâncat la alegere. “Eu… salată boeuf. E clar, tre’ să mor de revelion :-)!” Despre moarte altă dată. Azi, despre salata boeuf.

Mama face o foarte bună salată boeuf. Cristiana de la Simbio face și ea o foarte bună salată boeuf. Zexe face o salată boeuf decentă, care câștigă puncte doar pentru că există în meniu tot timpul, nu doar la gen cumpăna dintre ani.

Peste toate salățile astea, cu doi Everști peste, este salata boeuf a lui Ibi. Ibi e mama lui C., prietena mea de în curând 24 de ani, care mă iubește sincer, în ciuda diferenței de vârstă. Deci Ibi și C. și ar mai fi tata B., pe care l-am îndrăgit când l-am văzut pentru prima oară, deoarece seamănă cu my own tată, care a murit. Iar după ce l-am cunoscut mai bine, l-am îndrăgit și mai tare, deoarece seamănă cu el însuși.

Ibi știe că iubesc salata ei de boeuf și îmi trimite regulat o casoletă plină, pe care veșnic uit să i-o dau înapoi după ce o golesc, și uneori chiar mă trezesc din somn în transpirații reci cauzate de mustrarea conștiinței. Salata e întotdeauna la fel de bună și niciodată nu e la fel. Ibi face salate boeuf unicat, cu proporții variabile din toate lucrurile și cu castraveți picanți murați de ea. Deschid casoleta cu fervoare, încercând să ghicesc, în cele câteva sutimi de secundă care preced revederea, ce, anume, o să nimeresc. O să fie aia cu porumb sau aia cu mazăre? Cu mai multă maioneză sau cu mai puțină? Există o anticipație demnă de subpomu’ de Crăciun, pe care o trăiesc la fel de intens de fiecare dată. Apoi mă scufund cu furculița, ca o morsă nimfomană într-un ocean de satisfacție, invariabil urmând conversația în care îi explic lui C. CÂT de bună e salata boeuf a lui Ibi. După aia mă văd cu Ibi întâmplător prin oraș și ea îmi zice, tot invariabil: “A fost bună? Nu mi-a ieșit așa bună parcă…” La care eu: “CEA MAI BUNĂ!”. Ibi zâmbește, uneori doar în sinea ei. “Mie îmi place să fac…” Iar eu, în gând: “Și io vă iubesc!”.

Azi e ceva gen ziua prieteniei pe Facebook. Și ăsta e micul meu celebration cu Ibi, care e mama prieteniei. C. e prietenia si Ibi e mama ei și Ibi face cea mai bună salată boeuf din lume.

3 comments » | every day, life

ce am învățat în cca doi ani de freelancing

December 9th, 2015 — 6:28pm

dupa doi ani

Se fac acuș doi ani de când muncesc pe cont propriu [yep, its been that long! :-)] A fost așa un roller coaster ride, că n-am apucat să mă gândesc prea mult la ce se petrece. Până azi. Când m-am gândit. Suficient cât să-mi extrag niște lecții de viață pe care am zis să le împărtășesc aici, că poate vă bate gândul să lăsați în urmă treaba serioasă pe care o faceți acum și să vă apucați de o chestie pe care nici măcar mamele voastre să n-o-nțeleagă (în acest mod simplu înlocuind orice pauză de conversație cu un veșnic și din inimă “of, măi mamă, când o să-ți găsești și tu un job ADEVĂRAT?”).

1. BANII NU SUNT O PROBLEMĂ. Angoasa oricărui om care se aruncă-n cap freelance style este că nu o să poată să adune în fiecare lună banii de care are nevoie ca să-și plătească ipoteca să trăiască. Treaba e cu atât mai dramatică atunci când nu ai un buffer din care să ronțăi. Eu, de exemplu, nu am avut, nu am, sunt o cheltuitoare sinistră și răsfățată, care și-ar da oricând ultimul ban din buzunar pe încă un espresso, decât să și-l păstreze pentru mâine. S’teți cu mine? Că treaba se duce în pozitiv. Că ce am observat eu este că banii nu sunt o problemă atunci când nu te gândești la ei. Când faci lucruri în care crezi ca un maniac, fără să ai în spate un rațional mânat de posibilitatea câștigului. Ilogic? Poate. Does it work? You bet your ass. Înghite-ți frica, fă ce se simte bine în partea stângă și o să fie bine, și o să vină banii. True story 🙂

2. EXISTĂ LIBERTATE ÎN ORICE EȘEC. Când te apuci să faci o treabă de capul tău, fii sigur că o să vină un moment când o să fail miserably. O să fie uși care nu o să se deschidă nici dacă bați la ele cu Silent Night. O să fie momente în care te uiți pe jos și zici “uite un ficat, oh wait, e al meu!” O să fii dezamăgit ca naiba de unii și, mai important, o să fii dezamăgit ca naiba de tine însuți. Și în toate momentele astea de bottom of the food chain în care precis te vei afla at some point, dacă ești *fată deșteaptă*, o să vezi oportunitatea. Șansa ta sa te scoli din orice e și să faci orice poate să fie. Asta se cheamă libertate. O s-o ai și o să ți se pară cea mai mișto stare din lume.

