Si se facura doua saptamani de cand ne-am apucat serios de treaba cu somnul. Doua saptamani de major adjustment din partea intregii familii. Doua saptamani de cand gandim si respiram si traim dupa un nou principiu: “protect the sleep”. Sa mergem, dara, inainte, pe firul (epic) al postului pentru mame extenuate. Stiti de unde am plecat, acu’ o sa va zic unde-am ajuns. Cu precizarea, din capul locului, ca nu e aceasta vreo reteta a fericirii universale, ci un tablou de viata de familie care surprinde in timp real framantarile noastre de parinti diletanti. Nu exista “calea”, ci doar o sumedenie de drumuri sinuoase care duc ori la bal, ori la spital. Cu acest disclaimer in cap, let’s all follow the yellow brick road.

Rezumat: Iepu’ nu dormea ziua. Deloc. Ora ei de culcare era in jur de 11-12, uneori chiar 1 noaptea, dupa care se trezea de cateva ori ca sa manance. In tot acest timp, plangea mult de tot. Nu statea singura nici un picut. Degeaba leagane, degeaba jucarii, degeaba salteluta de activitati. Eram miserable, toti trei, si habar n-aveam de ce. Nu ne trecuse prin cap ca avem o problema, credeam ca asa e, ca asa trebuie sa fie, ca e o cumpana, un test. Ca daca nu ti-e greu pana-n ficat, nu esti buna de mama. O mare tampenie de altfel. Salvarea ne-a venit din carti, nefiind noi aceia care se nasc invatati. Am vizualizat elefantul, dupa cum si cestile de portelan care zaceau sparte pe jos. Si-am inceput sa le adunam. Si-a inceput sa ne fie bine. De care bine chiar aveam mare nevoie.

Primul lucru pe care l-am facut a fost sa sucim ora de culcare a copilului, din 12 in 8 seara. Ne-am autoconsemnat la domiciliu incepand cu ora 7 si ceva si-am mers inainte cu ritualul de culcare, ala cu frectie, baie, mancat si somn. Pentru care ocazie speciala, am intzolit Iepu’ cu cele mai adorabile pijamale de la Next Baby. In primele trei zile a fost usor. Iepu’  a acceptat noua ora de culcare, iar ziua si-a tras in cap trei reprize de somn asa, lejer si fara proteste. Dupa care am scris eu primul post on the subject. Dupa care, deoarece o cautasem cu lumanarea, I jinxed it. Asa ca in urmatoarea zi n-a mai mers deloc cu nap-urile doi si trei. M-am intors la carte. Care carte zicea ca in cazuri de-astea cand copilul se supraoboseste ceva de nedescris, sa-l culci in chip exceptional undeva intre 5 si 6 dupa-amiaza. De tot cum ar veni. Am facut asta. I-am facut baia pe la 6, iar la 6:30 dormea dusa. Excelent, am zis eu. Doar ca pe la 19:15 s-a trezit. Si-a purces sa se jeleasca. Si (acu’ sa te tii cata ghetele-n fund ma astept sa-mi iau), am lasat-o sa planga. A plans 45 de minute. A fost groaznic. 45 de minute de negocieri aprige cu mine, cu Mishu, cu mama care-mi tipa in telefon ca omoram copilul… M-am simtit ca un posterior. Pe urma a tacut.

De atunci incoace, a fost smooth sailing. Fix din ziua urmatoare, n-am mai avut niciodata probleme cu culcatul seara. Ora 8 a ramas ora ei de somn, pe care a invatat sa si-l ceara cu indarjire. Cu somnul de peste zi a mai durat oleaca. Pe cel de dimineata l-a acceptat bine, de indata ce m-am prins eu ca punctul critic la care-i cadeau ochii in gura era cam la 1h 30′ dupa ce ne trezeam prima oara. La somnul de dupa-amiaza s-a opintit ceva, dar de vreo cinci zile functioneaza si ala. Si mai exista somnul de late afternoon, care se intampla natural in jur de ora 16. Am observat ca ajuta alaptatul in preajma orei de somn. Si-am mai observat ca Iepu’ adoarme bine si fara balamuc daca e pusa in patul ei. Cu mine in pat, gaseste mereu ceva de investigat. Un iepure pe pijama care trebuie neaparat desprins de-acolo, niste dungi interesante pe fata de perna, o carpa pe mine de care e musai sa traga… Pe toate aceste dragutzoshenii le-as fi interpretat pana acum drept nevoia copilului sa stea treaz. Teorie care nu se pupa insa deloc cu faptul ca, scoasa dintre imprimeuri distractive (distracting), adoarme bustean in doua secunde fix.

