A fost odată, ca niciodată, o femeieobositășicamciufutădincauzaasta prințesă pozitivă, care găsea majoritatea salatelor absolut detestabile. Scârboșenia pământului, în varianta de păscut. Și cum mergea ea prin pădure, deodată i-a ieșit în cale Dressing.
– Ce faci, bre, Dressing?
– Ei, și io pe-aici, just chillin’.
Și prințesa pozitivă a scos un nunceac, și l-a pocnit pe Dressing bini di tăt, și pe urmă l-a vârât în buzunarul de la șorțuleț, ba nu, de fapt, să vedeți, l-a apucat de ciuf și l-a târât în peștera ei. Așa a salvat prințesa pozitivă salata. Sfârșit.

Faza este că în realitate lucrurile nu au stat CHIAR așa. Dar rămâne adevărul adevărat și anume că o salată, ca să fie bună, tre’ să fie bine dresată. Altfel este pur și simplu teroarea fălcilor plictisite. Drept care, într-o zi cu mai multă ploaie decât prevede legea, m-am pus de-am făcut câteva soiuri de dressing, menite să scoată din anonimat orice salată. Zice-așa…

Totul cu începutul să înceapă. Ingredientele de bază de la care pornește aproape orice dressing de salată sunt: ulei de măsline (veșnic), sare, piper, lămâie sau oțet de vin roșu sau oțet balsamic. Proporția de ulei versus acreală depinde de gustul omului. Pentru mine, combo-ul fericit este 1 parte de acreală la cca 3 părți ulei de măsline. Nu îmi plac dressingurile foarte acre. Uneori, înlocuiesc zeama de lămâie cu zeamă de portocală, fix in acest motiv. Sau adaug în mix un strop de miere, dacă mi se pare că merge. Dar mai bine niște idei să avem și noi.

1. Dressing vinegretă. Adică, practic, treaba aia cu o parte oțet, trei părți ulei de măsline, emulsionate ghebos și asezonate cu sare, piper si buruieni uscate, circa ce vreți voi. În loc de oțet, poa’ să fie zeamă de lămâie, dacă puteți trece peste faux pas-ul care este scosul lui “vinaigre” din “vinaigrette”. Vinegreta balsamică e same shit cu aia clasică, doar că în loc de oțet de vin, folosim oțet balsamic.

E important să folosiți un ulei bonne qualité. Eu folosesc de ani de zile Costa d’Oro. Oțet balsamic – tot de la ei. Lămâia e bio, de la Lidl. Oțetul de vin – ok, busted, folosesc unul ordinar, marca 365, de la Mega.

La o adică, peste o vinegretă clasică putem adăuga și niște muștar de Dijon. Cam o treime din cantitatea de oțet. Adică să zicem că folosim 2 linguri de oțet (=6 lingurițe), deci muștar o să fie cca 2 lingurițe. Eu folosesc muștar de Dijon clasic, de la Maille.

2. Dressing mediteranean, cu feta, roșii, mentă și pătrunjel.

Facem noi o vinegretă cu balsamic, iar apoi mozolim în ea niște feta sfărâmată, oregano uscat, pătrunjel verde și mentă proaspătă, tocate fin, după cum si vreo câteva roșii cherry, depielițate și storcoșite strașnic. Dressingul ăsta merge brici la o salată cu carne roșie (vită/miel), legume la gratar, frunze verde închis, măsline și roșii uscate.

3. Dressing cu bacon, blue cheese și ceapă verde.

Bun. Până acum ne-am distrat și ne-am încălzit. E timpul să trecem la lucruri serioase. Se face o vinegretă de-aia cu muștar, în care musai scăpăm și niște miere. Se croncănțește pe foc, în tigaia nelipicioasă, niște bacon cubulețe. Cât vă lasă inima. Se toacă niște ceapă verde, cu cozi cu tot. Se fărâmițează niște blue cheese. Toate astea se amestecă. Fericire. Întro salata cu mix de frunze verzi, pui la grătar și avocado, este fix ce-ar fi recomandat prințesa pozitivă. True story!

Bineînțeles că am putea să vorbim despre dressinguri de joi până mai apoi. Sunt nesfârșite combinații care să facă dintr-o mâncare ratată o adevărată salată. Poate-ar trebui s-o punem de-un serial. Până una alta, vă doresc salate gustoase și duminici porcoase. Oh wait, that sounded wrong :-))

Sau cine-mparte, parte-si face.

Scurt istoric: de cand sunt embarazada, mananc mult mai prost si mai nesanatos decat inainte. Este paradoxal, stiu. Din pacate, singurele treburi care mi se pare ca au gust bun sunt dulciurile si fructele. Si cartofii, mai ales aia prajiti. Ma silesc, evident, sa mananc chestii sanatoase si hranitoare, dar ma tem ca nu-mi iese absolut intotdeauna. Si-acu ce, doar n-o sa ma supar pe mine, una din persoanele mele preferate in the whole wide world. Asta e, facem ce putem, crosetam intern hainute de grasime pentru Lorelai si viata de gravida merge inainte.

