archive for July 2015


vacanța noastră în Paros: partea a 2-a, posibil ultima, nu m-am hotărât. mai multă informație, mai puțin feeling. haidi, bre, voi chiar ați crezut? :-))

July 31st, 2015 — 12:01pm

Naoussa

De pe barca te dai jos noaptea. Miroase a mare, dar nu ca la noi. Nu a baltă, nu a mâl. Marea lor (Egee) e subtilă, transparentă și mult mai chill. Te cheamă, nu te obligă. Cu mașină cu tot te dai jos, ca să fie clar. Pui GPS-ul pe Naousa și pe-aci ți-e drumul. Naousa e unul din satele de pe insulă, altceva decât de capitala port Parikia, la vreo 15 minute distanță, să zic.

Ajungi în Naousa, faci rapid check in (aici), îți tragi chiloții de baie pe tine și te urci iar în mașină. Te duci la cea mai apropiată plajă foarte foarte mișto – Santa Maria îi zice. E beznă și pustiu. Ochii ți se obișnuiesc repede sub cerul cu toate stelele. Simți nisipul în converși. Picioarele îți merg întâi mai încet, apoi tot mai repede. Ți-ai pierdut răbdarea, o vrei acum, iar pontonul ăla care te duce la ea ți se pare o veșnicie de treabă. Nu știi dacă e aproape, că nu-s valuri. Vezi umbrelele de paie și din mers începi să te descalți. Nu e fix cum credeai. E mai bine. Nu e lună. N-ai s-o vezi în Paros. E doar Venus. Dai jos hainele și te bagi. Cu picioarele, cu miezul, cu umerii. Dacă n-ai noroc, vezi și fundul cuiva (tz tz tz, una lume nu și-a super testat costumul de baie în cadă, doh!).

Ți-ai făcut damblaua, ieși, te freci ghebos cu prosopul, că na, cald nu e. Ți-e foame. Te gândești că măcar la gyros ar trebui să fie deschis. O iei la loc cu mașina, spre portul de mici ambarcațiuni din centrul Naousei. E trecut de 12 noaptea. Oamenii se cam strâng pe la terasele cu mâncare. Ia uite, la ăștia e deschis. N-ai mai fost, nu știi cum e. Cinci la o masă au șansa să încerce aproape tot ce-i în meniu. Și salată grecească, și tarama, și creveți mici prăjiți, și calamar pe grătar, și vinete, și sardine, și musaca, și cartofi prăjiți în ulei de măsline, și bere, și vinul casei, și God knows what else. Vitsadakis nu e fix sus în vreun top al tripădvaizărilor. Și totuși te gândești imediat că e foarte posibil să fie asta cea mai bună mâncare din Naousa. Zilele care vin îți confirmă. O să vrei să mănânci aici mereu. O să o și faci. O să te împrietenești cu oamenii, că that’s what you do. Găsești un loc care-ți place și atârni acolo fără sfârșit, de ajungi să-ți ceară lumea un Pepsi Light sau să te întrebe chiar și ăia de te cunosc dacă nu cumva lucrezi acolo, nu DE acolo.

Ajungi în sfârșit în patul tău pentru următoarele șapte nopți (ce greșit, data viitoare măcar 10, ideal 14). Cazi lată, lată I tellS you. Iar dimineața când te trezești și deschizi ușa, asta vezi:

villa kelly naousa

Not to shabby, aș zice. 85 de euro pe noapte camera dublă superioară, 55 aia standard. Cele mai mișto dușuri pe care le-am văzut într-un hotel (sau o casă de om, for that matter). Niciun pic de gresie pe jos la camerele mai pricopsite (unele standard aveau, din ce văd pe site la ei). Totul turnat în piatra, chiar și băile. Locul – squeaky clean, foarte cool pe dinăuntru, iar pe-afară… vedeți și voi. Mici probleme cu o ușă care nu se putea închide decât cu cheia și o apă caldă (not) într-una din camere. Nimic insurmontabil. Oamenii… foarte drăguți la mica recepție de zi, dar complet inutili 🙂

