scrisoare pentru Alexandra
Buna, Ana! Te citesc de ceva vreme, nu ti-am scris niciodata, dar acum ca e vara si (pentru unii) vacanta, a devenit imperios necesar: te rog sa mai scrii din cand in cand ceva pe blog! Stiu, ai si tu viata ta, un sot, o copila, un job, o vacanta etc…..:P dar si eu mi-am facut obiceiul de a intra pe blogul tau in fiecare zi si cum vad destul de rar ceva nou… ma intristez. Stiu, aceasta este o postare egoista, da’ stiu io ca nu te vei supara, ca de fapt inseamna ca imi place mult cum scrii si ca imi lipsesti, chiar daca nu ne cunoastem. Asa ca, daca nu ai timp deloc deloc, desi eu nu cred asa ceva , macar amageste-ne cu niste poze…
Alexandra
Draga Alexandra,
Azi scriu pentru tine. Tu, care mi-ai “scormonit” lenea cu batul prin gard. Tu, care ai trezit Leulcaredoarme. Ma rog, ca dupa aia s-a culcat la loc, asta e alta poveste. Tu, care intri in fiecare zi pe blog si traiesti, probabil, aceeasi dezamagire pe care o traiesc si eu cand intru si nu gasesc nimic nou. Tie si numai tie simt ca iti datorez o explicatie.
Asa. Afla despre mine ca am… (aaa…) inchis pentru dezinsectie(?!). Sa zicem ca bucataria mea virtuala s-a umplut de… molii de alimente. Scarbosheniile dracului! Ei, ca sa le hamesesc, m-am pus de-am aruncat la gunoi tot Zvacul. Era, oricum, expirat. Si iata-ma Zvac-less in mijlocul vietii, cu piciorul gol pe gresie, paralizata culinar si ponosita semantic, ca un ciorap vechi. Auzi, daca ti-as spune ca nu prea mancam, m-ai crede? Ca jumatatea mea mai buna a ajuns de rasul colegelor de birou (“Haidi bre, N., iti iei mancare de la Snack Attack, cand nevasta-ta e izipizi? Pff!”) Ca pana la aceasta ora inaintata n-am mancat decat niste pepene pe care Spiritul Milos Al Openspace-ului mi l-a lasat discret(a) pe birou. Ca seara ajung acasa si, in loc sa mananc, ma culc. No really…
Sa stii ca pare mult mai dramatic decat este. Adevarul e ca hibernez estival. Mananc de sub propria-mi piele, unde am stocat, in mod special, bucurii. Care nu necesita preparare termica si sunt, una peste alta, mai sanatoase decat, say, deziluziile cu paine.
De doua saptamani mi-am schimbat programul. Ma scol rareori uneori la 6, merg la sala. Inca ma supara un genunchi. Da, acelasi genunchi care m-a trezit intr-o dimineata in racnete isterice de zici ca-l taia cu cutitu’ (f&*^ing drama queen) – “Alooo, fataaa, scoala-te, nu vezi ca mi-au crescut doua chiftele intr-o parte?”. Asta clar se reflecta mizer asupra alergatului meu, sunt, momentan, captiva intervalelor. Un sprint mic, o lene babana. Iarasi sprint, iarasi lene. Lenea e buna. Ce? Lene, mai, am zis lene, nu sictir. Asa. Deci merg la sala, sunt cuminte. Ma uit la Californication si citesc carti. Poveste lunga, nu vrei sa stii. Mai fac si alte lucruri, nedemne de povestit aici sau acum. Dar cu potential de demnitate pe termen lung. Ah, si cresc copil, a se citi “ma las crescuta de ea”. About that, chiar voiam sa-ti spun, am niste growing pains de speriat! Mai ales ca, mai nou, inima mea bate in afara corpului.
Alexandra, nu vreau sa-ti rapesc niciun minut in plus. Voiam doar sa stii ca nu te-am abandonat, sunt aici, adica n-am plecat niciodata. Doar ca uneori pur si simplu nu mi-e asa foame.
Love,
Ana