3. EȘTI CEL MAI IUBIT OM SINGUR. Sigurătatea e ceva ce se simte grosolan atunci când ești freelancer. Iubirea e ceva ce se simte grosolan atunci când ești freelancer. Poți să whine and bitch about being lonely, că n-ai colegi, că nu e nimeni care să împartă cu tine, că te dai singur în mașinuțe, sau poți să înțelegi că treaba de care te-ai apucat e o plapumă cu două fețe. Azi ești singur, mâine o întorci invers și pac, ești iubit.

4. VALOAREA E ALTCEVA DECÂT PREȚUL. Dacă nu reușești să dai mai departe un lucru a cărui valoare îi depășește prețul, don’t even bother. Nu o să faci nicio brânză.

5. NU EXISTĂ MUNCĂ NEPLĂTITĂ. Să-ți pui la bătaie capul, resursele, inima, cu toată disponibilitatea și pe gratis, nu e niciodată niciodată degeaba. De fiecare dată când am simțit să fac muncă voluntară, ceva îngrozitor de mișto mi s-a întâmplat, aparent, fără legătură. Și o să cred până mor că de la asta mi s-a tras, de fiecare dată. Ai ceva ce poți să dai mai departe gratis, pentru că depinde numai de tine și e entirely yours to give? Fă-o fără să stai pe gânduri și fără să aștepți ceva în schimb. Fără fantezii semi erotice despre medalia de aur, fă-o cu drag și cu convingere și fii sigur, absolut sigur, că ți se va întoarce.

6. MĂSURA SUCCESULUI TĂU EȘTI TU. Tu ca om, așa. Dacă faci treaba asta cu freelancingu’, oamenii o să te vorbească. Dacă o faci mai multă vreme, oamenii o să te vorbească și de bine, și de rău. Stay true to yourself. Există în tine o lanternă cu baterii eterne. Succesul tău nu e despre ce-ai în cont, nici despre reputație, nu e nici măcar despre cum ai schimbat lumea. E doar despre abilitatea ta de a folosi lanterna ca să vezi calea în cea mai cea beznă.

7. COSTUL TĂU NU E PIXUL CU CARE SCRII. Tentația supremă atunci când lucrezi de capul tău este să crezi că nu ai costuri. Afară de pixul Muji de un euro fără cinci cenți bucata și de hârtia pe care scrii. În realitate, costul tău e mult mai mare și se măsoară în sutele de cafele pe care le-ai băut pe banii tăi, nu ai companiei, în concedii medicale pe care nu ți le-a plătit nimeni, în perechi de converși cu care bați orașe străine în vacanțe în care de fapt muncești, în duminici și în sâmbete și în nopți, în deconturi pe care ți le semnezi singur, în beri băute “la serviciu” (ah, the perks of self employment:)). Mă rog, înțelegi tu.

8. FERICIREA NU MAI E SCOPUL. Când treci de la a trage la căruță în scopul fericirii la fericirea de a trage la căruță, când uiți cu desăvârșire cum este să te silești să faci ceva, când tu ești cel care fixează ora fixă, se cheamă că te-ai super ajuns. Se cheamă că ai dat goana după fericire pe bucuria perpetuă de a fi tu în viața ta. Și asta nu e puțin lucru. Come to think of it, e totul. Și merită să faci tot ce poți ca să rămâi în bucuria asta. Și dacă nu faci toți ce poți…

9. E POSIBIL SĂ PIERZI. Universul nu îți datorează nimic. Treaba merge, ești bucuros, am stabilit la punctul 8. Faza e că dacă stai doar la primire și ai senzația că *ți se întâmplă* chestii, că tu însuți te doar *întâmpli*, o să te puturoșești teribil și o să pierzi tot. E și asta o lecție de viață, despre fragilitatea lucrurilor și despre accidentele care așteaptă să se, nu-i așa, *întâmple*. Să nu fii surprins when they do. Tu ai făcut asta.