cookies

Să (ne) revenim. Te scoli dimineața la 7, ca o freakozoidă ce ești (da, așa o să dormi toată vacanța, 4 ore pe noapte, în medie). Și cum colegu’ sforăie încă, o iei pâș pâș pe drum în jos, să explorezi teritoriul. La colțul străzii găsești mult advertizata “cea mai bună brutărie din Naousa”. O fi, nu zic nu, dar eu nu pot să mănânc cookies for breakfast. Nici aluaturi dospite, cu cârnat la mijloc. Nici biscuiți, fursecuri și alte uscățele. Mă rog, you get the picture.

Din fericire, la nici doi pași de drojdierie găsești ceea ce va deveni de-aici înainte primul punct de alimentare în drumul spre orice. Creperia whose name shall not be named, noroc că faci o poză pentru posteritate. Open for business de la 7 și ceva dimineața, închisă la prânz, redeschisă după-amiaza.

krepalli

Aici au ouă. Ouăle sunt viața. Omleta zdrențuită, cu feta, ardei și cârnăcior, e exact ce trebuie. Espresso-ul dublu e un fel de solo românesc. Lung nu e bun. Ajungi, through trial and error, la concluzia că tre să ceri 4 shoturi de espresso într-o ceașcă dacă vrei să înțelegi ceva din ele. Ah, by the way,

THERE IS NO X IN ESPRESSO

Mai faci și treabă, nu doar o freci. Gen ceri o foaie de la băieții de dupa tejghea și măzgălești pe ea the Paros bucket list pentru toată gașca, cu responsabilul aferent fiecărei dorințe și cronologia optimă în care tre’ să faceți toate lucrurile alea. Treaba e serioasă. Ordonezi și plajele. Dimineață la Mikri Santa Maria, ca să puteți mânca la prânz la To Dixty (multe caracatițe au fost mâncate aici în 2009 și multe sezoane din Grey’s Anatomy au fost “arse” la o masă lângă peluza verde ostentativ). To Dixty deschide la 12, ca să nu ziceți că nu ați știut. Noi am ajuns pe la 10 jumate, am fost recunoscuți, după șase ani, și da, in all fairness, nu pe mine m-a recunoscut șefu’, dar na, e bine când călătorești cu oameni care leave a lasting impression 🙂 Cum ziceam, am ajuns înainte să deschidă oamenii, dar au fost drăguți și ne-au dat cafea, fructe, după cum și permisiunea să ne înghesuim mașinile în parcarea lor care e foarte foarte aproape de plajă. La prânz am mâncat tot soiul de chestiuni mai mult sau mai puțin soioase, între care se remarcă brânza feta prăjită în crustă de susan și gâlgâită-n miere: OMFG!

to dixty

După amiază neapărat la Monastiri Beach. E la vreo 20 de minute cu mașina de centrul Naousei și by far, aș zice, e cea mai confortabilă plajă din zonă. Șezlonguri sub umbrar natural, beach bar cu salată de fructe, mojito și freddo espresso Illy (foaaarte bun!), dușuri cu apă încălzită la soare (cum altfel?) și o mare perfectă. Perfectă, da.

monastiri beach

Mai departe. Un loc unde vrei să te duci seară de seară for drinks and sweet disposition este Big Blue, fix în capătul micului port. Acum șase ani aveau un barman care îți făcea la libera inspirație cocktail după chipul și asemănarea ta, nu îmi amintesc să fi primit vreun meniu, like evăr. 10 euro cocktailul în 2009, 11 euro în 2015. 4 euro un shot de kamikaze, tot în 2015. Și un casting nou, girl on girl, cum ar veni. O bramaniță super cool, o tipă foarte jmecheră și prietenoasă, care cred ca e ceva boss of them, și (I saved the best for last), Katerina-cea-care-e-kindergarten-teacher-iarna-și-chelneriță-vara.

