Vestea buna e ca am supravietuit primei curse oficiale din viata mea. Balul debutantilor – cursa populara. 3.8 km zic ei, oleaca mai putin de 3 km zice Nike+. A fost… epic. Un ritual initiatic scurt, dar concentrat, la finalul caruia ma simteam ca un pui la rotisor, care se mestecase singur. Dupa cateva saptamani cu emotii crunte si vesnica anticipare a momentului, in care am citit tot ce se poate citi despre ce e aia alergat la deal, dar n-am reusit sa ajung sa fac vreun test pe undeva pe-afara, a venit ziua si-a venit cursa si-a durat asa, extraordinar de putin. 20 de minute, 23 de secunde si gata.

Am alergat side by side cu iubitu’ meu, care, desi a iesit de mult din zona lamezorshilor (si acum Boo o sa ma certe iar, cica sa nu mai zic ca-s lame, dar chiar sunt, ce sa-i faci:)), a fost asa de dragut incat, in loc sa se duca la 10k, a  venit cu mine la populara si si-a potrivit pasul cu al meu, coz he loves me that much, da da da! Am gresit culoarul, am murit de cald, am si mers putin mai la sfarsit de cursa, dar una peste alta, am terminat, am terminat impreuna, am terminat pe locul 442 din 1122 de alergatori de cursa scurta si si si cel mai important, am alergat integral bucata de deal.

A fost pentru prima si ultima oara cand am alergat la cursa populara. Data viitoare, cel mai probabil la anul, merg si eu cu oamenii mari, la 10 km. Unde-ti da tricou oficial Adidas, medalie mare si bureti cu apa rece:)) Ma uitam asa cu jind la toti cei cu numere de semi si de semi-semi, aproape ca as fi zis ca nu voi fi in veci acolo, daca nu as fi stiut ca acum doua luni nu eram in stare sa alerg nici pe trecerea de pietoni la schimbarea culorii semaforului daca viata mea ar fi depins de asta (si uneori depindea:)).

Cum zice Iepu’, sunt felisssita felisssita felisssita! Ma intorc la sala mea si la banda mea cu mai mult drive decat pana acum si ii rog pe toti cei care au injurat duminica “nenorocitu” de cross care le-a blocat lor circulatia, in orasul lor pe banii lor si pe muzica lor, sa aiba in vedere ca acesta este un eveniment caritabil, unul acreditat si inscris in calendarul international AIMS, unul care pune Bucurestiul pe harta internationala a maratoanelor, alaturi de alte capitale europene ce gazduiesc anual astfel de evenimente. E o competitie care include pe langa semi-maraton, 10k, stafeta si fun race, o cursa a copiilor, precum si cursa scaunelor cu rotile, destinata persoanelor cu dizabilitati. E ceva cu care sa ne mandrim, stiti:)

Felicitari tuturor participantilor, especially to my bff Boo si my fellow food bloggers Monica foodie family si Madalin wine&knives, toti trei in the awesome department!

PS: Motivul tuturor actiunilor voastre sa fie iubirea. Dedesubtul tuturor cuvintelor voastre sa fie bunatatea. Umplutura tuturor lingurilor voastre sa fie inghetata. Ok, I made that one up:))

Nu esti runner daca alergi, esti runner daca vrei sa alergi. Esti runner inainte de a fi alergat prima oara. Esti runner daca simti brusc si necontrolat o nevoie sa pui un picior in fata celuilalt. Daca simti ca-ti lipseste, inainte sa stii macar cum e. Te-ai nascut pentru asta. Mai devreme sau mai tarziu, descoperirea ca poti te va umple.  

Am descoperit sportul la varsta de 30 de ani. Nu e o exagerare. Inainte de asta, nu facusem nici macar un pic de sport, nici macar o vreme, nici macar o data. Prin scoala trecusem cu scutiri. Eram o leguma. O leguma binecuvantata genetic cu un corp capabil sa-si ascunda binisor natura sedentara. Nush din ce motiv, posibil dintr-un simt al datoriei fata de propria persoana, mi-am facut, in anul de gratie 2010, abonament la o sala. Prima oara cand m-am urcat pe banda, am crezut ca o sa mor. Am mers vreo 20 de minute la viteza 5 (km/h). Mi s-a parut epuizant. “De alergat nici nu se pune problema”, mi-am zis eu cu jale si din rarunchi asa. Nu mai stiu cat a durat aventura cu sala. Nu mult, anyway. Ca am ramas insarcinata, m-am facut porcozitate si am abandonat orice tentativa de miscare. Oricum, ceva progrese facusem, ajunsesem sa merg, tot cu 5 la ora, vreo 45 de minute. Ceea ce pentru mine era wunderschön si nesperat. Credeam ca asta e. Credeam sincer ca nu pot mai mult. Imi amintesc si acum ca a venit la un moment dat un pachetel de muschi langa banda mea si mi-a zis a dojana ca e frectie ce fac. Ca ar trebui sa-mi creasca pulsul la mai mult de 98. Ca ce e menajul asta. L-am pizduit in gand bine de tot si mi-am vazut de mersul meu agale.