Cam așa 🙂

11 comments » | every day, life

budapest, not bucharest. despre cum am trăit cel mai sus într-un oraș în care m-aș întoarce doar dacă aș avea un motiv foarte, foarte bun

August 24th, 2015 — 3:06pm

budapest

Cred că era acum niște luni, poate două (?), în tot cazul nu multe, când prietena mea C. (hashtag “ceamaidrăguță” și, respectiv, “decât23deani”) mi-a fluturat pe la nas ideea de Sziget-festivalul și al lui 11 august cu Florence + The Machine, această, pentru mine, perpetuă situație de skin orgasm și playlistul etern al oricărei mașini în care mă urc, dar și al vieții în general. Da, să-i zicem playlistul vieții. Husband a zis numaidecât “să mergem!”, loc de pus capul s-a întâmplat să știe Boo, care făcuse niște mulți purici pe la Budapesta, biletul pentru o zi de festival nu era ceva de speriat (55 de euro), așa că, una peste alta și ceva mai spontan decât se iau de regulă deciziile în familia cu copil, ne-am trezit antamați pentru ceea ce avea să se dovedească un caz clasic de “vaidemine”, once in a lifetime.

“O să ne ținem de mână!”, mi-a zis C., beculețe de pom în ochi și tot, în timp ce frecam amândouă cu poalele de la rochiță canapeaua Simbio pe piesa noastră la comun preferată, Delilah. De parcă mai aveam nevoie de vreun incentive. Tot iulie s-a scurs în gaura neagră a live-urilor lui Florence de pe YouTube, nu știu când a trecut. Umblam prin viață cu frisoane, mă gândeam numaișinumai la asta. Avea să fie, așa mă gândeam. Eu aveam să fiu acolo, cel mai sus.

Pe 5 august (da, mi-a rămas), căutam nimic pe internet și mi-a sărit în ochi un desen. Se făcea că era un iepure în care cineva pictase un vers din doarpiesameapreferată, Rabbit Heart. “I must become the lion hearted girl”. L-am văzut și am știut că e al meu. Îl vedeam deja pe mâna dreaptă, îi vedeam locul. Am rugat-o pe Dana-de-la-Simbio să-mi dea contactul oamenilor cu tatuajele și le-am scris un mail. Mi-a răspuns Irina, nu aveau ceva liber mai devreme de 20 august. Am sunat-o atunci, pe loc. I-am spus povestea: știu că sunt clientul ăla pe care îl urăște toată lumea, dar mie îmi trebuie neapărat neapărat iepurele săptămâna asta, duminică plec, mă duc la concert, știi tu, Irina, cum o să fie, când eu o să fiu acolo aproape de scenă și EA o să cânte Rabbit Heart și eu o să ridic mâna AIA, și pe mine o să scrie CURAJ, și o să simt că aș putea muri de fericire dacă nu tot fericirea m-ar ține în viață… Irina, înțelegi? “Of, ce-mi faci tu mie”, a zis ea, și am știut că gata, o să se întâmple. M-a sunat în zece minute, m-a chemat vineri, mi-a zis să nu întârzii nici măcar un minut, am ajuns cu 20 de minute mai devreme. A mers Dana cu mine. Am împărțit momentul ăla. Știa ea că o să vreau să împart.

fresh ink

 “O să-l iubești toată viața!” mi-a spus Teo, în timp ce scotea la iveală pe pielea mea ce era deja înăuntru de ceva vreme. “Toată viața nici nu-i mult”, m-am gândit eu.

Așa se face că am plecat la Sziget proaspăt tatuată, spre dezamăgirea mamei căreia nici în ziua de azi nu-i vine, practic, să creadă că nu se spală.

Drumul până la Budapesta mi s-a părut lejer. Ne-am oprit să mâncăm de prânz la Taverna Sârbului de la Drobeta, mâncarea e mediocră și overpriced, dar vederea e mișto, pe asta cred că se bazează și ei. Doar pe asta.

La Arad am ajuns pe seară și am făcut un detour de cinci minute, să-mi văd eu casa copilăriei. Nu mai fusesem din 2008. Se vânduse între timp unor oameni foarte de treabă, care, din nefericire pentru mine, o schimbaseră cu totul, de n-am mai recunoscut nimic. Nu e bine să te atașezi de case. Au tăiat via. Au turnat placă de beton. Am plâns.

Era ceasul 9 când am intrat în Budapesta. Apartamentul în care am stat e vis paradis, foarte mult mi-a plăcut. Ca în poze sau poate chiar mai fain decât în ele. Aici îl puteți vedea, recomand, o să vă placă. E mare, frumos decorat și așa-ceva-nu-există de bine plasat, la cinci minute de orice, în centrul centrului. Are la parter un restaurant sirian fără pretenții, dar cu mâncare gustoasă.

Nu mi-a plăcut Budapesta. There, I said it. Nu e genul meu de oraș. Mi se pare rece, înalt, prea cu străzi largi. Murdar ca acasă. Cu oameni neprietenoși cum n-am întâlnit în alt colț de lume. Dacă nu m-aș fi dus pentru Sziget, mi-ar fi părut rău de banii dați. Așa, cu prieteni și pe veselie, l-am suportat bine, cu canicula lui cu tot.

