Azi dimineata frecam ghebos menta, cu un ochi la slanina si cu altul la o discutie super interesanta de pe un grup de Facebook. Povestea cineva, cu maxima insufletire, despre viata in proximitatea inspiratiei si despre cum te schimba, la modul contagios, aceasta apropiere. And then it hit me: sunt unde mi-am dorit mereu sa fiu, chiar si atunci cand nu stiam ca imi doresc asta. Am scobit cu lingurita pana am ajuns la miez. Am trait dispassionately ani de zile, pana cand am suferit o mutatie dubioasa, care m-a transformat dintr-o “intamplata” intr-un polarizator de all things passionate. Si faza misto, I realize now, e ca toata transformarea asta a inceput cand m-am apucat, god knows why :-), sa scriu aici. De la asta mi s-a tras, si ma uit inapoi la ultimii cinci ani din viata mea cu recunostinta, incercand sa-mi imaginez ce-as fi fost azi, daca nu m-as fi… declansat.

Sunt bolnava. Sunt pur si simplu bolnava de entuziasm. Sunt o capusa pasionala. Iau de la altii si dau mai departe. Nu exista niciun alt lucru in viata pe care sa-l fac mai bine. Si realizarea asta despre mine ma umple de multumire. Eu chiar traiesc in proximitatea inspiratiei, every single moment of my life. Sunt inconjurata de atatia oameni care ma alimenteaza cu pasiune si drive nebun, incat nu cred ca am sa mai fac vreodata pana prostului in viata asta. Si pentru ca-s branzoasa pana-n maduva, am facut un foto-pomelinic, mai mult pentru mine (si pentru ca aveam iCloud-ul plin de poze mai mult sau mai putin miscate, ca viata :D), un reminder al faptului ca love ACTUALLY is everywhere. Si desi am sa gafez si am sa uit pe cineva precis si n-am sa le pot intoarce tuturor datul si adusul, si-am sa ma mascaresc aici emotional pe blogul meu de mancare-care-nu-mai-e-despre-mancare, desi am sa fiu mucilaginoasa si irelevanta pentru altii, e relevant pentru mine sa scriu ce urmeaza.

Pentru cei care n-au sa citeasca pana la capat, I guess what I’m trying to say e “live passionately”. Inconjurati-va de oameni care o fac. Imbolnaviti-va, nu va mai tratati. Embrace adevarata voastra natura si lasati in urma tot ceea ce va face sa traiti altfel:-)

INSPIRATIA.
_

Familia mea. Tata, care nu mai e de cinci ani, dar e mai mult in sangele meu decat sunt eu. Mama, care la 65 de ani se da utza. My husband, my travel companion in life si sufletul meu de imprumut. Copilul meu, pentru care nu eram ready, dar care era oh so ready for me.

My Boo, my girl, prietena mea de 20 de ani, my rock, my ultimate inspiration, curajul. Boo-cea-care-alearga, Boo-cea-care-citeste-carti, Boo cea care descopera orice lucru demn de descoperit in viata, 5 minute inainte mea.

Alex, my easy to talk to, no words necessary friend.

Mazi, my larger than life, super-awesome, super-real, beautiful, giving, caring, inspirational friend. Am pornit niste lucruri cumva deodata. She never let go of my hand in calatoria asta.

All my friends. Noi si vechi, ramasi si plecati. They make me a better “man” every day. Apropierea. Ne-singuratatea. Ne-lipsa.

Simbio. Dana, Iulia, Elena, toata echipa. Serendipitatea zilei de 2 octombrie acum-niste-ani, cand am intrat cu Mazi si cizme de cauciuc plouate in casa lor, strict ca sa nu mai plecam niciodata. Lectiile Danei, iubirea, recunostinta, responsabilitatea, sfatul bun si bine plasat. Increderea. Imensa, inepuizabila incredere.

Cookie Jar. Anca. “Face-ce-i-place”-le. Talentul. Neirosirea.