In primul an dupa ce-am nascut, n-am facut nicio branza sportiva. Eram muci. Epuizata. Lovita in plin de experienta maternitatii si lauza la creier. In fine, ca la vin, n-a fost un an bun. In 2012, cand m-am intors la munca, mi-am refacut si abonamentul la sala. M-am dus mai mult nu decat da si dupa vreo doua luni de inactivitate platita scump, m-am lasat. Nu era momentul.

Here comes 2013, despre care ma hazardez sa spun, uitandu-ma si in jurul meu, ca-i un an bun pentru getting your personal shit together. Si nush cum, nu stiu de unde, ma apuca cheful ala mare. Imi fac din nou abonament la sala, cu un simt al prapadului imperativ, trebuia sa-l am, ma intelegeti, atunci atunci. Tin minte perfect ca pe 4 martie m-am dus, iarasi, prima oara. Tin minte data asta pentru ca pe 4 martie am alergat pentru prima oara pe banda. Mergeam in legea mea, dupa cum eram obisnuita, cu un lejer 5.5 la ora. Si asa, all of sudden, nush ce mi-a venit, dar am intins mana spre ecranul benzii si, automat, fara sa ma gandesc, am crescut viteza la 7.5 si-am simtit ca mi-o iau picioarele inainte. Before I knew it, alergam. N-a durat mult. Dupa doua minute eram praf. Dar traiam acest first al vietii mele cu un excitement demn de primul sarut. Si tot ce a urmat dupa asta a fost dintr-o pornire nestavilita de a replica senzatia aia.

Evident, ca toti alergatorii puberi la minte, am facut o suma intreaga de greseli, din dorinta, probabil, de a ajunge undeva, si repede. M-am ambitionat sa ma duc aproape zilnic la sala. Azi am alergat doua minute, maine 10, poimaine 20. Raspoimaine… si inca o luna dupa aia, m-au napadit durerile crunte de picioare. Am devenit brusc constienta de cvadricepsii omului, stiti, muschii aia de la genunchi in sus. Ma frecam in fiecare seara cu geluri, luam antiinflamatoare pe gura si imi plangeam sub paturica soarta de alergatoare ratata.

Nu m-am lasat. Am citit una alta si m-am intors in sala cu coada intr dureroasele mele picioare. M-am apucat de intervale. Un minut alergam la viteza mare, un minut mergeam. Rinse and repeat, de 1450 de ori. Am inceput sa calaresc si aparatele diavolului alea, like stepper, cross trainer si o nenorocire de imita mersul pe schiuri. N-a fost prea placut at first, recunosc. Asa am realizat ca motivul picioarelor dureroase era fix o acuta lipsa de masa musculara care sa sustina tabloul “elefant zglobiu pe banda”. O luna mai tarziu (si overall, la doua luni de cand merg aproape zilnic la sala), alerg deja 3km fara pauza si fara dureri. Ceea ce, I know, nu e mult. Dar pentru mine este f-ing huge! Este un pariu castigat cu my former couch potato self si o sursa zilnica de euforie. It’s like getting high, but better:)) Putine lucruri m-au inspirat vreodata mai mult. Cand nu alerg, ma gandesc ca abia astept sa alerg. Cand alerg, ma simt una cu mine. O versiune upgradata a mea. Cumva, simt ca trebuie musai sa-i molipsesc si pe altii sa incerce treaba asta, asa cum, la randul meu, am luat bug-ul de la my best friend Boo (care descopera toate lucrurile cool din viata cu ani intregi inaintea mea, coz she’s uber like that <3). Credeti-ma ca daca eu pot… well… impossible is nothing! Pe 19 mai alerg la cursa populara (3.8 km) din cadrul maratonului Petrom de la Bucuresti si daca mi-ar fi zis cineva treaba asta acum un an, i-as fi zis ca-i dus cu nervii capului. No… really!

Morala acestui post lung, a carui singura legatura cu mancarea este ca, well, alergatul e brain food, e ca puteti. Puteti sa alergati. Si odata ce veti descoperi lucrul asta, nimic nu va mai fi la fel. Empowermentul, senzatia aia profund fizica, puterea mintii asupra corpului, capul limpede, pulsul halucinant, fericirea aia simpla, animalica, instinctiva, hormonala… nu se compara cu absolut nimic. Ok, fie, se compara, but still, nimic nu livreaza toate astea so goddam fast and furious ca alergatul. Sounds like bull shit, dar daca ma stiti, stiti ca I don’t do bull shit. Trust me on this. Incepeti, astazi, Nike style. Just do it. And keep on doing it!

PS: Run, Forest, Run!