O stiti pe aia cu “mama mea face ceam mai buna…”? Well, mama mea face cea mai buna crema de zahar ars! E crema de zahar ars perfecta, si zic asta dupa ce am incercat multe, da’ multe alte creme de zahar ars, prin restaurante si pe la alte mame. Majoritatea cremelor de zahar ars testate sunt buretoase asa, au o textura ciudata, cu gaurele, putin aspra si aerata. Crema pe care o face mama e densa, nu are nicio gaurica si are cea mai fina textura posibila. Reporter Cookie a mers azi la fata locului (ma rog, actually, a venit fata locului la ea), si a aflat pentru voi cum se face cea mai buna crema de zahar ars. Iata:

“Mamaaaa, ce faci acolo?”
“Spal vase. Ce doriti?”
“Sa-mi zici reteta de crema de zahar ars.”
“Ah, pai asta-i cea mai usoara prajitura!” (nu zau!)

Zice mama asa: Intr-o cratita de 1,5l, cu pereti inalti, se ard sase linguri de zahar. Cum adica se ard? Adica se topesc pe foc mic si se ard pana cand rezulta un sirop cu o culoare maronie, nu foarte inchisa ca asta inseamna amar. Se inclina cratita pe toate partile, ca sa se acopere peretii cu sirop, apoi se lasa la racit.

Intre timp se bat opt oua intregi cu opt linguri de zahar, bine bine pana se topeste zaharul. Se poate adauga si un zahar vanilat. Se toarna apoi peste ele un litru de lapte rece (integral, nu degresat). Se amesteca bine bine toate astea si se toarna in cratita cu zaharul ars, fara sa amestecati sau sa agitati cumva. Se baga cratita intr-o alta cratita mai mare, cu apa fiarta care sa vina pana la manerele cratieti cu crema. Se da la cuptor la foc potrivit. E gata cand se desprinde de pe margini sau cand, incercata cu un pai lung sau un bat de frigaruie, acesta iese curat. Cica iese buretoasa daca se fierba prea mult. Mama zice ca la ea e gata cam intr-o ora, dar I guess ca depinde de cuptor.

Eu una nu m-am bagat pana acum sa fac, mi se pare complicat, si-apoi, mie imi face mama:) Voua va urez succes!

Later edit: Am uitat sa va zic ca mama rastoarna crema de zahar ars ca pe tort, pe un platou, si ea ramane intreaga si rotunda, numai buna de taiat in felii. Ceea ce rar am vazut la alte creme, care sfarsesc bucati plutitoare intr-o balaceala de sirop…

Acum mai bine de un an am avut bucuria sa fiu gazda unui cooking fest epocal, zis si dezmat romanesc. Nu mai stiu ce ne-a apucat, ah, ba da, a fost pare-mi-se o vorba aruncata de Misaki, care ne-a povestit cum ca in anul petrecut la studii in Japonia, studentii din toate colturile lumii faceau ceva de genul asta, se intalneau si gateau fiecare cate ceva traditional, din tara de bastina. Numaidecat ne-am ambitionat (sa fi fost o gasca de vreo 10 – 12 prieteni daca nu mai mult), si-am zis sa faca fiecare cate ceva din zona geografica de unde se trage. Va scutesc de detalii, le gasiti in postul din arhiva linkat mai sus, a fost… crancen.

Ei bine, azi mi-am adus aminte de o supa pe care a adus-o amicul meu Florian atunci, clar una din cele mai bune, cumsecade si de vis supe din cate am mancat eu vreodata: supa de linte cu afumatura, fiarta in bere. Si cum ma simteam motivata sa revin la ceva mai elaborat, dupa cateva zile de mastering the art of oua si sandvisuri, mi-am suflecat manecile si m-am apucat. Cu cateva inovatii along the way, cum ii sade bine uneia de nu se uita niciodata ca lumea pe retete.

Pai in primul rand, am pus lintea la inmuiat in bere, pret de o ora. Cam o jumatate de cana de linte si o cutie de bere. Sa folositi o bere de cea mai buna calitate, ca de nu, mancarea nu o sa aiba gust bun.