My fellow food bloggers. Poate cei mai pasionati si oh-so-real oameni pe care ii cunosc. Toti pe care am avut norocul sa-i cunosc.

Camelia’s. Camelia. Frumosul. Florile. Familia. Dragostea fara sfarsit. Panzele albe.

Niste mame. Care au venit cu mine in 2011, doar pentru ca le-am strigat aici pe blog. Care m-au sustinut in cei trei ani si ceva de mamicie mai mult decat instinctul. Grupul nostru strans. Mai-aproapele-decat-camasa. Valentina, reperul meu through thick and thin, scriitoarea mea preferata si (inca) nepublicata.

Cooku Bau. Geami-suflet-lipicios. Sensul nou. Salvarea lumii. Caldura. Empatia. Ginormica imbratisare.

Food coaching-ul. Cei cu care lucrez. Cuvintele lor pe ecranele mele. Motivatia. Rostul pe lume.

Voi. Energia. Generozitatea. Loialitatea.

Multumesc.

XoXo

Ma caut. M-am strigat pana am facut rosu-n gat, stiti. M-am dus jos jos and up again si parca sa zic ca acum stau pe loc intr-o flexiune bizara, din care ma privesc pe mine la spate, ca un caine care si-a fugarit coada pana cand si-a prins-o cu dintii. Ma simt motivata sa-mi pastrez aceasta poza acrobatica. Iar eu, cand sunt motivata, sunt mai ales motivationala. Noile mele ocupatii imi ocupa tot timpul si, pentru prima oara in ani buni, am tot timpul de dat. Azi, de exemplu, am realizat ca nu mai este nevoie sa-mi exercit vointa ca  sa ma ridic din pat dimineata si sa ma duc undeva. Nu mai stiu deloc ce e aia frustrare. Work-life balance, aceasta obsesie mileniala, este no longer an issue pentru mine.  Work is life si life is work si there is balance, totul e asa, intr-o suspensie lichida. Intre un plan alimentar si-un spalat de vase la Cooku Bau, am avut si timp sa realizez ca realmente nu mai fac decat ce-mi place. N-am nicio apasare.

Pentru cine se intreaba cum ajungi in “halul” asta de “eternalsunshineofthespotlessmindedness”, aflati ca este, well, nu o sa va mint, ca dracu de greu:) Putinele momente de breakthrough din viata mea (deh, fiecare dupa puteri:)) au fost rezultatul unor imense framantari interioare, din care nu o data am crezut ca nu mai ies. Cand, intr-un sfarsit, am reusit sa come out for air, am (cu eforturi mari, totusi) acceptat ca, vorba unei babute care-si hranea nepotul in vremuri de restriste, cine nu mananca fasolica, nu pupa ousor. Maretia acestei concluzii ma bantuie in tot ce fac. Lucrez foarte mult cu oameni care se transforma sub ochii mei. Oameni care ajung la mine pentru ca vor sa faca o schimbare in felul in care mananca (cel mai adesea, intre altele, caci vantul schimbarii nu bate niciodata dintr-o singura directie, e mai degraba un soi de vartej asa, iar treaba cu mancatul este the tip of the iceberg). Le inteleg framatarile, le aplaud eforturile cu coregrafia verbala a unei cheerleaderitze pamponate si STIU, am invatat sa stiu cu care din ei o sa ma vad dincolo de finish line. Si cu care nu.

Cine reuseste, deci? Care e profilul omului pentru care treaba asta cu food coachingul chiar face macar cat, sa zicem, o ceapa degerata?