Mare lucru nu am făcut în orașul care nu e Bucharest, ci Budapest. Nu am ce recomanda, decât poate restaurantul The Vintage Garden, cu anexa lui, cofetăria The Sweet By…, plus niște sushi bun la Nobu (da, au Nobu, that’s pretty cool). Like I said, nu m-am dus pentru turism, așa că nu a fost dezamăgire. Eram acolo cu treabă, aveam ceva de trăit, era bine.

sziget

Marți, în ziua cu concertul pe care îl așteptasem toată vara (toată viața chiar), m-au bușit emoțiile. Dacă nu o să stau bine pe cele două picioare, în 37 de grade care erau? Dacă nu o să ajung destul de aproape? Dacă o să fiu răpită de extratereștri la și douăzeci și nouă de minute? Mi-am propus să mănânc bine (am mâncat aproape nimic), să nu beau alcool (am băut o bere), să iau vitamine (le-am uitat acasă), să fiu în top shape (eram varză). Am ajuns la festival în jur de 6 seara, la timp pentru Asaf Avidan pe care nu voiam neapărat să-l aud, iar după ce l-am auzit mi-am dat seama că efectiv, dar efectiv nu voiam să-l aud, nici puțin, nici… deloc. Așa că am dat o tură prin perimetru, cu gândul să ne întoarcem la scenă cu o oră înainte. Mi-a plăcut la Sziget. Atmosferă mișto, lume multă, organizare brici. Vălătuci de praf ca la Madonna, că pe jos era țărână, nu iarbă, dar deh, nu poți să le ai pe toate. Măcar ei au festival.

Ne-am întors la main stage cu o oră și ceva înainte să înceapă concertul FATM. Fix atunci se produceau niște neni, ceva trupă ungurească purie, cu șapte vocaliști și vreo trei toboșari, o gălăgie de nedescris. Ne-am înfipt cât de adânc am putut, până la foarte-aproape de limba scenei, aia care se întâlnea cu mulțimea. Și-am stat acolo într-un volum ce corespundea la fix amprentei mele la sol, de trebuia să-mi flexez coatele invers dacă voiam să ridic mâinile. La momentul ăla, însă, nu mai conta fiziologia. Nu-mi trebuia nimic lumesc. În afară de C., de care mă rătăcisem cumva în mulțime. Și știam precis că dacă nu o să ne găsim, o să-mi intre tristețea în suflet ca nasturele de blug strâmt în burtă. Mulțumesc pe această cale celor care vin cu steaguri la concerte, că așa am putut să ne dăm un reper despre unde dracului suntem între jdemii de oameni, și lui A. care a zărit-o pe C. la câțiva metri de noi, a apucat-o de mână și a tras-o peste pământ, peste oameni, în îmbrățișarea mea direct. Nu ar fi fost aceeași treabă dacă nu ne-am fi găsit, dragă C., atunci, sau cu un an înainte.

Aici se termină cuvintele. Aici începe muzica. Cum a fost? A fost tot. Tot a fost. Am trăit într-o oră și jumătate ceea ce se poate trăi. Am fost sus, am fost jos, am sărit, am cântat (un fel de-a spune), am văzut-o de foarte aproape, mi-am ținut respirația când versul de pe mâna mea s-a făcut pod între noi, mi-am simțit ochii arzând pe How Big, How Blue, How Beautiful, i-am stins cu apa din ei,  mi-am aruncat tricoul de pe mine în aer la Dog Days și când s-a terminat, n-am putut vorbi jumătate de oră.

Întoarsă în țară am decis că mi-e dor să lucrez la un proiect care are ceva de-a face cu muzica și am pus pe hârtie ideea care o să-mi schimbe viața.

A fost o vară magică. Și eu pe lângă ea.

8 comments » | life, off topic, vacante

vacanta noastră în Paros: partea 1, posibil unica, sau prima din multe, nu m-am hotărât. în orice caz, doamne-ajută, daca nu mă mai întorc din scris, să știți că v-am iubit

July 30th, 2015 — 3:24pm

Paros_1

ZIUA ZERO A SCRISULUI. A fost odată un sertar cu rufe mentale în care, pur și simplu, rufele mentale nu mai aveau loc. Cam așa e capul meu de când m-am întors din vacanță. Vreau foarte tare să scriu despre Paros, mi se pare că am chestii de zis, dar de câte ori deschid fereastra asta, o sută patruzeci de perechi de chiloței emoționali se avântă în direcția mea generală și EFECTIV simt că decât să fac ordine în ei, mai bine îi adun cu brațul, îi îndes la loc cu de-a sila și îi strivesc cu sertarul. Ieri m-am chipurile apucat de scris. Am ales poza de deschidere (1 oră!), am scris titlul, am șters titlul, am scris titlul din nou, nu-mi plăcea, mi-am băgat picioarele, l-am lungit cu frâul liber, când colo, ce să vezi, era tâziu, m-am culcat. Sfârșit.

