despre cum am descoperit ca pot

Nu esti runner daca alergi, esti runner daca vrei sa alergi. Esti runner inainte de a fi alergat prima oara. Esti runner daca simti brusc si necontrolat o nevoie sa pui un picior in fata celuilalt. Daca simti ca-ti lipseste, inainte sa stii macar cum e. Te-ai nascut pentru asta. Mai devreme sau mai tarziu, descoperirea ca poti te va umple.  

Am descoperit sportul la varsta de 30 de ani. Nu e o exagerare. Inainte de asta, nu facusem nici macar un pic de sport, nici macar o vreme, nici macar o data. Prin scoala trecusem cu scutiri. Eram o leguma. O leguma binecuvantata genetic cu un corp capabil sa-si ascunda binisor natura sedentara. Nush din ce motiv, posibil dintr-un simt al datoriei fata de propria persoana, mi-am facut, in anul de gratie 2010, abonament la o sala. Prima oara cand m-am urcat pe banda, am crezut ca o sa mor. Am mers vreo 20 de minute la viteza 5 (km/h). Mi s-a parut epuizant. “De alergat nici nu se pune problema”, mi-am zis eu cu jale si din rarunchi asa. Nu mai stiu cat a durat aventura cu sala. Nu mult, anyway. Ca am ramas insarcinata, m-am facut porcozitate si am abandonat orice tentativa de miscare. Oricum, ceva progrese facusem, ajunsesem sa merg, tot cu 5 la ora, vreo 45 de minute. Ceea ce pentru mine era wunderschön si nesperat. Credeam ca asta e. Credeam sincer ca nu pot mai mult. Imi amintesc si acum ca a venit la un moment dat un pachetel de muschi langa banda mea si mi-a zis a dojana ca e frectie ce fac. Ca ar trebui sa-mi creasca pulsul la mai mult de 98. Ca ce e menajul asta. L-am pizduit in gand bine de tot si mi-am vazut de mersul meu agale.

In primul an dupa ce-am nascut, n-am facut nicio branza sportiva. Eram muci. Epuizata. Lovita in plin de experienta maternitatii si lauza la creier. In fine, ca la vin, n-a fost un an bun. In 2012, cand m-am intors la munca, mi-am refacut si abonamentul la sala. M-am dus mai mult nu decat da si dupa vreo doua luni de inactivitate platita scump, m-am lasat. Nu era momentul.

Here comes 2013, despre care ma hazardez sa spun, uitandu-ma si in jurul meu, ca-i un an bun pentru getting your personal shit together. Si nush cum, nu stiu de unde, ma apuca cheful ala mare. Imi fac din nou abonament la sala, cu un simt al prapadului imperativ, trebuia sa-l am, ma intelegeti, atunci atunci. Tin minte perfect ca pe 4 martie m-am dus, iarasi, prima oara. Tin minte data asta pentru ca pe 4 martie am alergat pentru prima oara pe banda. Mergeam in legea mea, dupa cum eram obisnuita, cu un lejer 5.5 la ora. Si asa, all of sudden, nush ce mi-a venit, dar am intins mana spre ecranul benzii si, automat, fara sa ma gandesc, am crescut viteza la 7.5 si-am simtit ca mi-o iau picioarele inainte. Before I knew it, alergam. N-a durat mult. Dupa doua minute eram praf. Dar traiam acest first al vietii mele cu un excitement demn de primul sarut. Si tot ce a urmat dupa asta a fost dintr-o pornire nestavilita de a replica senzatia aia.

Evident, ca toti alergatorii puberi la minte, am facut o suma intreaga de greseli, din dorinta, probabil, de a ajunge undeva, si repede. M-am ambitionat sa ma duc aproape zilnic la sala. Azi am alergat doua minute, maine 10, poimaine 20. Raspoimaine… si inca o luna dupa aia, m-au napadit durerile crunte de picioare. Am devenit brusc constienta de cvadricepsii omului, stiti, muschii aia de la genunchi in sus. Ma frecam in fiecare seara cu geluri, luam antiinflamatoare pe gura si imi plangeam sub paturica soarta de alergatoare ratata.