big blue

Katerina vorbește fix două boabe de engleză. Are părul lung până la fund și așa o aură de Greek goddess că-ți vine să-i împletești cozi. Katerina a băut cu noi shoturi de mastică, mi-a ghicit expert vârsta (“twenty two!”) și m-a complimentat pentru my party animal-ness. Am iubit-o, i-am dat add pe rețele de socializare, dar nu mi-a răspuns. S’tem bine și așa, îmi imaginez că n-oi fi singura turistă care a dezvoltat vreodată un girl crush pentru ea, e ok, o s-o aștept :-))

Sunt, cu siguranță, o droaie de locuri unde poți să bei ceva în Naousa, mai mari, mai fensi, mai mișto decât Big Blue. Mă interesează să le cunosc? Absolut deloc. De ce? Pentru că eu (și da, I realize că nu-i toată lumea la fel, e ok), dacă tot ies din casă, vreau să trăiesc o experiență. Nu, așa cum ar putea părea la prima vedere, să-mâncăm-să-bem-să-ne-simtem-bine. Am căutat întotdeauna locuri cu personalitate, sînge cald și așa, una peste alta, ceva în plus. De aia, bunăoară, cât a fost Simbio închis anul trecut, aproape că nu am ieșit nicăieri. La Big Blue am cunoscut niște oameni în viața lor, atât cât s-a putut în câteva zile. Ne-au lăsat să punem ROA în boxe, au ciocnit cu noi, ne-au povestit lucruri, am avut masa noastră, ne-am îmbrățișat de la revedere în ultima seara. Nush, e greu de povestit. A fost, este, unul din locurile pe care le simți aproape, nu doar locul unde cineva și-a super bătut recordul de shoturi băute with a straight face și mers perfect drept pe digul de lângă.

Se apropie ora prânzului, așa că punem pauză iar. În partea a 3-a vă povestesc despre Naousa, Lefkes, Parikia și despre cea mai frumoasă plajă din Paros.

'paros 2

Mică bomboană pe coliva părții a doua: aș vrea să vă gândiți cum ar arăta lumea dacă de mâine ar dispărea culoarea albastru.

2 comments » | filled under: life, off topic, vacante

vacanta noastră în Paros: partea 1, posibil unica, sau prima din multe, nu m-am hotărât. în orice caz, doamne-ajută, daca nu mă mai întorc din scris, să știți că v-am iubit

July 30th, 2015 — 3:24pm

Paros_1

ZIUA ZERO A SCRISULUI. A fost odată un sertar cu rufe mentale în care, pur și simplu, rufele mentale nu mai aveau loc. Cam așa e capul meu de când m-am întors din vacanță. Vreau foarte tare să scriu despre Paros, mi se pare că am chestii de zis, dar de câte ori deschid fereastra asta, o sută patruzeci de perechi de chiloței emoționali se avântă în direcția mea generală și EFECTIV simt că decât să fac ordine în ei, mai bine îi adun cu brațul, îi îndes la loc cu de-a sila și îi strivesc cu sertarul. Ieri m-am chipurile apucat de scris. Am ales poza de deschidere (1 oră!), am scris titlul, am șters titlul, am scris titlul din nou, nu-mi plăcea, mi-am băgat picioarele, l-am lungit cu frâul liber, când colo, ce să vezi, era tâziu, m-am culcat. Sfârșit.

ZIUA UNU A SCRISULUI – CONTEXT. Umm, miroase a coaste de porc marinate, nu mă pot concentra deloc. Sau pot? Ia să vedem. În 2009 am ajuns pentru prima oară pe Paros. Insula aia din Ciclade care nu e nici Mykonos, nici Santorini. Nu am termen de comparație, nu am fost nici măcar în mult accesatul Thasos. Nu știu, practic, dacă în Paros e cel-mai-frumos. Știu doar că mi-am dorit cu ardoare timp de șase ani întregi să mă întorc acolo, ceea ce s-a și întâmplat, imediat ce-am făcut rost de niște bani în minus.