Dupa cum ma gandeam eu in sinea mea acum cateva zile, nu stii ce e aia sentiment de vinovatie pana nu faci copil. Evident ca nu mi-a placut ca a plans, m-a durut burta si capul si mi-a venit sa vomit niste ore bune dupa ce ea tacuse. M-am gandit ca poate toti aia care zic ca face copilul brain damage daca plange or avea dreptate. Mi-a fost frica. M-am invinuit. Pe urma, mi-am dat seama ca in alea 45 de minute nu mi-am facut unghiile cu oja si nici nu m-am uitat la seriale. Am stat lipita de usa si mi-a trebuit toata stapanirea de sine si tot reframingul ca sa nu intru. Ceea ce mi-a dat incredere ca I’m not a bad mother after all (speaking of which, imi place mult postarea asta a lui Zu despre mame bune, mame rele, pls to read!).

Nu cred ca lasatul copilului sa planga e metoda de aur. Habar nu am ce as fi facut daca plansul ar fi continuat si in zilele ce au urmat. Asa s-a potrivit insa ca pentru noi nu a mers altceva. Si, believe me, I tried everything.

Acum ne este bine, in sfarsit. Am inceput diversificarea de luni. Programul de somn curge lin ca un paraias, de la sine, fara fuss. Ceea ce ma face sa cred ca-i bun. O sa mai fie bumps along the way, dar cumva ma simt trezita. Am realizat ca nu pot sa fiu genul de parinte pasiv (nu ca ar fi ceva in neregula cu asta, it’s just not for me). Attachment parentingul nu merge pentru noi. Nu am un copil care iubeste portabilitatea (am investit milioane bune in manduci si wrapuri si alte alea), nu am un copil caruia ii prieste maxim co-sleepingul in orisice situatie… Am un copil dupa chipul lui ta-su si asemanarea mea, caruia ii prieste ordinea, oricat de putina. Ordinea lui, nu ordinea mea, but still, ordinea. Asa suntem. Si sa nu ne acceptam asa cum suntem e in general metoda universal valabila de ratare a fericirii. Pfoai, deci… da:)

___________________________________________________________________________

Matrimoniale

Acestea multe fiind zise, m-am hotarat brusc sa-mi fac my very own support group cu mame. Le vreau pe mamele alea neintuitive. Care nu stiu. Care nu s-au nascut invatate. Care invata. Care se cocoseaza zilnic sub presiuni diverse. Pentru care micile decizii taie in carne vie. Care se vantura pe blog aicisha si in miezul carora sa ma simt ca acasa. I know you’re out there. Cine ma vrea, sa-mi lase un comment si sa ne strangem. Ca asa nu se mai poate:)

V-am zis ca ma dedau la un post off topic si nu glumeam. Asta-i despre de ce nu dormea Iepu’, cu aplicatie pe toti copiii care nu dorm si pe mamele lor cu cearcane mov. Din seria da’ pe mine nu m-a invatat nimeeeeni [lacrimi si suspine aici]. Din capul locului sa stiti ca o sa fie a long one. Bine? Hai cu mamele!

Mai avem putin si facem sase luni de cand ne cunoastem, eu si Iepu’. Mi s-a pare c-a trecut fix o viata, ca asa se masoara timpul cand stai acasa si cresti copil, si te dai cu patinele in capul tau de la agonie la extaz in 30 de secunde fix. Desigur ca sase luni e plenty of time ca s-apara si primele greseli parintesti. Pe care iti ia ceva vreme sa le constientizezi. Nu odata mi-a venit sa zic “copilul asta e stricat, dati-mi altul”. De fapt, sa vedeti chestie, copilul era ok, in tot timpul acesta, noi eram defecti. Sa va spun ce-am patit.