ZIUA UNU A SCRISULUI – CONTEXT. Umm, miroase a coaste de porc marinate, nu mă pot concentra deloc. Sau pot? Ia să vedem. În 2009 am ajuns pentru prima oară pe Paros. Insula aia din Ciclade care nu e nici Mykonos, nici Santorini. Nu am termen de comparație, nu am fost nici măcar în mult accesatul Thasos. Nu știu, practic, dacă în Paros e cel-mai-frumos. Știu doar că mi-am dorit cu ardoare timp de șase ani întregi să mă întorc acolo, ceea ce s-a și întâmplat, imediat ce-am făcut rost de niște bani în minus.

blue star ferries

CUM AM MERS. În 2009, drumul spre Grecia era pretty much ăla care trece prin Sofia. Cu punct de frontieră la Kulata, via Sandanski (unde marginea drumului găzduiește o mâncătorie Happy, ca la Ruse, minus ză sushi). Este un drum lung și nașpa, trecând, ca în cântec, sat după sat. Ei, între timp a apărut varianta prescurtată, prin Makaza. Anul ăsta așa am mers și a fost brici. Doar vreo 6h prin Bulgaria și înca cca 300 de km prin Grecia, pe autostrada mărginită de mare și lacuri care ar putea fi ușor confundate cu ea. Foarte frumos. La dus am “greșit” cumva traseul, dar în favoarea noastră. Am evitat localitățile bulgărești, bucata cu 80 km de serpentine, de pe lângă Veliko Tarnovo, și găurile din asfalt. La întors n-am mai greșit și drumul a fost, parcă, mai anevoios. Deoarece eu am zero interes pentru astfel de detalii, lăsându-mă cu nesimțire în grija ălora de se pricep cu de-a hărțile, nu vă pot oferi nicio informație cu adevărat valoroasă despre drum în sine. Ce pot să vă spun este că am făcut cca 9h până la Salonic și că dacă aveți o vezică foarte mică și/sau sunteți genul opritor de fel, puteți sta fără grijă, sunt destule OMV-uri în Bulgaria care să vă acomodeze.  Încercați neapărat guma de mestecat Five Flood (ceva deosebit) și apa plată Voss.

La Salonic am rămas peste noapte. Pe de-o parte pentru că nu ne place să mergem întins douăjde ore, pe de altă parte pentru că ne place la Salonic. Much much. Am stat, ca de obicei, la Park Hotel. Că e decent, curat, central și affordable. 10 minute pe jos în linie dreaptă până la faleză, brutărie prietenoasă în față (Yummy se cheamă) și cafenea bună în spate (Ypourgeio). Dacă aveți o singură noapte în Salonic și vreți să mâncați bine și fuss free, v-aș trimite la Mpoukia Mpoukia sau la Rouga, ambele in waking distance de hotelul sus numit. Micul dejun de la hotel e comestibil, dar nu bun, așa că dacă aveți timp, mai bine mergeți de mâncați dimineața la una din cele o mie de terase care mărginesc faleza. Noi am mâncat niște ouă la Tribeca.

Buuun. Din Salonic țuști la Atena, mai exact la Pireu, 500 km pe cca autostrada. Din Pireu se ia feribotul. Noi am mers cu Blue Star Patmos, o imensitate de vapor cu opt etaje și 450 de mașini capacitatea garajului. Biletele se cumpără musai cu niște săptămâni înainte, dacă vreți să stați liniștiți. Noi ne-am precipitat oleacă în 2009, când n-am mai găsit bilete în data care ne trebuia nouă. Anul ăsta am știut.

cu barca

Călătoria cu barca din Pireu până-n Paros durează 4 sau 5 ore, în funcție de opriri (la dus am oprit în Syros – 5h, la întors nu – 4h). Este parte din vacanță. Nu vă gândiți la ea ca la niște timp irosit. Ieșiți pe puntea laterală de la etajul 7, întoarceți-vă cu fața spre vânt și stați la primire. Ce o să primiți? Curcubeu în unghiul mort, apă în freză, sare pe buze și, mai presus de toate, viața voastră toată, filmată pe fast forward numai și numai în albastru. Zgomotul. Sentimentul că vreți să vă aruncați în cap de fericire. Diluarea, apoi, a tuturor gândurilor care au fost vreodată, într-o spumă albă care rămâne invariabil mult în spate. Apusul roz care vă înconjoară ca un dom. Liniștea. De-astea. Merită foarte tare să faceți treaba asta așa. Nu cum am făcut eu în 2009, când m-am proptit la o masă înăuntru și nu m-am mișcat tot drumul de frică (grUaznic!).