Nu m-am lasat. Am citit una alta si m-am intors in sala cu coada intr dureroasele mele picioare. M-am apucat de intervale. Un minut alergam la viteza mare, un minut mergeam. Rinse and repeat, de 1450 de ori. Am inceput sa calaresc si aparatele diavolului alea, like stepper, cross trainer si o nenorocire de imita mersul pe schiuri. N-a fost prea placut at first, recunosc. Asa am realizat ca motivul picioarelor dureroase era fix o acuta lipsa de masa musculara care sa sustina tabloul “elefant zglobiu pe banda”. O luna mai tarziu (si overall, la doua luni de cand merg aproape zilnic la sala), alerg deja 3km fara pauza si fara dureri. Ceea ce, I know, nu e mult. Dar pentru mine este f-ing huge! Este un pariu castigat cu my former couch potato self si o sursa zilnica de euforie. It’s like getting high, but better:)) Putine lucruri m-au inspirat vreodata mai mult. Cand nu alerg, ma gandesc ca abia astept sa alerg. Cand alerg, ma simt una cu mine. O versiune upgradata a mea. Cumva, simt ca trebuie musai sa-i molipsesc si pe altii sa incerce treaba asta, asa cum, la randul meu, am luat bug-ul de la my best friend Boo (care descopera toate lucrurile cool din viata cu ani intregi inaintea mea, coz she’s uber like that <3). Credeti-ma ca daca eu pot… well… impossible is nothing! Pe 19 mai alerg la cursa populara (3.8 km) din cadrul maratonului Petrom de la Bucuresti si daca mi-ar fi zis cineva treaba asta acum un an, i-as fi zis ca-i dus cu nervii capului. No… really!

Morala acestui post lung, a carui singura legatura cu mancarea este ca, well, alergatul e brain food, e ca puteti. Puteti sa alergati. Si odata ce veti descoperi lucrul asta, nimic nu va mai fi la fel. Empowermentul, senzatia aia profund fizica, puterea mintii asupra corpului, capul limpede, pulsul halucinant, fericirea aia simpla, animalica, instinctiva, hormonala… nu se compara cu absolut nimic. Ok, fie, se compara, but still, nimic nu livreaza toate astea so goddam fast and furious ca alergatul. Sounds like bull shit, dar daca ma stiti, stiti ca I don’t do bull shit. Trust me on this. Incepeti, astazi, Nike style. Just do it. And keep on doing it!

PS: Run, Forest, Run!

tags: , 14 comments »

14 Responses to “despre cum am descoperit ca pot”

  1. Rox

    you had me at “Credeti-ma ca daca eu pot… well… impossible is nothing!” :))

  2. Giulia

    cam pe la sfarsitul lui martie am iesit si eu la alergat. dar de ce am iesit :D…ma certasem cu prietenul de la vremea respectiva si am fost asa de nervoasa ca mi-am zis “fuck you, nu te las sa-mi strici buna dispozitie, ies la alergat.“ Alergatul ma binedispune, imi da energie. Am zis ca daca boul cu pricina poate sa-si chinuie muchii pe la sala, eu nu pot? stai ca-ti arat eu…

  3. Gonguta Rosie

    Coreeeect! Si eu, la fel ca tine, credeam ca nu pot sa alerg. Dar am vazut un filmulet numit “try something new for 30 days” si mi-am zis ce mi-ar face mie foarte bine dar ar fi mega greu? Sa alerg in aer liber, tadam! Am alergat 800 m in prima zi si am crezut ca mor! Am continuat zilnic si ieri, in ziua 23, am ajuns la 7 km !! Cool or what? Recomand highly alergarea in aer liber. Am documentat totul pe blog daca e cineva interesat (click pe numele meu). Hugs si… Run, cookie, run !

  4. Laura

    Eu mi-s un pic mai viteaza …m-am inscris la 10 km… Ma pregatesc cam din ianuarie…cu o mica pauza din cauza durerilor de picioare …alerg pe stadion, prin parcuri diverse…Anyway …keep running…ne vedem pe 19 mai 🙂

  5. Squiko

    And it all started with one thing: quit smoking 🙂

  6. cookie

    Squiko, technicly ur right;) Asa a inceput. Practic, insa, aia nu mi-a iesit prea bine:( O sa mai incerc.

  7. dojo

    Sunt ‘sedentara’ de vreo cativa ani, de cand programul de munca mi-a busit programul de antrenamente (faceam karate pe vremea aia). Colac peste pupaza, anul trecut mi s-a activat o veche problema: o ruptura de menisc, care acum se face simtita.