Primele saptamani au fost asa, ceva de-o incetosare teribila. Nu-mi amintesc mare lucru, ca eram o roboata somnambula al carei corp umbla singur prin casa ca un strigoi in pijamale XL. Cam de pe la sase saptamani asa, s-a luminat treaba brusc. It’s all about sleep, eu asa am zis atunci, si mentin. Pentru ca la varsta de sase saptamani, Iepu’ a inceput sa doarma noaptea. Toata noaptea. Cum am facut? Pai am stabilit ca ora de baie o sa fie 10. Juma de ora frectie/baie, apoi o ora alaptatul (ca na, la astia mici dureaza), si-apoi somn de voie de pe la, sa zic, 12 pana dimineata la 6, uneori chiar 7. Doamne, ce bine-a mai fost. Copilul dormea in patul lui, noi dormeam in patul nostru (cu dopuri in urechi pentru ca lasam iPod-ul pe white noise all night, ca sa-i semene lui Iepu’ treaba cu burta mamei), toata lumea dormea deci! Ziua nu-mi amintesc cum era, dar parca era bine. Aveam timp.

Pe la patru luni, s-a rupt lantul de iubire. Prima schimbare, si nu neaparat cea mai deranjanta, a fost aia cu trezit si mancat noaptea. Cam de doua ori. Am pus pe seama dintilor, credeam ca ne pregatim de asta. Si felul in care am ales noi sa gestionam situatia a fost cam asa: culcam Iepu’ in patutul ei seara, iar la prima “trezire” o luam in pat cu noi si-o hraneam la orizontala. Si-asa dormeam pana dimineata, ceea ce s-a dovedit foarte comod. Looking back, ma gandesc ca asa trebuia sa facem de la inceput, doar ca ne-a fost teama de cosleepingul cu un botz de copil de 50+ cm, daca ne rostogoleam peste ea si-o storcoseam ca pe o clatita, am zis noi. Anyway. Aici am ajuns si-aici suntem si-acum. Nu ne mai e frica de bau bau, ca s-a facut mare si vartos si roll over Beethoven, ne da niste picioare in spate de numa, cred ca pericolul in care noi o incomodam pe ea in pat a trecut.

Acu’, ziua, alta poveste. Tot pe la patru luni asa, Iepu’ a devenit… cum sa zic… nesimpatica. O zi din viata noastra “domestica” a inceput sa arate astfel: ne trezeam dimineata pe la un zece (ca de pe la 6-7 ii tot dadeam snooze copilului care vroia sa ne sculam, pacalind-o cu singura mea arma valabila, bufetul suedez pe baza de all you can eat lapte). Urma o harjoneala constanta. Iepu’ vroia more and more. Cea mai buna jucarie eram eu. Cel mai bine era in brate. In brate si in miscare. Spre dupa-amiaza, situatia devenea negestionabila. Copilul nu suporta sa stea singur nici un minut. Ajunsesem sa ma duc la baie o data pe zi, si atunci cu asumarea unor urlete dolby surround. Apa nu beam, de mancat – numai noaptea. Ceva de groaza pamantului. Cand venea Pufix acas’,  ne gasea pe amandoua pachet de nervi. Eu, epuizata, il asteptam cu lacrimi in ochi si-un ghem de par in mana, al meu (care-mi cadea intr-o zi cat altora intr-o luna). Trageam pe urma amandoi de ora aia de baie, 10, ca asa stiam noi, ca tre sa respecti programul copilului. In tot acest timp, Iepu’ se miorlaia si se fojgaia si nimic nu-i placea. Ei, si la 10 o bagam la baie, si-apoi manca mult si nu adormea pe loc. Uneori sa intampla ca adormea pe la 1 noaptea de-abia. Si tot asa.

