Sunt unul din cei jdemii de cei mai mari fani Vocea Romaniei. They had me at “Hello!” Am zis de cand am vazut primul episod (si mai cu seama dupa ce au terminat cei patru fantastici de macelarit “Don’t Stop Me Now” a lu’ Queen) ca asta e the winning show. Ca o sa rupa audienta in doua. Ca o sa necesite implicarea mea sincera, de telespectator, ca o sa rad, plang, tot tacamul, ca o sa dau sms-uri, ca o sa am pielea de gaina si parul zbarlit in cap, de-astea. N-am ratat nimic. M-am uitat la televizor, m-am uitat in reluare pe voyo.ro, mi-am facut scheme pe hartie cu cine cu cine, care iese, care sta. Am luat-o personal, ce mai.

Am trait intens-epocal. L-am urat pe Brenciu pentru ca a trimis-o acasa pe Krisztina Koszorus. L-am apreciat pe Moga pentru maniera profesionista in care s-a comportat inca de la inceputul show-ului. L-am iubit pe Smiley pentru candoarea cu care si-a “gestionat” echipa si am facut caterinca cu budinca de cotzoharla blonda care a innadit cu perseverenta saptamanala un sirag de perle ce vor ramane in analele acestui show pentru multa vreme. De cand e cu vot public, imi tremura ficatii, ma astept sa fiu foarte dezamagita. Ca, vorba aia, romanii au talent sa voteze cu dosu’. Mi-e frica, jur. Pentru ca vreau sa castige cine trebuie. Vedeti voi, eu stiu. Eu stiu cine e Vocea.

Anyway, fiind asa de inflacarata pe subiect, era inadmisibil si de neconceput sa nu ma strecor la una din galele live. Mi-am dorit foarte tare sa ajung sa vad team Moga si am avut aceasta bucurie fix ieri seara. Dupa care mi-am dorit sa am timp azi sa va povestesc la cald cum a fost.

Bai. A fost magic. Sunt asa de buni copiii astia ca nu pot sa nu ma intreb, chiar si cu insight-ul cuiva care a lucrat vreo sapte ani in the music business, de ce, bai nene, de ce nu auzim de ei decat printr-un accident de-asta tv, de ce nu sunt ei pe radio si de ce, in general, suntem asa de varza noi, romanii, consumatorii needucati de rahaturi mass market, servite de niste nulitati media bine comisionate. Mi-ar placea din suflet sa iasa ceva cu ei toti, juratii sa-si tina promisiunile aruncate de-a valma in emotia momentului, contractele sa curga si cineva sa-i scoata pe bune la lumina. Din nefericire, nu pot sa fiu asa de naiva. Dar pot sa incerc sa ma bucur de show. Pot sa-mi blochez acea parte a creierului care stie ca multi dintre oamenii astia talentati vor cadea rapid in uitare si indraznesc sa iau toata bucuria pe care mi-o ofera ei si sa sa fac din ea origami emotional, da, sunt entuziasta, sunt dependenta si sunt vizata direct de frumoasa emisiune.

Aseara mi-au placut toti. Sigur ca-s subiectiva, sigur ca n-am fost de acord cu plecarea Amindei in favoarea Oanei Brutaru si a lui Sebastian in favoarea lui Aldo. Dar luand partea buna a lucrurilor, se remarca urmatoarele:

• juriul e senzational. Totu-i pe bune, spontan, nimic regizat. Oamenii aia asa sunt. Alea-s vorbele lor asumate. Unde mai pui ca au si un chemistry deosebit unii cu altii.
• Pavel Bartos e mai haios in pauze decat cand e “promptat”.
• platoul e very fensi-shmensi si bandul lui George Natsis e foarte bun.
• am plans cand a cantat Oana Radu. Are ceva fata asta. E “bruta” si necesita lucru mult, dar doamne, ce talent. De mult nu mi-a mai fost dat sa vad. Ah, ma enerveaza teribil oamenii care se refera la ea cu denominatia ” aia grasa”.
• am apreciat momentul lui Aldo Blaga, dar omu’ in sine nu imi transmite nimic, ceva se pierde pe drum, pur si simplu nu-mi starneste emotie.
• m-am ridicat in picioare la Dragos Chircu, dar insist pe ideea ca nu e el The Voice. Vreau mai multa versatilitate de la cel care va castiga si nu pot sa trec peste prestatia lui uratica de la duelul pe With Or Without You.
• apreciez fenomenul Canaf. Pacat ca simt nevoia sa ma scuz pentru asta. Ca daca as avea an extra set of balls, l-as lauda mai abitir. Cum nu am, ma multumesc doar sa nu-l hulesc.
• publicul a votat responsabil, pentru prima oara de cand imi aduc aminte. Vorba lui Moga, am fost placut surprinsa.