Mai departe m-am apucat de supa de legume. Am taiat cuburi nu foarte mici urmatoarele: o bucata de telina si una de pastarnac (ar fi fost prea mult sa le pun intregi), un morcov mediu, o ceapa rosie, un cartof si un ardei rosu. Pe astea le-am calit in ulei de masline, amestecand vartos. Am adaugat o lingura de boia, sare si piper, am acoperit cu cca 1l de apa si-am lasat sa fiarba la foc mic. Din cand in cand am mai completat cu putin suc de rosii.

Intre timp, m-am pus de-am taiat niste sunculita afumata, niste bacon si vreo doi carnati uscati si afumati. Plus o ceapa zdravana.

Le-am calit intr-o alta oala, cu foarte putin ulei, pana s-a inmuiat slana si s-a sticlosit ceapa. Apoi am turnat lintea peste afumaturi, cu bere cu tot. Si-am lasat din nou sa fiarba la foc mic, sa zic, vreo 40 de minute (pe gustate, sa fie lintea moale). Apoi am combinat puterea celor doua oale cu supa gata (cea de legume si cea de bere cu linte si afumatura), varsand una-ntr-alta. Am pus o foaie de dafin, oleaca de cimbru, am mai dres de sare si piper si am mai fiert la ea vreo juma de ora, tot la focul mic de tot.

A durat ceva si-a fost cam masochist procesul de preparare, in sensul ca de la pranz si iaca, pana aproape de cina, mi-a mirosit in casa a toate alea, de-mi venea sa fac scuba diving in oala. Berea aia fiarta, afumatura, legumele… vai mama! Supa e geniala, ge-ni-a-la! Musai musai sa incercati, nu va las pana nu aud c-ati facut. Linte gasiti la Mega Image, o afumatura buna pe la piata, nu-i mare lucru.

Acum, dupa doua portii, viata e mult mai frumos. M-as freca pe burta, dar mi-a zis doctoritza ca nu-i bine, cica starnesc contractiile. Speaking of which, noi suntem bine, iaca, a mai trecut o saptamana, marti facem 32 si tot asa. Wish us luck. V-as arata o poza cu zambete ecografice, dar mi-e rusine, ca o sa ziceti ca ma transform intr-o monster mom. Oare?

Nu-s eu asa into leapsa, dar cand o Zana si o Printesa ti-o servesc simultan, nu prea ai cum sa te feresti. Si-atunci, the best you can do e sa incerci sa parezi personalul si sa o arzi culinar-filosofic, nu de alta, dar nici nu-s sigura ca gasesc sapte lucruri interesante doar despre mine, pe care sa nu vi le fi zis inca. Adica, really, daca va zic ca iubesc porcul se mai minuneaza cineva? Dar mai bine sa ne scarpinam in cap si sa zicem asa:

1. Nu-mi plac legumele crude. Le manac cu mare mare greutate si apel la constiinta. Salatele mi se par bune doar impreuna cu carnea.

2. Nu am avut niciodata bicicleta mea. Acest lucru mi-a marcat copilaria, si, se pare, si viata de om mare.

3. Consum foarte mult unt, in fel si chip.

4. Mi-e rusine sa vorbesc la telefon cu oameni de la call center, coafor, Medlife, deranjamente… you name it. Ma milogesc de prietene sa-mi faca programarile. Le dau scris pe biletel ce tre’ sa zica si pe urma le urmaresc cu nesat conversatiile in care se dau drept eu.

5. Nu cred in dietele care elimina intregi grupe alimentare si ma enerveaza de mor cand vad pe cineva ca tine un astfel de regim. Dar mai mult despre asta intr-un post viitor.

6. Cand ma duc intr-o tara straina, ma intereseaza mai mult mancarea decat alte chestii. Urasc muzeele.

7. Cred ca femeile gravide sunt foarte urate.

There.

Meals in minutes, cam asta e principiul de baza chez nous de cateva zile. Duse-s vremurile cand slugaream cu orele deasupra aragazului… oh wait, I’ve never done that:) Deci… daca inainte easy peasy era all about mancare preparata intr-un interval decent de timp, cu minima pricepere si maxima usurinta, acum cred ca suntem ceva gen expres, tzac-pac, una-doua. Ma oboseste teribil gatitul, ca dealtfel orice activitate pseudo-fizico-intelectuala, dar refuz sa ma las, fac ce pot, in cele x minute pe care le petrec in picioare, cu muschiuletii tremurandu-mi precum piftia in noaptea de revelion.