blue star ferries

CUM AM MERS. În 2009, drumul spre Grecia era pretty much ăla care trece prin Sofia. Cu punct de frontieră la Kulata, via Sandanski (unde marginea drumului găzduiește o mâncătorie Happy, ca la Ruse, minus ză sushi). Este un drum lung și nașpa, trecând, ca în cântec, sat după sat. Ei, între timp a apărut varianta prescurtată, prin Makaza. Anul ăsta așa am mers și a fost brici. Doar vreo 6h prin Bulgaria și înca cca 300 de km prin Grecia, pe autostrada mărginită de mare și lacuri care ar putea fi ușor confundate cu ea. Foarte frumos. La dus am “greșit” cumva traseul, dar în favoarea noastră. Am evitat localitățile bulgărești, bucata cu 80 km de serpentine, de pe lângă Veliko Tarnovo, și găurile din asfalt. La întors n-am mai greșit și drumul a fost, parcă, mai anevoios. Deoarece eu am zero interes pentru astfel de detalii, lăsându-mă cu nesimțire în grija ălora de se pricep cu de-a hărțile, nu vă pot oferi nicio informație cu adevărat valoroasă despre drum în sine. Ce pot să vă spun este că am făcut cca 9h până la Salonic și că dacă aveți o vezică foarte mică și/sau sunteți genul opritor de fel, puteți sta fără grijă, sunt destule OMV-uri în Bulgaria care să vă acomodeze.  Încercați neapărat guma de mestecat Five Flood (ceva deosebit) și apa plată Voss.

La Salonic am rămas peste noapte. Pe de-o parte pentru că nu ne place să mergem întins douăjde ore, pe de altă parte pentru că ne place la Salonic. Much much. Am stat, ca de obicei, la Park Hotel. Că e decent, curat, central și affordable. 10 minute pe jos în linie dreaptă până la faleză, brutărie prietenoasă în față (Yummy se cheamă) și cafenea bună în spate (Ypourgeio). Dacă aveți o singură noapte în Salonic și vreți să mâncați bine și fuss free, v-aș trimite la Mpoukia Mpoukia sau la Rouga, ambele in waking distance de hotelul sus numit. Micul dejun de la hotel e comestibil, dar nu bun, așa că dacă aveți timp, mai bine mergeți de mâncați dimineața la una din cele o mie de terase care mărginesc faleza. Noi am mâncat niște ouă la Tribeca.

Buuun. Din Salonic țuști la Atena, mai exact la Pireu, 500 km pe cca autostrada. Din Pireu se ia feribotul. Noi am mers cu Blue Star Patmos, o imensitate de vapor cu opt etaje și 450 de mașini capacitatea garajului. Biletele se cumpără musai cu niște săptămâni înainte, dacă vreți să stați liniștiți. Noi ne-am precipitat oleacă în 2009, când n-am mai găsit bilete în data care ne trebuia nouă. Anul ăsta am știut.

cu barca

Călătoria cu barca din Pireu până-n Paros durează 4 sau 5 ore, în funcție de opriri (la dus am oprit în Syros – 5h, la întors nu – 4h). Este parte din vacanță. Nu vă gândiți la ea ca la niște timp irosit. Ieșiți pe puntea laterală de la etajul 7, întoarceți-vă cu fața spre vânt și stați la primire. Ce o să primiți? Curcubeu în unghiul mort, apă în freză, sare pe buze și, mai presus de toate, viața voastră toată, filmată pe fast forward numai și numai în albastru. Zgomotul. Sentimentul că vreți să vă aruncați în cap de fericire. Diluarea, apoi, a tuturor gândurilor care au fost vreodată, într-o spumă albă care rămâne invariabil mult în spate. Apusul roz care vă înconjoară ca un dom. Liniștea. De-astea. Merită foarte tare să faceți treaba asta așa. Nu cum am făcut eu în 2009, când m-am proptit la o masă înăuntru și nu m-am mișcat tot drumul de frică (grUaznic!).