De ce toata aceasta polologhie? Pai. Here comes Monday, prima zi de munca pe 2011, echivalentul mental al raschetarii cu furculita pe faianta vreo opt ore asa (greu nene, greu). Ajung acasa pe seara si, conform meal planului, ma apuc sa croiesc niste macrou la cuptor, simpluta treaba. Adicatelea macrou asternut in tava pe hartie de copt si garnisit cu sos de mustar de Dijon amestecat cu zeama de lamaie verde. Plus niste piper rosu pentru un plus de culoare.

Intre timp, mi se face foamea aceea de nebuna. Si cum pestele asta sanatos nu mi se mai pare neaparat foarte sexy, ma mananca undeva sa coc 4 cartofi de dimensiune medie la microunde (fastest way). Ii tai pe jumatate, ii umplu de unt si ii mananc pe toti, cu slanina si usturoi. “Lasa sa manance Pufix peste”, ma gandesc eu, smechera. Si cand colo, ce sa vezi, mi se face mega-super-rau. Cu greturi si senzatii tari, de parca mi-ar fi turnat cineva pe gat vitriol. Si bomban si injur si mi se face si mai rau de la mirosul de peste.

Si vine Pufix acasa, si ma rog de el sa-si ia farfuria cu macrou si sa se duca undeva, departe, peste mari si tari. Si el de colo: “Da’ ce-ai patit?” Si eu “Eh, am mancat un cartof copt…” Priviri neincrezatoare. “Cu putin usturoi…” adaug, cu voce pierita. “Si cu slanina!” zice Pufix, care ma cunoaste prea bine. Nu stiu daca sa rad, sa vomit sau sa-l iau in brate, caci da, asa se manifesta romantismul in luna a sasea. Deci sunt un porc si ma caiesc. Si nu mai mananc usturoi niciodata.

Pestele a fost bun, zice Pufix, chiar foarte bun. Eu nu stiu ce sa va zic, mi se face rau doar cand ma uit la poza. Plus ca inca am pe retina doua jumatati de cartof care plutesc ca niste corabii pe un rau de unt, cu vele din bucati subtiri de slanina afumata si carmite intru fericire de matelotii-catei-de-usturoi.

Cand am chef, am chef si se vede. Mancarea e ca orice alta treaba in viata: gatita cu entuziasm, are gust bun. Acuma, in cazul de fata nu stiu daca entuziasmul meu a avut ceva de-a face cu reusita, dar pot sa va zic ca ma simt de parca am inventat roata. Dar sa vedem de ce.

So. Eram eu pe genul ‘house-wife de dupa-amiaza’ acu’ vreo doua zile si ma gandeam cum o sa vina Mishu de la sala flamand si hai sa gaseasca ceva cald, nu? Si de-aici I went a little overboard, ca aveam timp si dispozitie. Si-am inceput cu niste copane de pui, pe care le-am uns cu o pasta groasa de mustar de dijon, ulei de masline, cimbru, sos de soia si seminte de ceapa. In castronul in care fusese pasta asta am pus nitica apa, cat sa adun de pe el resturile. Si-am turnat-o in tava de inox in care asezasem copanele, dar nu direct peste ele, ca sa nu spal ‘molozu’. Am dat tava la cuptor la foc mic, sa tot fi stat mai bine de-un ceas. Si mi-am vazut de treaba mea. Am copt cativa cartofi mititei de provenienta locala certa Cornu. I-am taiat rondele cu coaja cu tot (ca ii spalasem ghebos inainte). I-am aruncat intr-o tigaie cu ulei de masline, chilli si usturoi si i-am vanturat de colo colo pana s-au facut frumos aurii pe toate partile.

Si-acum, la piece de resistance – varza chinezeasca trasa la tigaie cu exces de piper, cat sa se inmoaie putin, dar nu exagerat, amestecata cu belsug de oua batute. Fantastic! As fi mancat in prostie! In fact, din ce-a mai ramas, am tras o tura si la micul dejun a doua zi. Nu pot sa va explic cat e de bun, tre’ sa incercati musai musai aceasta varietate de scrambled eggs. Care  s-a potrivit absolut divin cu puiul rumenit in crusta de mustar si cu cartofii cu usturoi. Awesomeness pe care afurisitu’ de aparat zis si “spaima luminii de la bec” nu a reusit sa o traduca in imagini:( Vorba aia, cand mana nu-i buna, sa dam vina pe scula:p Asa de tare m-am suparat ca nu am poze frumoase la felul asta de mancare, incat ma bate gandul sa nu mai postez decat ce gatesc pe lumina zilei. ‘Tis a shame:p Anyway, va recomand din suflet aceasta mancare, integral sau pe bucati.

Have a good w/e y’all:)