So, daca vreti, sa zicem, o cina in 10 minute tops, luati de-aici: o punga de legume congelate thai, dezmortite in tigaie cu vreo cateva linguri de ulei de masline. Peste ele – vreo 3-4 linguri de orez basmati. O lingura de pasta red curry (au la Mega Image, la raftul ala de exotisme, e cheap si yum). Plus doua bucati de file de somon, taiate fasii generoase. Apa cat sa le acopere si inabusim cu capac, pe foc mic, pana-i orezul gata. Sare, piper si o lamaie verde maricica, stoarsa de toata zeama peste mancarea noastra. Cam asa. E foarte bun si rece sa stiti. Si lamaia aia verde, in combinatie cu pasta curry, ii da o aroma tare placuta.

Si pentru ca e luni pentru voi (mie nu mi se pare, zau), va doresc o saptamana usurica.

Ieri zice printesa: nu vrei tu sa trec pe la tine sa-ti aduc niste paste bune de la Vapiano, aglio olio cu extra muguri de pin, de-alea cum iti plac tie? In replica, o voce miorlaita: “mai bine prajituuuuuri”. Bon. Vine draga de ea cu ditamai cartonu’ cu de toate prajituricile bune, no cioco, just fructe, dupa cum ceruse pacienta consemnata la domitziliu. Le mancam, ne mai veselim, ca doar vorba aia, in cinstea musafirilor ne-am spalat si pe cap.

Ei, si pleaca Ioana si raman eu singura-singurica, cu gandul la, desigur, spaghetele cu pricina. Si cum in casa asta cred ca putem trai lejer doua saptamani fara sa mai iesim din ea (I like to stock up, in caz de dezastre naturale sau ceva:p), uite ca aveam de toate – si spaghettini no.3 de-alea subtirele, cum se cade, si creveti (best deal la Real), si patrunjel, si muguri de pin (tot de la Real, scumpi cu flacari, dar deliciosi!). De la gand la vorba la fapta – pastele erau deja fierte al dente, crevetii – decongelati lejer intr-o tigaie cu putina zeama de lamaie si scursi bine, mugurii de pin – ostoiti in alta tigaie, cu o mana de chilli, vreo patru catei de usturoi feliati si cateva linguri de ulei de masline. Shuffle toate astea, plus sare, piper si patrunjel verde, si gata. Din seria “quickies” – in jumatate de ora se fac, se mananca, se suspina de placere si se trage si un pui de somn. Mangiare, alea alea, enjoy!

PS: De pe frontul “jelly belly” raportez ca lucrurile arata mai bine, ne mai lamurim ce si cum la controlul de marti, dar se pare ca repaosul chiar ajuta. Mai greu cu plictiseala si stresul, dar uite-asa, mai o prajitura, mai o pastila, mai trei Snickers double, mai un episod nou din Grey… trecem noi si de asta. Va multumesc pentru mesaje ♥

Sunt aici, citesc, primesc cu drag mesajele voastre, incurajarile voastre, prajiturile voastre (printeso, multumesc <3), uneori ma intreb cu ce-s eu mai breaza de am parte de asa un val de simpatie si awesome karma, alteori zic: wtf, mi-am pus inima in tigaie in fata voastra si acum mi-e greu, si faptul ca va simt aproape ma alina nesperat de tare. Deci da, va multumesc, primesc tot ajutorul si sper sa va pot intoarce intr-o zi gandul bun, cand oti avea mai mare nevoie de el.