– Omul care nu vrea DOAR sa slabeasca (da, cei mai multi dintre oamenii cu care lucrez au acest obiectiv pe lista, dar pentru toti cei cu care am facut vreodata vreo branza, el trece in secundar chiar de la prima discutie si dispare din focus in mare masura dupa prima saptamana, odata cu realizarea de-a dreptul earthshattering ca, faza tare, mancatul corect iti aduce mult mai mult decat un orgasm la urcatul pe cantar luni dimineata). Vino la food coaching cu mindset de cura de slabire si we will both burn up in flames:)) Vino pentru well being, deschide-ti mintea, uita tot ce stiai si va fi bine:)

– Omul care nu vine la food coaching ca sa testeze apele si, eventual, sa decida ca NICI ASTA nu a mers. E valabil pentru orice lucru din zona terapiei si personal developmentului si da, funny as it may sound, sunt oameni care fix de asta vin, si-s si willing sa plateasca pentru acest power play cu final nefericit. Stiu precis pentru ca I am one of those people. Am facut-o, si nu o data. Vino la food coaching la alibi, sceptic si refractar, si o sa pleci amarat (nu mai sarac, no worries, caci mie mi se pare unethical sa taxez un om care nu a obtinut niciun beneficiu din colaborarea noastra). Vino cu incredere, pune-mi mie in carca responsabilitatea cantarului sau a bunastarii tale alimentare pe termen scurt, lasa la tine doar grija respectarii planului si… we are golden:) Usor de zis, greu de facut, ca na, sunt si eu o straina, de unde stii ca I am not trying to kill you or make you fat? Pai asta ma duce direct la punctul urmator, si anume

– Omul care ma cunoaste de undeva. Ma citeste de niste ani, stie despre mine mai mult decat voi avea eu vreodata sansa sa aflu despre el. Si, fact of the matter, ma place:) Chemistry is everything. Nimic, dar absolut nimic bun nu se intampla intre doi oameni care nu au chemistry. Deci da, clar mi-e mai usor sa lucrez cu cei care stiu cate ceva despre mine. Asteptarile lor sunt corect dimensionate. Si intalnirea noastra in plan real nu le contrazice, pentru ca eu sunt cum scriu:)

– Omul care are umor, doamne, cat ajuta umorul! Luatul de sine in (prea) serios e groaznic, zau. Abordeaza treaba asta cu food coachingul dintr-o stare de relaxare si o sa vezi cat de misto poate sa fie. Ia-o ca pe tot greul vietii, in plex direct, si o sa suferi caineste de fiecare data cand bagi ceva in gura. Miza e doar atat de mare si de scary cat vrei tu sa fie.

– Omul care e dispus. Intelegerea mea, dorinta mea de a gasi cele mai prietenoase si effortless solutii la problemele sale este, nush cum sa zic ca sa nu para fonfleuri, greu epuizabila. Omul tre’ sa manance ce ii place, ce e bun, dar si available, nu e musai sa isi gateasca, nu trebuie sa manance nimic din ce nu ii place… Dar… dar, dar, dar… daca nu ii place mai nimic, lista lui de aversiuni alimentare e cat cartea de telefon, nu vrea nici sa gateasca, dar nici sa comande, nu vrea sa incerce nimic nou, dar tot ce-i vechi l-a adus in momentul asta de nevoie, nu prea, zau, nu prea am o solutie. Something’s gotta give. Iar bucuria si linistea vin atunci cand intelegi ca renuntarile sau eforturile pe care le faci atunci cand lucrezi cu un food coach sunt mai mici decat cele care vin cu orice alta optiune out there, de schimbat paradigma alimentara.

Famous last words?:) Food coaching is not for everybody. My food coaching;) Am avut succes cu multi oameni, am esuat cu cativa si it hurts, lots. Daca nu as suferi cand un om pleaca din program fara sa fi castigat ceva, nici nu m-as sti imersa in viata ta as much and as far as you will let me. De acolo imi vine energia. Energia sa scriu planuri alimentare pana la 5 dimineata si la 9 sa fiu la birou. Energia sa fiu mereu in zona, pentru orice. Da, de acolo. Din doza cumva extrema in care aleg sa fac echipa cu tine. Imi asum posibilitatea unui esec cu curaj. Iti intind mana si-ti zambesc, vreau sa trecem impreuna linia. La final, vreau sa-mi spui ca te bucuri ca m-ai cunoscut. Pentru asta traiesc, mai nou:) Si de asta nu imi mai este greu.:)