Se poate ajunge în Paros și cu avionul. Nu știu de ce ar vrea cineva asta. Că eu, de exemplu, vreau road trip. Vreau Florence pe repeat în mașină. Vreau pipi la o sută de benzinării. Vreau să țip de bucurie când, trecând a nuș’ câta oară granița din Bulgaria în Grecia, văd cum se schimbă într-o fracțiune de secundă vederea, dintr-una prăfuită și fără contrast într-una clară și vie. Vreau să mă culc și să mă trezesc în Salonic. Vreau vapor. Vreau freamăt de ore în șir, nerăbdare, “are we there yet?”, vreau sa pășesc jos de pe barcă în Parikia, să trag pe nări, să simt deșănțat, să pun mâna pe inimă, s-o apuc bine, s-o scot ca să mă uit la ea și să-i zic în față: “Am ajuns, frate! După șase ani, am foarte ajuns!”. Vreau clișeul ăsta. Over and over again îl vreau. Nu mă grăbesc nicăieri. Nu-mi pare rău de niciun minut. Orice lucru bun e la un capăt de drum.

am ajuns

Stay tuned, nu am terminat, urmează partea a doua, aia în care vă spun unde am stat, ce-am mâncat, ce băuturi alcoolice am consumat și pe ce coclauri ne-au mers cauciucurile și pașii.

4 comments » | life, off topic, vacante

viața nu e despre făcut

June 24th, 2015 — 6:08pm

momente

Nu știu să spun precis dacă sunt inhabitată de spiritul lui Poptămaș sau am fost răpita de ceva alien on crack… mai contează? Ce e important este că stau pe terasa secretă-but-not-quite a lui Simbio, beau un Grolsch all by my lonesome (am decis că îmi sunt o companie foarte plăcută, ce să vezi), ascult niște Florence și mă gândesc că este foarte posibil să fi descoperit the meaning of life. Și, ghici ce, așa simplu spus, viața, my friend, nu este despre făcut. Așa de mult alergăm după ea. Așa de mult vrem să facem. Așa de mult punem botul la vrăjeala asta cu bifatul căsuțelor, că am cam uitat să fim. Am uitat să fim prezenți în momentul ăla rotund. Să-l simțim visceral, să ni-l dorim pe el, indiferent unde duce (nicăieri, cel mai adesea). Sâmbătă, patru oameni stăteau la o masă, sub o ploaie. Patru oameni s-au sculat în același timp de la masa aia. Patru oameni au plecat la mare cu hainele de pe ei și rezervorul plin. Viața este despre picioare în mare și blugi uzi până deasupra genunchiului. Despre nisip în converși și băutură proastă, dar mai ales despre cum în cur te doare că ai nisip în converși și băutura-i proastă. Despre asta, da. Despre momentul ăla perfect care este perfect doar și doar și doar pentru că tu ești în el, fără subtitrare. Odată ce înțelegi asta, poți să nu mai faci, poți să fii. Poți să ai o mie de momente. Poți să trăiești o mie de vieți. Toate viețile.

3 comments » | life, off topic

cameleon

March 10th, 2015 — 12:29pm

change.jpg

Demonstrație semi-inutilă despre cum funcționează mintea mea: ieri mi-au trimis niște oameni un vin la încercatelea, de ce, Dumnezeu știe, it’s not like I know anything about wine. Am desfăcut sticla din bubble wrap și m-am uitat vreo cinci minute perfect pierdută la eticheta pe care era desenată o șopârlă. Și sub ea scria CAMELEON. Și eu eram cu gândurile înfășurate ghem la ale mele, SCHIMBARE, schimbare cu mâncare, despre mâncare, WORKSHOP, bla bla, food coaching, etc., viață, șamd. Și pe urma, BAAAAAAM!, it hit me. Cred că m-am prins de ce unora le iese schimbarea, iar altora… well, nu. Sunteți cu mine? Să vă explic.

Problema nu e (și nu a fost niciodată), pentru nimeni, ce mănâncă. Problema este (și a fost mereu) cum te face să te simți treaba asta. NEVOIA de schimbare e altceva decât DORINȚA. Dorința e tentativă, vine dintr-o zonă rațională și nu prea des clickăie cu emoționalul. Nevoia vine din deep down inside-ul ăla nesuferit, vine din disconfort. Din lipsă de pace cu tine. De acolo. Ce vreau să zic cu asta e că e posibil să te abuzezi cu mâncare proastă și să fii ok cu asta. And that’s perfectly fine, dacă mă întrebați pe mine. E ok să mănânci McDo în fiecare zi, dacă treaba asta nu se încâlcește cu frica de boală curată sau cu self hate. Dacă obiceiurile tale nu îți spun ție nimic despre tine, ca om. Dacă nu vin la pachet cu sentimente de vinovăție și judgement of character și așa, o invalidare a ta ca persoană. Ei, dacă într-un astfel de scenariu idilic, când tu ești zen cu tine, iei rațional decizia de a face o schimbare, pentru că știi și pentru că ai citit și pentru că una peste alta te duce capul și te prinzi că nu e bine s-o ții langa așa, e foarte probabil că schimbarea nu o să se întâmple. Nu atunci. Pentru că lipsește apăsarea, disconfortul. Dacă, pe de altă parte, apucăturile tale alimentare se însoțesc cu o stare perpetuă de frământare, neliniște și insatisfacție, da, atunci tre’ să schimbi ceva, și nu pentru că știi că poor eating habits înseamnă, nush, boli și belly fat, ci pentru că, și strict pentru că, ai NEVOIE să te scapi de disconfortul emoțional asociat cu obiceiurile alea. Știți ce zic? Makes perfect sense 🙂