Sa depasim momentul, zic, si mai bine sa povestim despre ce-am mancat in ultima vreme, adica mai nimic si mostly junk. Cu aceasta ocazie mi-am dat seama ca sufar ca un caine cand nu am mancare adevarata, facuta in casa. Nu pot sa cred ca au fost momente in viata mea de teenageritza cand sufeream ca nu aveam bani sa mananc la McDonald’s. What the hell was I thinking?! Este cumplit sa nu ai mancare acasa, mancare de-aia facuta de mainile tale sau ale cuiva equally trustworthy. Si nu, sandvisurile cu muschi file nu se pun. Mi-e pofta de ardei umplut, de ciorba acrita cu zeama de varza, de salata orientala… Dar cel mai tare si cel mai tare mi-a fost pofta zilele astea de un papricas de cartofi. Mai cu seama ca luni, inainte sa loveasca dezastrul, ma intalnisem cu Zu, care-mi adusese de la Targu Mures un borcan de boia de-aia adevarata, dulce si colorata exact, dar exact asa cum trebuie.

Anyway, am zis eu, din bed restu’ meu: ce mama dansei, las’ ca n-o fi un capat de tara daca fac o mancare, ca doar cartofii erau si plantati si culesi. Asa ca m-am apucat de-am curatat o ceapa, am taiat-o grosolan, am calit-o in cratita cu niste ulei, doi catei de usturoi pisati si o lingura zdravana de paprika. Am trantit peste ea cativa cartofi curatati si taiati bucati mari. Ar fi mers ceapa calita in untura, daca era s-o facem cu adevarat de porc. Am acoperit mancarea cu apa, am adaugat o foaie de dafin, o lingura rasa de suc de rosii, niste cimbru, niste sare si piper, si-am lasat-o pe foc mic, sa mocneasca. La coada, cand cartofii erau deja fierti, iar sosul – gros si legat, am garnisit cu ceva marar. Si-am mancat cu muraturi, uite-asa, fara carne. Si pe bune de nu mi s-a parut cea mai buna mancare din lume! Doua zile de pizza can do that to you:)

Ah, v-am zis ce tare va iubesc?:)

Dragilor, n-am mai scris de vreo doua zile, dar sa stiti ca absenta-i motivata. Avem probleme. Long story short: amenintare de nastere prematura, ceea ce nu-i chiar o fericire avand in vedere ca avem doar 30 de saptamani de sarcina. Dupa o noapte de vis petrecuta in spital, cu injectii si perfuzii si toata bucuria asociata, acum sunt acasa si ma rog sa treaca nenorocitele de contractii, ca sa se nasca Lorelai mare si grasana si berbeaca, asa cum mi-am dorit. Nu-s consemnata la pat full time, dar nici nu tre’ sa exagerez cu verticala. Inca nu m-am obisnuit cu gandul si situatia, moralul e in picaj… astept zile mai bune. Intre timp, imi fac lista cu quick meals care sa nu presupuna stat in picioare prea mult. Desi to be completely honest, nici foame nu mi-e. Iar asta says a lot… Va rog sa va ganditi la noi…

Voua va ajunge weekendul sa faceti tot ce aveti de facut? Ca mie deloc. Dupa ce ne-am fojgait toata sambata prin Baneasa la coate si inghesuiala (ocazie cu care mi-am amintit ca, vorba aia, traim in Romania, deoarece am reusit sa platim o  suma fabuloasa si nediscountata pe un carucior care statuse expus in magazin luni de zile si arata relativ used; ocazie cu care le-am scris un mail alora de au magazinul cu pricina, iar acu’ leshin de anticipatie sa vad ce raspund, dar mai ales daca)… of, m-am pierdut, ziceam – dupa o sambata absolut irosita pe altarul cumparaturilor, necesare ce-i drept, ieri ne-am trezit pe la pranz, am prestat obisnuita duminica in familie – care s-a soldat cu supa cu galusti, ciulama cu mamaliguta, placinta cu dovleac si gogosi, am facut ceva curat si gata, no more weekend.  