Se poate ajunge în Paros și cu avionul. Nu știu de ce ar vrea cineva asta. Că eu, de exemplu, vreau road trip. Vreau Florence pe repeat în mașină. Vreau pipi la o sută de benzinării. Vreau să țip de bucurie când, trecând a nuș’ câta oară granița din Bulgaria în Grecia, văd cum se schimbă într-o fracțiune de secundă vederea, dintr-una prăfuită și fără contrast într-una clară și vie. Vreau să mă culc și să mă trezesc în Salonic. Vreau vapor. Vreau freamăt de ore în șir, nerăbdare, “are we there yet?”, vreau sa pășesc jos de pe barcă în Parikia, să trag pe nări, să simt deșănțat, să pun mâna pe inimă, s-o apuc bine, s-o scot ca să mă uit la ea și să-i zic în față: “Am ajuns, frate! După șase ani, am foarte ajuns!”. Vreau clișeul ăsta. Over and over again îl vreau. Nu mă grăbesc nicăieri. Nu-mi pare rău de niciun minut. Orice lucru bun e la un capăt de drum.

am ajuns

Stay tuned, nu am terminat, urmează partea a doua, aia în care vă spun unde am stat, ce-am mâncat, ce băuturi alcoolice am consumat și pe ce coclauri ne-au mers cauciucurile și pașii.

4 comments » | filled under: life, off topic, vacante

Grecia, țara pe care o simt

July 20th, 2015 — 2:48pm

Lefkes

Când au aflat că plec în vacanță în Grecia, oamenii de la Olympus Dairy mi-au aruncat-o la plasă. Cică să vin eu înapoi (de n-aș mai fi venit!) și să vă povestesc ce e aia, pentru mine, experiență autentic grecească. Nu-mi propun neapărat să vă fac poftă de Grecia. Doar vreau să împărtășesc. Dacă din schimbul ăsta de energie rămâneți totuși cu o băluță în colțul gurii, mergeți pe fir până la finalul postării și aflați cum puteți ajunge în Grecia mâncând iaurt grecesc Olympus

_

Grecia și eu ne-am cunoscut în 2006. Eu aveam 27 de ani neîmpliniți, ea avea circa… 3206!? A fost dragoste la prima vedere. Mă trimisese compania pentru care lucram într-un trainig la Atena și primul lucru pe care mi-l amintesc e valul de căldură lipicioasă care m-a pocnit frontal când m-am dat jos din taxi în fața hotelului. Ai zice că ăsta e un lucru rău, dar mie îmi place căldura lipicioasă, pentru că înseamnă, dincolo de orice sămânță de îndoială, că e vară. Și eu iubesc vara, ce să vezi. Îmi mai amintesc că târam absentă pe trotuar cel-mai-mare-troller-care-a-fost-vreodată când cu colțul ochiului am văzut o pată portocalie. Am întors capul și vârful meu de nas s-a lipit de o micro-portocală. Și atunci m-am gândit pentru prima oară că mi-ar plăcea să trăiesc în țara în care portocalele, și deci nu dudele mozoloitoare – bale mov pe parbriz, sunt decorul firesc. Altfel, mi s-a părut Atena fucking huge! O metropolă amestecată, cu miros discret de flori de leandru, mare sărată și gunoi. Nimic nu m-a deranjat. Mi-am dorit să nu mai plec.

Am plecat cu juma de inimă, pe cealaltă lăsând-o înfiptă într-un gard înfășurat pe teatrul în care se juca în nocturnă o tragedie. Într-o limbă pe care nu o știam, dar mi-era așa de familiara că am simțit numaidecât cum îmi țâșnesc din ochi lacrimi de emoție.

Adevărul e că ajutat la desprinderea mea mai facilă de Atena și faptul că făcusem o toxiinfecție alimentară de la sandvișul cu somon, același în fiecare zi, pe care mi-l serviseră ăia la training timp de cinci zile consecutiv. Nici azi nu pot să mănânc somon afumat din cauza asta.