Acestea fiind zise, vreau să iau înapoi tot ce-am zis vreodată despre cum nu există a RIGHT time to make a change. Că există. E momentul ăla când simți că doar schimbându-te o să-ți găsești prăjiturica prăjiturelelor emoționale, the inner peace. Niciun alt “rațional” nu cred că te poate duce lin și așa, happily, spre zona cu bine. Binele tău, nu ăla despre care we all agree că e bine, la un nivel de acceptabilitate socială.

Mă întorc la treabă și vă doresc o semi-primăvară pacifistă.

xoxo

2 comments » | food coaching, life

singular

December 2nd, 2014 — 4:02pm

Rux

Băi, mă știți, la autoimpresionare sunt as, nu-i alta ca mine 🙂 Când vine vorba de împroșcat sirop pe pereți, sunt prima care vine cu găletușa. Dar de data asta parcă a fost și mai rău. În ziua în care s-a publicat online micul nostru passion project, Singular, mi s-a făcut rău fizic. Mă luase cu tremurici așa, inima îmi bătea tare tare și dădeam întruna refresh și click pe notificările care veneau cu nemiluita. Aveam o neliniște soră cu boala și cu euforia, pentru că vedeam, în sfârșit, în fața ochilor, live și rotund, tot ceea ce visasem cu șase luni înainte. Dar să începem cu începutul.

Prin iunie m-am văzut cu prietenii mei, Emilia și Dan, la un cico, să vorbim despre niște ii. Da mă, niște ii. Pe care le dăduse Dan în lucru către niște femei de la Breaza, acest hub de cusătorese din mâinile cărora ies multe din iile pe care le vedeți pe stradă. De cum am auzit de treaba asta, am scos imediat sfântul Moleskine la ei și am început să compun. Adică aveam niște bluze, care unicat, care în ediție limitată, și erau așa, cum să zic, urbane. Nu mi se părea că e so much despre tradiție, nu era vreo super călătorie back to basics, cât mai degrabă o călătorie în tine. Dan nu era nici el la primul business, mai făcuse niște treburi, dar îl simțeam parcă mai atașat de proiectul ăsta decât de oricare altul. Simțeam că și pentru el avea să fie un soi de journey de autodescoperire și cu toții, noi, cei trei muschetari, aveam nevoie, o nevoie organică așa, să convertim emoția bună care ne încerca în acele momente în ceva de dat mai departe. Am scris pagini întregi atunci. Despre cum vedeam noi starea aia singulară, despre brand, despre cum o să facem să-l aducem pe Singular în fața lumii.

S-a gătat vara, Dan a terminat colecția, fusese ambiția lui ca unicatele să aibă niște croieli aparte, care să completeze iile clasice, în serie limitată. Ajunși în punctul ăla în care aveam de toate și nu mai trebuia decât să împachetăm frumos, am apelat la prieteni. Am căutat un artist fotograf care să ia tot ce-am visat noi și să facă, well, să fie ce trebuie. Bine, e mult spus am căutat, pentru că mie mi se pusese pata pe Andreea Retinschi, această perfecțiune urbană și cool, pe care fii-mea când a văzut-o a zis: “sine a mai pomenit păl loz?!”. Andreea a zis da, mă, îmi place de voi și de proiectul vostru, să facem! Pe urmă, am căutat opt femei care să îmbrace unicatele. Ne-am dorit foarte tare să pozăm oameni normali, vulnerabili în fața camerei, oameni care să se lase expuși, oameni cu povești faine de viață, care fac lucruri. Care inspiră. Și boy oh boy, inpirație am vrut, inspirație am găsit. De azi vom începe să publicăm fazat pe Facebook poveștile de viață împărtășite de cele opt femei extraordinare din proiectul nostru. Le-am cules eu și Emilia și din când în când ne mai dădeam coate electronice emo, gen “Băăăi, nu mai pot, tu auzi ce zic femeile astea? Is this for real?”. Sunt povești unice, care te lasă așa, gasping for air. Singular este despre femeia extraordinară din fiecare femeie. E despre autocunoaștere. Despre rising above circumstances. Despre dragoste. Decât atât.