Asa ca iata-ne luni dimineata fara pachetel pentru la serviciu, fara leftover meals sa ne-ajunga acolo o zi-doua si treziti tarziu pentru ca “cineva” a uitat ca are workshop azi si… well… uite-asa. Noroc ca, stiti, eu sunt agila ca o caprioara zilele astea, o zvarluga gratioasa, tzac pac am facut niste sandvisuri cu friptura rece de porc (din cauza ta, Adi!), rezolvand, pentru moment, situatia de criza care se crease in burtile noastre. Dar acum vin si va-ntreb: ce mai mancam si noi saptamana asta? Idei ceva? Hai va rog sa m-ajutati🙂

Dupa ce ieri am mancat toata ziua (da’ toata ziua!) ca o apucata, spre seara, in taxi, zice nenea care ma duce acasa every day de ceva vreme: “Uite, aici unde e acu’ Raiffeisen, era pe vremuri o cofetarie, Mimoza. Faceau niste prajituri asa bune!” Bai nene, nu ii zici asa ceva unei femei in luna a saptea, you simply don’t! Pentru ca in secunda doi, undeva in centrul Bucurestiului, un anume sotz primea mesaje dereglate, de-alea cu suspine si cu “please to buy me cookies, will you, will you?” Iar eu teseam deja in capul meu un goblen din 100 de miniprajituri diferite, din care aveam sa gust pana la epuizare.

‘Nyways, ajung acasa nebuna de pofta si, in asteptarea prajiturilor de cofetarie (Piticot, bun, recomand), ma apuc sa fac ceva de mancare. Aveam niste copane de pui scoase din congelator (vreo cinci), si nici o idee de ce-as putea face cu ele. As fi mancat parca o supa slaba cu taitei, dar ramanea carnea. Ei, si-mi pica ochii pe o reteta pe numele ei poulet basquaise, trés French, let’s just call it chicken:p. Cu adaptarile de rigoare, iata cum am facut.

Intai am fiert copanele cu o bucata de telina, un fir de praz, un morcov si niste sare, de-a iesit o supa nu foarte concentrata, in care mai apoi am pus taitei de casa si patrunjel. Asta nu era in program, puiul nu ar fi trebuie sa fie fiert, dar eu vroiam musai supa si oricum, mi-a placut ce-a iesit cu puiul fiert, asa ca data viitoare tot asa o sa fac. Am oprit un pic de supa de-asta strecurata, va zic eu mai incolo de ce.

Copanele fierte le-am tavalit printr-un amestec de faina, boia, sare si piper. Apoi le-am rumenit in tigaie pe toate partile, cu nitel ulei de masline. Le-am scos, iar in grasimea ramasa am deversat un ardei rosu taiat rondele, o ceapa mica taiata mare, doi catei de usturoi si patru feliute de “bacon” de casa, usor afumat. Pe-astea le-am plimbat de colo colo in tigaie, pana s-au “muiat”.  

Am adaugat vreo sase linguri de orez (eu am folosit basmati, pe motiv ca imi place mult mult, nu stiu daca ar fi trebuit alt fel de orez). Am continuat sa amestec pana cand orezul a devenit translucid, moment la care am adaugat o lingura cu varf de piure de rosii, plus supa pe care o pastrasem (cam o cana). Plus cimbru si chilli flakes si-un varf de lingurita de Nomu smoky peri-peri. Am acoperit si-am lasat sa fiarba la foc mic. De vreo doua ori am mai pus apa fiarta peste orez, ca nu era chiar fiert. La coada, odata orezul umflat la adevarata lui capacitate, am adaugat cateva masline, patrunjel verde si copanele rumenite. Am acoperit si-am mai lasat doua minute pe foc, sa se imprieteneasca toate aromele.

A fost grozav, grozav I tell you. Asa de bun ca intra direct la lista de favorite si I’m seriously considering sa includ acest fel in meniu pentru primii musafiri care s-or nimeri pe la noi pe-acasa. Ah, si nu doar ca-i bun, dar miroase senzational (ardeiul rosu + afumatura + orezul basmati ii dau o aroma absolut leshinatoare). Am mancat doua portii, a mancat si Pufix una si azi la pachet guess what I’m having (obsessed much?:)).

Si uite-asa s-a mai dus o saptamana. Vine weekend fain. Cu ziua prietenului nostru Acid (zis si Alex, zis si Bursucu, zis si cavaler de onoare, zis si nashu’ lui Lorelai) pe care il iubex foarte tare si-i urez anticipat La multi ani, urmand ca maine sa-l smotocesc accordingly. Cu duminica avec mama, cu supa cu galusti si ciulama old school. Va doresc 100 de miniprajituri diferite, din care sa gustati pana la epuizare.