Acum ca am transat problema, sa va spun si cu cine am votat, cu cine-o sa votez si de-acum incolo si cine cred eu ca ar trebui sa castige. Si anume

LIVIU
LIVIU
LIVIU
LIVIU
LIVIU

De ce? Pai nu pentru ca a frumos, desi este, nu pentru ca e talentant, desi e si asta (dar na, toti sunt). Ci pentru ca l-am ascultat cu ochii inchisi de fiecare data cand a cantat si am ajuns la concluzia ca e negru, e Stevie Wonder, e miere meets tehnica, e tot ce mi-as putea dori de la Vocea. Adica daca as fi io creatorul tuturor lucrurilor si m-as apuca sa dotez un specimen omenesc cu vocea perfecta pentru cantat, fix asa as face-o, nimic n-as schimba. Omul poa’ sa cante orice, l-am cautat pe YouTube, face niste reinterpretari senzationale la piesele-asa-cum-le-stiam. Am vrut sa-i dau add pe Facebook, dar cand am vazut in profil Scoala Generala Nr. Cutare, m-a luat rusinea. Lasand la o parte manifestarile astea desuete de groupie, Liviu merita sa castige pentru ca e desavarsit, de departe cel mai smecher “pachet” din concurs, daca il lasam pe asta sa scape, inseamna ca ne meritam Innele si Ackcentii. De aia, pentru ca vreau sa-l ajut, vin si va intreb: ce sa fac eu ca sa va conving sa-l votati? Hai, cereti-mi ceva, sau nu o faceti, your choice. Dar trimiteti in fiecare marti SMS cu textul LIVIU la 1276 daca sunteti cu mine. Ca daca nu castiga, o sa jelesc in batista cu lacrimi de crocodil. Vreau si eu sa tin cu castigatorul, for once. Santaj emotional, whatever works… Numa’ sa fie cum trebuie. Deci Liviu, mbine?

Acu’ o sa ma retrag in barlogul meu sa ma uit la reluari, ca vreau sa fiu under the influence, again and again:) Vocea rulz!

Mai stiti cum glumeam mai jos, eu si blogul meu, ca doi tristi? Doi pe un balansoar, dar balansoarul cadea in cap in vagauna? Samanta de adevar este, si anume, da io cand mai scriu? Cand mai gatesc? Cand mai mananc? Foarte departe mi se par acum zilele alea in care, fara sa ma apreciez suficient pentru asta, fara sa ma pup pe cap si sa ma felicit vartos, gateam in fiecare zi pentru dimineata, la pranz si seara, faceam poze, scriam… trivialitati, s-ar zice, but boy oh boy did they make me happy. All that… gone. Timpul nu se mai livreaza in sticle de lapte, la usa in fiecare dimineata. Timpul meu s-a terminat. Si lipsa asta, resimtita furios, ca o apendicita acuta, in burta fix, ma face sa ma consider, vorba cantecului, “urata si cam proasta”.

Periodic vin in fata voastra si ma lamentez: mvai, deci daca ati sti, drag cititor, cat e de complicat, ce viata grea, ce zi scurta, ce nici 24 de ore, ce melancolia lui Peste Prajit, ce dor imi e, ba de mine, ba de voi. Si urmeaza un val de dragutzoshenii de la lumea buna care mai intra pe-aici sa stearga praful. Si-apoi iar imi propun sa fac chestii, iar imi compun kilometricele mele liste, si iar o dau cu mucii in iahnie. De ce, bai nene, de ce nu se poate si cal si magar? De ce highlightul saptamanii trecute a fost un piept de pui la gratar? Cand, ma intreb, o sa se intoarca din deplasare creierul meu ala smecher, organizat, metodic, mutant de munti, logoreea aia interesanta despre nimic si orice, oalele alea sfaraite pe foc si puterea de a ma scula dimineata si de a ma extrage din pijamalele-una-cu-pielea-de-atata-purtat-vai-ce-de… cacao. Vreodata?