to infinity and beyond

Povestea de azi e cea mai, cum să zic, criminală. Și îmi cer iertare că nu am știut să o scriu într-un fel în care să nu sune așa sappy, dar adevărul e că m-a rupt. Ora pe care am petrecut-o împreună cu surorile Ana și Mădălina, ele povestind, eu cu pixul fugindu-mi pe hârtie ca un hamster pe steroizi, a fost una dintre cele mai concentrate din viața mea. La final am simțit că mă micisem ca Alice în Țara Minunilor după ce mâncase nushce prăjitură. Pentru că femeile astea două sunt din filme așa. Soiul ăla de reușită în ciuda circumstanțelor. Cu o adolescență grea, crescându-se una pe alta și ajungând departe, cu curaj și cu inimi curate, ușoare. Cu umor. Cu determinare.

M-au luat de o aripă și au zis: ia hai tu, fată, să te trecem noi pe repede înainte printr-o viață de om. Am palpitat când mi-au povestit despre copilăria lor short lived. Am agonizat în capul meu când mi-au împărtășit lecția iertării părinților care le-au foarte greșit. M-am amuzat, și vă povestesc asta anecdotic aici, pentru că n-a mai încăput în micul Facebook, deci da, m-am amuzat când Ana a povestit cum a obținut ea primul job. Era studentă la SNSPA și s-a dus să-și ridice ajutorul de șomaj (dacă citiți întreaga poveste, o să înțelegeți de ce banii erau such an issue). Ăia de la agenția de șomaj i-au zis că are nevoie de o negație, trebuie să facă dovada că a încercat să se angajeze și nu i-a mers. Uitându-se pe un board cu joburi din agenția cu pricina, a văzut un anunț pentru Manager IT la o celebră bancă. Și și-a zis că gata, this is it, uite și negația, adică sigur nu or să o angajeze acolo. S-a dus să-și ceară hârtia prețioasă. Managerul de resurse umane s-a distrat copios. “Nu se poate, domnișoară, chiar așa. Trebuie să aplicați întâi, ca să vă putem da negație”. Așa că Ana a aplicat. Două luni mai târziu, au chemat-o la un inetrviu pentru un job. S-a bătut pe postul ăla cu 500 de oameni. L-a luat. De atunci, a mers tot înainte. De aia vă zic că e film artistic. Pentru că Ana este astăzi manager într-o companie mare de telecom, unde conduce o echipă de 250 de oameni. Și în timp ce eu habar nu am ce-o să fac mâine, ea știe exact că în câțiva ani o să fie director.  Mădălina lucrează într-o instituție de stat, e studentă la Marketing & Afaceri Internaționale și visează să-și deschidă o brutărie șic, cu vitrină la stradă. Familia este totul pentru ele. Sunt în continuare fiicele părinților care le-au abandonat. Sunt mame. Sunt soții. Sunt surori. Sunt miezul așa. Dragostea, generozitatea, iertarea. Tenacitatea, energia, drive-ul. “Nu există nu mai pot”-ul. Nu se uită înapoi cu mânie. Iar când le întrebi despre viață, îți spun că au avut noroc. “Dacă gândești bine, ajungi bine! To infinity and beyond!” Asta scrie pe tatuajele lor pereche. Și pe mine una, întâlnirea cu ele m-a făcut să vreau să fiu un om mai bun.

Urmează soon poveștile altor femei singulare. Diana de la Allen Carr România, care m-a învățat despre autocunoaștere mai multe decât zece cărți de self help, Rux, care e psiholog și instructor de fitness și care exprimă cu corpul ce alții (eu) nu reușesc să exprime în cuvinte șiroi, Oana cea cu vino încoace, care știe că felul în care visele devin realitate are ceva de a face cu a visa in the first place, Laura și Ioana, mother-daughter, care, atunci când Andreea, fotografa, le-a spus “acum uitați-vă una la alta”, și-au întâlnit privirile, iar noi toți, ăia care mai eram pe platou, am simțit instantaneu că ni se face pielea de găină și avem apă în ochi. Last but not least, Andreea Retinschi herself, care a îmbrăcat rochia noastră de “mireasă” și pe urmă a înghețat timpul, doar ca să-l dezghețe la loc mai mișto decât era înainte.

Mulțumiri tuturor celor care susțin și au susținut proiectul, mult succes lui Dan, iar voi… voi sper că ne simțiti așa cum ne-am dorit atât de tare să o faceți 🙂 Dacă vă place ce-a ieșit, dacă vă doriți o ie care să spună povestea voastră și doar a voastră, o găsiți precis la Singular 🙂

7 comments » | life, off topic

Back to top