Lesne de inteles de ce pe la cinci luni eram deja varza cu carne si la mijloc carne. Nedormita, nemancata, nebauta, ne…pieptanata, o luasem lejer fuga fuga prin porumb. Intr-o seara, pe cand eram numa’ buna sa-mi crosetez venele mileu, vorbeam pe chat cu draga de Ioana, mama de gemene. Si zice Ioana: uite, noi avem o carte care ne-a ajutat mult – asta: http://www.amazon.com/Healthy-Sleep-Habits-Happy-Child/dp/0449004023. Doua clickuri mai tarziu (thank God for Kindle, cea mai tare inventie ever), ma apucam sa citesc cartea. Si acum despre carte.

Inca de la primele pagini m-a palit revelatia: copilul meu nu era rau, era pur si simplu obosit. Bai, ce simplu era, cum de nu mi-am dat seama, am zis eu. Am continuat sa citesc si sa ma minunez. Ahaaa. Deci asa. Pai eu credeam ca un copil doarme el daca i-e somn, habar nu aveam ca trebuie “pus” sa doarma. In loc de asta, noi il over-stimulam cu tot felul de traznai si joculete, pana cand saracu’ Iepu’ devenea asa de epuizat, incat plangea incontrolabil si nu mai stia cum se face chestia asta cu dormitul. Cartea explica la modul stiintific cum e cu ciclurile naturale de somn la copii de diverse varste, de la nastere si pana in adolescenta. Din ce m-am prins dupa-aia, citind si cele 1400+ de review-uri de pe Amazon, o oarescare opozitie intampina autorul din partea celor care il vad sustinator al metodei cry it out (adicatelea, lasa tu copilul sa planga pana cade lat). Mie nu mi s-a parut insa asa. E destul de echitabil nenea, ofera toate variantele de gestionare a chestiei cu plansul, de la nu plans la plans controlat si la plansu’ plansului. Cu avantaje si dezavantaje la fiecare. Ca de cele mai multe ori, tre’ sa-ti iei din carte ce ti se potriveste. Noi am luat urmatoarele, pe care le-am si aplicat incepand de a doua zi, cu rezultate de domeniul fantasticului:

1. Am inceput sa culcam copilul mai devreme. In loc de spalat la 10 si culcat la 12+, acum spalam copilul la 7:30 si pana la 8 si putin e pa la revedere nani. Surpriza emisiunii este ca doarme tot pana la 7 dimineata, de unde se vede clar ca noi vaduveam bietul Iepu’ de vreo 4h de somn bun.

2. Am “instaurat” ora de trezire. Cca 7:30 AM.

3. Am aplicat teoria cu intervalele de somn si veghe. Zicea cartea asa: copilul sa nu stea mai mult de 2h treaz, ca pe urma se oboseste excesiv.

4. Am incercat sa ajut Iepu’ sa bage trei somnuri de zi, respectand orele la care i se face natural somn, care nu-s foarte diferite de la un copil la altul.

5. Am incercat sa ma detasez emotional de “protestele” ei la somn, pentru ca mi-a intrat in cap ca avea nevoie de el (de somn adica). Si in loc sa ma joc cand ea cerea joaca, dar de fapt ii trebuia somn, m-am responsabilizat sa o invat sa se culce.

Uite-asa, in cativa pasi simpli, am trecut de la un haos de nedescris la un fel de program de somn, ceea ce ne-a imbunatatit brusc dispozitia atat mie, cat si lui Iepu’. Azi, programul nostru arata cam asa:

• Ne trezim la 7:30 AM. Ceea ce inseamna ca nu mai zac in pat cu Iepu’ pan’ la pranz, ci o hranesc, apoi ma dau fumusel jos din pat, ma spal pe dinti, imi fac o stacana de cafea decaf si pronesc cu ea la plimbare. Sunt prima mama din parcare. Ne jucam viguros. Ne bat soarele si vantul. Ne lasam sa ne latre cateii vecinilor. Vorbim cu nenea care uda spatiile verzi din complex cu furtunul. Ne salutam cu Yoko, una bucata caine de poseta pe care-l plimba stapan’su tot asa, cu noaptea in cap. Ii facem cu mana lui tati cand pleaca la birou. Cu alte cuvinte, ne obosim strasnic.
• Pe la 8:30+ o vad ca incepe sa picoteasca. Semnele de mami mi-e somn sunt: clipit des, ochi incetosati frecati cu mainile, introdus degetu-n gura… Cam asa. Acu’, exista trei posibilitati: adoarme afara si ramanem acolo pana se scoala (nu mai plimb carutul insa, pentru ca se pare ca somnul stationar e mult mai odihnitor); adoarme afara, o aduc in casa si-o trasfer in patut asa, grea de somn cum e, cu grija mare sa n-o trezesc; o bag in casa inainte sa adoarma, inchid geamul, trag jaluzelele si pregatesc camera de somn. Fara “distractii”, fara “tiribombe”. O plimb in brate (putin de tot, ca cele sapte kile iepuresti ma rup grozav de shale) si-o pun in pat asa, semi-treaza, ca sa se culce ea cum stie.
• Se scoala dupa o ora sau doua. Cand e mai putin de-o ora, nu se pune ca somn. Asta se intampla insa din ce in ce mai rar. Anyway, se scoala copilul la 10 sau la 11, mananca, si-o luam de la capat cu joaca. Avem iarasi interval de 2h de trezie, din care 1h si ceva ne jucam si-apoi ne “linistim” vreo juma de ora plus (linistim, adica asa cum v-am zis mai sus – mai “tundem” din jucarii, o lasam doar pe aia de ne place sa dormim cu ea, dam muzica mai incet, potolim sursele de lumina si zgomot, ne leganam asa, intai cu cantecele, pe urma mai pe muteste).
• Intre 12 si 2 adoarme a doua oara – tot o ora sau doua.
• Intre 2 si 4 se trezeste si mananca. Iar jucarii, si-apoi iarasi soothing.
• Uneori avem si al treilea somn, care incepe in jur de 4:30 – 5 si dureaza mai putin, maxim o ora.
• Pe la 6:30 iesim la plimbare si socializare.
• La 7:30 PM suntem acasa, unde frectie baie mancare si somn.
• La 8+ se da stingerea la copil, iar adultii stau in sufragerie popandau-style si se intreaba nedumeriti: si noi acu’ ce facem cu tot timpul asta?!

Avem deja o saptamana de program si ma simt de parca am renascut. Dorm, mananc, am si ceva timp ziua pentru diverse. Iepu’ nu mai plange, cand e treaza e mereu happy si zbenguita. The downside e ca seara suntem consemnati la domiciliu. No more iesit la terase cu Iepu’ dupa noi pana noaptea tarziu. Dar aia e, overall suntem mai happy cu totii, nu le poti avea pe toate. Ne-am pastrat iesirile pentru weekend, cand vine buni sa babysit. Iar in timpul saptamanii primim musafiri. Intr-o casa unde e liniste si incepe sa miroasa iar a mancare.

Sper sa va ajute povestea noastra. Pentru noi a fost salvarea si pompierii smurd si girofaru-n intuneric. Nu stiu ce m-as fi facut daca lucrurile ar fi continuat cum erau, situatia devenise ucigatoare. Inca nu pot sa zic ca stapanim programul 100%, mai jeleste Iepu’ cateodata cand se face ora de somn, dar asta se intampla mai putin si mai putin si simt ca e bine. De doua seri adoarme singura si fara proptele, in patutul ei. Nu vreau sa jinx it, mi-ar fi placut sa astept mai mult pana sa va scriu despre asta, dar n-am avut inima, ca deja primesc intrebari si uite c-am facut si-un prozelit – foarte satisfacuta ambasadoarea mea, cititi aici cum a functionat si la ea: http://ambasadorforfree.blogspot.com/2011/09/multiplele-teorii-ale-somnului.html.

Mi-as cere scuze ne-mamelor pentru aceasta lunga deviatie, dar eu stiu ca am cititori asa de misto incat nu ma astept sa se simta cineva lezat ca azi n-am vorbit despre porc. Imi fac bratele cuib pentru toate mamele denaturate de oboseala >:D<