    La inceputul anului am decis insa ca, desi nu sunt 100% gata de efort, pot face chestii care sa nu-mi rupa genunchiul. Asa ca m-am apucat de inot. Am inceput de la zero si impins pluta aia cu greu. Primul antrenament a insemnat 6 ture de bazin, 3 carcei si dracii de rigoare, ca nu-s in stare nici sa misc. Aveam faze cand stateam pur si simplu pe loc, desi dadeam din picioare.

    Ultimul antrenament a fost miercuri, am inotat (inotat, da?) 1 km. E enorm pentru mine, sunt 20 de ture de bazin olimpic pe care le-am facut intr-o ora, desi sunt inca destul de leguma. Miercurea fac taebo si trag de mine cat imi permite afurisitul ala de genunchi.

    Nu alerg pentru ca 1. ma plictiseste si 2. nu ma tine genunchiul, dar fac sport si progresez de la un antrenament la altul.Si nici nu merg in fiecare zi.

    Succes in continuare si felicitari pentru progres 🙂

  8. cookie

    dojo, e exact cum zici, whatever turns u on:)) pentru unii e alergatul, pentru altii inotul, important e sa get the party started:)

  9. RunBaby

    O fi ceva cu anul asta. Si eu eram vai de capul meu, fara niciun fel de conditie fizica, nu am fost in viata mea la sala, cred ca ultima oara facusem sport in gimnaziu, ca liceul, la fel ca si tine, l-am petrecut cu scutiri la sport.

    Si, la inceputul primaverii, nu stiu ce mi-a venit, dar dintr-o data, ca sa particip la un triathlon. Iar eu nici nu stiam sa inot.

    Si eu am facut sesiuni de alergat 1 min cu 1 minut mers, ca altfel nu se putea. Si ce stiu este ca 3,8 km e f tare. Pare putin mai ales ca pe toti alergatorii care vorbesc/scriu despre asta ii auzi numai cu 10km, semimaratoane, maratoane. Asa ca 3.8 pare nimic. Dar e enorm. Pentru ca sunt ai tai, fac parte din tine si e evolutia ta. In cat timp ii faci? Undeva in jur de 25 de minute, nu? Pai 25 de minute de alergat in continuu, asta sunt sigura ca parea imposibil cand te-ai apucat.

    pentru mine asa a fost 🙂

    Asa ca felicitari, am rezonat perfect cu postul tau. Alergatul asta de dependenta si noi suntem acum doar niste sectanti 🙂

  10. cookie

    RunBaby, 23-25′, da. Ceea ce parea nu doar imposibil, ci si insane:)) Si da, da dependenta. Unde crezi ca eram in duminica Pastelui, pe la 3 dupa-amiaza?:)))

  11. cookie

    deci 4km ieri! 30′. omg:D

  12. maria

    pfuai de mine, @runbaby, ca stateam de-a-ndoaselea cand am citit prima oara si am crezut ca CU ATAT alergi tu: 3.8 (min)/ km. M-au trecut toate apele, mai ales ca nu reusesc sa scot sub 6 km nici daca alerg for my life in conditii arctice…
    Oh, si I loooooooooove nike + running. App-ul asta a scos monstrul din mine. Ma rog, e doar un monstrulet, nu fugiti asa dar sunt sigura ca va tot creste dand de aer, apa, conditii…

  13. kalua

    http://bakeat350.blogspot.de/2013/05/baby-got-track-cookies.html

    Nu-i blogul meu, nici nu o cunosc pe autoare, dar cand am vazut postul asta exact la tine m-am gandit si ti-l dedic cu drag. ☺

  14. Alexandra Rosu

    Exact acelasi lucru l-am trait si eu cand m-am apucat de mers pe munte. Efectiv identic, etapa cu etapa.

    Eu nu sunt alergator, dar am citit de curand o carte de care mi-am amintit instant in momentul in care ti-am citit articolul asta.

    Nu stiu daca nu cumva ai citit-o si tu deja, se nmeste “Nascuti pentru a alerga” (http://shop.predapublishing.com/nascuti-pentru-a-alerga.html).

    E un absolut must pentru cineva ca tine, si nu numai… E vorba de acelasi sentiment “brusc si necontrolat ca ai nevoie sa pui un picior in fata celuilalt si sa alergi”. Si e revolutionara pur si simplu, afli niste chestii la care nu te-ai gandit niciodata si pe care oricum nu aveam de unde sa le stii… lucruri care te vor ajuta foarte mult. O sa scriu in curand un articol despre ea pe blogul meu. Ti-o recomand din tot sufletul!


leave a reply



Back to top