Cert este ca, desi duc lipsa de energie, m-am hotarat sa va ofer un valoros insight in ce fac cand nu ma vedeti pe-aici. Pai in primul rand, canapeaua mi-a devenit al doilea fund. Cel putin in timpul saptamanii. Nu ma uit la televizor decat martea, la Vocea Romaniei. Sunt cel mai mare fan. Vreau sa castige Liviu Teodorescu si ma gandesc cum as putea sa facilitez si eu aceasta intamplare. In rest, cand doarme Iepu’, sunt atasata ombilical de produsul meu de conceptie numarul doi, grupul de mame, caruia ii dedic ce-a mai ramas nealterat din minunata mea persoana. Sunt foarte mandra de femeile astea, habar nu aveam ca-s asa de misto si asa de multe.

Weekendurile sunt pentru luat picioarele la spinare si fugit incotro vad cu ochii. Invariabil ma ratacesc la Simbio. Drept care observati in partea stanga frumosul banner care duce la pagina lor de facebook, va asigur ca nu banii, ci dragostea dementa ce le-o port, m-a facut sa-l afisez acolo, si acolo o sa zaca for a long long time. Motivata de petrecerea Andressei (btw, si pe aceasta cale, la multi ani, draga Andreea, oricine scrie pentru veverite, ratoni si pisici trebuie ca este o persoana speciala si ma bucur sa te cunosc, at last), mi-am facut deja rezervare pentru ziua mea de anul viitor si overall ma simt ca o adolescenta in diverse faze de calduri cand vorbesc despre Simbio. Simbilica. Draga. Deci sa nu ziceti de rau, ca o iau personal. Dar stiti de ce? Pentru ca locul ala are inima, puls, ii curge sange prin pereti, dar nu va ganditi la sange pe pereti, ganditi-va la, de exemplu, espresso Illy, black. Vorbeste bai nene. Vorbeste cu mine. Vorbeste si cu voi daca vreti sa-l ascultati si este mult, mult prea misto experienta asta a mea de a-l fi cunoscut, ca sa nu fac ce stiu, ce pot si in general tot ca sa-l promovez. Eu nu va vrajesc, va zic ce si cum, atat.

Bun. Deci cand nu-s cu Iepu, nu ling monitorul, nu fac gauri in canapea acasa sau la Simbio si nu ma uit la Vocea, se mai intampla sa mananc sau sa gatesc, caci, nevoia te invata, nu neaparat intotdeauna aceste experiente se suprapun. Vinerea trecuta am primit plocon de la Bucate, un ditai platoul de sarmale cu mamaliga si ardei iute murat. Asta pentru ca, acu’ ceva vreme, cand era Printesa mea poftitoare de niste sarmale bune, am aranjat cu Iepurasul si Mos Craciun si i-am impins si ei un platouas, despre care foarte frumos a scris aici. Le-am mancat pe toate. Bune bai nene, bune rau. Iata cum, lista surselor de mancat sarmale de catre pretentioasa mea gura se extinde la trei: 1. mama (best of the best nu-e-aletele-mai-bune!) 2. Bucate pe roate. 3. Vulturul. In ordinea preferintelor mele. Exceptionale toate, oricum. Diferenta fiind ca cele de la Vulturul sunt oleaca mai afumate.

Singura chestie notabila pe care am gatit-o in ultimele saptamani (adica na, ouale fierte si gratarul de pui nu se pun, imi imaginez:p), este un scaloppine de curcan cu paste galgaite in sos de smantana, ciuperci, spanac si rosii cherry. Dar despre asta intr-un post viitor, sper ca nu anul viitor.

As mai fi dananait aicisha caligrafic si mult, si bine, dar s-a trezit Iepu’ si e fiercely hungry, pentru ea chiar gatesc de trei ori pe zi, e actualmente cel mai mare fan al meu, deci chiar nu-mi permit s-o dezamagesc.

In concluzie, mai sunteti? Mai stati?