Trei ani au trecut până să ne mai vedem eu și ea. Între timp descoperisem Londra și mi se părea că nu mai vreau să merg nicăieri altudeva, niciodată. În vara lui 2009, instigați de niște prieteni care știau rostul Greciei insulare, ne-am hotărât să ne petrecem luna de miere într-o insulă din Cyclade care nu era nici Mykonos, nici Santorini. Era Paros. Și era departe cu fras, doua zile cu mașina și barca, via Salonic. Salonic. OMG, Salonic. Cât de mult frumos e în Salonic? Suficient de frumos încât să mă sucesc ca o parașută continentală. Brusc nu mai voiam să mă mut la Atena, voiam să mă detașez de tot temporar în orașul în care toate străzile duc la mare. Nu o să vă zic cum mi-a plăcut în Paros în 2009. O să vă zic doar că timp de șase ani am tot visat umed despre cum o să mă întorc acolo. Și că anul ăsta am făcut-o, în sfârșit, cu amintirile erecte și peste măsură de gonflate. Drept care și cu groaza că ceea ce aveam să găsesc acolo ar fi putut să-mi înșele așteptările onirice recurente din ultimii șase (6) ani. Ceea ce am găsit acolo a fost asta:

Lolantonis Beach Paros

În zilele care vin o să vă povestesc tot soiul de tehnicalități despre Paros, care e treaba, cum ajungi, unde stai, ce mănânci, cam CÂT de awesome e, de-astea. Dar acum aș vrea să închideți ochii și să vă imaginați în degrade toate nuanțele de albastru știute vreodată. Imaginați-va apoi că întinderea asta albastră se mișcă. Are o viață a ei, mii de spume albe hipnotice în care, dacă te uiți suficient de mult timp, îți vezi propria viața desfășurată pe fast forward, până când ajungi la capătul ei știut și atunci poți să pui pauză. Poți atunci să nu te mai gândești la nimic. Poți doar să simți. Stropi microscopici de apă, pulverizați în fața ta ce ține contră vântului. Sare pe buze. Pe tine cu sare pe buze. Pe tine și pe ale tale. Incandescența, afară, dar mai ales înăuntru.

apus de soare in Naoussa

Asta e Grecia pentru mine. O stare. De bine. De tot binele pământului. De aia m-am întors. De-aia o iubesc. Grecia e țara pe care o SIMT, desăvârșită în fel și chip. Nu zic, autentica experiență grecească o avea și în cazul meu ceva de-a face cu marea, cu mâncarea, cu briza, cu oamenii, cu casele lor albe cu oblon albastru și acoperiș fuchsia, cu porturi și bărci, cu plajele păzite de munți mici, cu nisipul lor marmorat sau vulcanic, cu liniște ziua și haos noaptea, cu muiat pielicica în apă strălucitoare sub Calea Lactee, cu excese de tot soiul urmate de zăcut decadent, cu lipsa grijii de mâine și așa mai foarte departe. Dar cel mai mult și cel mai mult are de-a face cu mine. Grecia e locul sub cer în care mă simt pe mine, cel mai bine.

_

iaurt grecesc olympus

Olympus aduce mai  aproape țara  de origine a  iaurtului  grecesc,  prin  promoția  care  se desfășoară până pe data de 30 iulie 2015. Dacă mâncați iaurt grecesc Olympus, e simplu. Intrați pe http://promotie.olympusdairy.ro faceți acolo niște înregistrare și poate bunghiți o vacanță de vis  în Grecia  tradițională.  

Regulamentul  complet  al  campaniei e aici: www.olympusdairy.ro, dar și pe pagina oficială de Facebook Olympus IaurtGrecesc: https://www.facebook.com/OlympusIaurtGrecesc. Eu m-aș mai duce odată anul ăsta, ce să zic… 🙂 Baftă!

2 comments » | filled under: publicitate

Back to top